Debarasare de responsabilitate?(Dorul de un prieten disparut)

Candva am postat pe blog urmatoarea povestire... reala:

Dorul de un prieten disparut

http://2.bp.blogspot.com/_z70YAWfMzpg/R8QoaWEOdoI/AAAAAAAAAh8/JRVT0-NUrwk/s320/91357242_fb093b8866.jpg

Am mai povestit candva despre ea: o catelusa rasa comuna, un maidanez de treaba, dar care a devenit, in timp, cel mai iubit membru al familiei.
A fost crescuta intre noi de cand era sugar; incapea de minune in palma oricaruia dintre noi. Nu stia bine sa manance; hrana ei se rezuma la cateva picaturi de lapte lincaite de pe fundul unei farfurii.
Era jumatate cap... jumatate burta; aveam sa aflu mai tarziu ca burtica sa umflata era plina de viermi, care s-au eliminat curand. A fost hranita doar cu mancare curata, preparata in casa.
A crescut alintata de toata lumea. Era o jucausa plina de energie si personalitate; maraia ori de cate ori se simtea deranjata de ceva, aratandu-si coltii puternici. Manca orice, in special mancare gatita. Nu era pretentioasa, in general, desi era extrem de pofticioasa. Ori de cate ori vedea pe cineva mancand, vroia sa i se dea si ei, chiar daca mancase cu cateva minute mai devreme pe saturate; dealtfel, de multe ori ii erau de ajuns doar cateva imbucaturi, uneori nu mai mult de 1-2, maximum 3, pentru ca sa se potoleasca. Manca pana si dulciuri si fructe, era amatoare si de bere, pe care o savura alaturi de noi.
Avea un organism robust; multi ani facea si cate 2 randuri de pui pe an, pe care si-i crestea singura; dureroasa era despartirea de cei mici, atunci cand erau dati spre adoptie. Practic nu a fost bolnava aproape niciodata. Doar pe la un an si jumatate, cand avea doi pui mici, inca sugari, a facut o forma de jigodie de ti-era mai mare mila. Voma si diarea rebela combinata cu lipsa poftei de mancare au slabit-o mult, aducand-o la stadiul de "piele si os"; nu-si putea tine nici macar capul ridicat, abia se taraia prin curte. I se prescrisese 3 zile de injectii (antibiotice si vitamine); cu chiu si vai, cu urlete, i s-au facut primele doua injectii; dupa a doua intepatura, vazandu-se scapata din mainile noastre, s-a refugiat intr-un maldar de fiare vechi, nevrand sa mai iasa. Cand mama a vrut s-o scoata de acolo, pentru a incerca sa o hraneasca, si-a infipt coltii in mana ei, desi se iubeau nespus una pe alta; ca urmare, pentru mama a urmat o serie intreaga de... vaccin antirabic. Dealtfel, a doua zi, animalul a iesit singur din "adapost", manat probabil de foame; se pare ca tratamentul injectabil, desi incomplet, isi facuse totusi efectul. Si-a revenit pe deplin, traind multi ani dupa aceea.
A murit intr-un an, aproape de Paste; avea in jur de 12-13 ani. Nu mancase o saptamana, era din ce in ce mai slabita. Cred ca avea dureri din ce in ce mai puternice; o zi si o noapte inainte de a muri a tinut-o intr-un urlet, care a epuizat-o de toate puterile. Nu m-a durut simplul fapt ca a murit, ma asteptam sa o pierd intr-o zi, ci faptul ca a murit in chinuri. M-a surprins si atitudinea medicului veterinar, care, la solicitarile noastre de a-i curma suferintele, constienti fiind ca nu are scapare, a refuzat pur si simplu sa-i curme zilele, motivand ca misiunea sa de medic nu este sa ucida animale. Ca atare, pentru bietul animal a urmat o noapte si o zi de chinuri si de urlete de durere, fara a avea posibilitatea de a fi ajutat cu mai mult de o mangaiere. A murit, lasand in urma durere si lacrimi, pentru pierderea unui prieten de-o viata. A fost ingropata in zavoiul de pe malul raului, in mijlocul naturii pe care a iubit-o.
Se apropie curand a doua sarbatoare de Paste fara ea. O vedem in fiecare caine care-i seamana, de pe strada, din filme sau din reclamele tv. O vedem in pozele pe care i le-am facut.
Uneori am vrea sa adoptam un nou caine. Dar nu stiu daca am mai putea suporta, vreunul din noi, suferinta unei noi despartiri.

Nu a fost ultimul nostru caine. Acum 4 ani am adoptat alt pui. Mic, latos, fara... coada. De aceeia i-am pus, pur si simplu spontan, numele de Codita. Nu simteam propriu zis nevoia de a adopta un nou animal. Mana se imbolnavise de o boala cumplita, necrutatoare, practic incurabila in stadiul in care a fost diagnosticata. Si, cu toate tratamentele incercate, cu toate sperantele traite, inevitabilul s-a produs, intrezarindu-se o recidiva a bolii. Ca atare, animalutul acesta mic, vioi si cumplit de neastamparat i-ar fi alinat catusi de putin suferinta, macar pe planul moral.
La incaput Codita a stat in casa. era cam prea mic pentru a fi lasat aproape non-stop afara. Pe masura ce crestea, devenea din ce in ce mai mult un soi de argint-viu, in perpetua miscare si cu o dorinta aproape nestavilita de a apuca in colti orice si de a roade. Ca atare, l-am "mutat" inevitabil mai mult pe afara, unde avea spatiu oarecum suficient pentru a-si consuma energia alergand de colo-colo.
Dupa vreo jumatate de an, mama s-a pierdut. Ca atare, ne era aproape imposibil sa mai intram in casa unde murise fara a ne aminti in mod dureros de ea. Tata s-a mutat la mine definitiv (acum si öficial", cu acte), iar casa am vandut-o dupa cativa ani. Pe Codita nu-l puteam lua la mine la bloc: era prea obisnuit cu libertatea de afara si ar fi facut prapad in apartament. Am incercat sa-l dam spre adoptie altor stapani, dar... un vecin ne-a propus o solutie de compromis: "Lasati-mi-l mie! Am eu grija de el. A inceput sa-l indragesc si mi-ar parea rau sa nu-l mai vad."
Totul a mers bine cu Codita o vreme. Chiar daca vreo 3 ori il capturasera hingherii, scapase o data dar de 2 ori... nu i-a mai mers cu fuga, vecinii fiind nevoiti sa-l scoata din adapost contra cost. Ultima data, chiar dupa ce vandusem casa si se instalasera noii proprietari, fusese prins de hingheri chiar in... incinta Primariei; probabil se luase de vreunul din locatarii din curte si nu mai reusise sa se intoarca acasa. Atunci, odata scos, l-au ïnsemnat", pentru a se sti ca are cine sa aiba grija de el si sa nu mai fie capturat de aiurea.
Ieri... tata a venit acasa scrasnind din dinti: "Iar l-au luat hingherii pe Codita. Nu a avut nimeni ce face sa-l apere, hingherii au venit insotiti de politie, probabil a facut cineva reclamatie impotriva bietului animal". Intr-adevar, in ultimul timp bietul caine era din ce in ce mai greu "inghitit" de unii vecini. Motivul? Ridicol: fie ca latra si face zgomot (dar care caine nu latra? si in fond sunt unii oameni mai galagiosi decat el), fie ca are purici (prostii! putea fi oricand tuns si deparazitat!)... Asa ca bietul de el a ajuns iar pe nedrept la adapostul plin de caini vagabonzi.
Inca mai sper ca se va implica vreun vecin sa-l scoata si sa-i gaseasca alta familie care sa-l iubeasca. Cu adevarat... Si mai sper ca acesta sa fie singura placere pentru vecinii care i-au dorit raul... Pe nedrept.

Azi a venit tata acasa de prin magazinele din cartier... Suparat... Se intalnise cu o vecina de pe la casa veche, cea vanduta in vara trecuta. Plangea... vecina: "Criminalii!!! Atata sa le fie de bine!"... Era vorba de Codita... Un Codita care a devenit istorie, se pare, eutanasiat de hingherii care l-au luat si care nu au reusit sa-l dea spre adoptie. Eutanasiat... vorba vine! Cine stie cum l-or fi ucis.
"Criminalii" nu erau insa hingherii. In fond, oamenii... institutia in sine (serviciul de ecarisaj)isi facuse in fond si la urma urmei datoria. Asta-i legea, fir-ar sa fie. Insa legea, din pacate, nu prevede ca un animal, odata acceptat de o noua familie, sa fie dat musai la serviciul de ecarisaj odata ce "nu mai ai nevoie de el", incurcandu-te pentru te miri ce fleac. In speta puricii (animalul putand fi oricand deparazitat) sau latratul (care poate fi, in felul lui, un avantaj, fiind un semnal de alarma ca un intrus a patruns in curte).
Ceea ce mi se pare mai bizar este faptul ca cei care au chemat hingherii sa ia cainele cu forta (un catel de dimensiuni mici, care nu incurca pe nimeni) sunt chiar cei care s-au mutat in casa vanduta de noi, noii proprietari. Culmea, mi se pare ca le facusem un bine: avand grija de un copil cu nevoi speciale, era un avantaj ca noua locuinta sa fie la parter, sa aiba curte si sa fie gard in gard cu scoala unde invata copilul (copil imobilizat intr-un scaun cu rotile). La urma urmei, un animal de companie bland si jucaus i-ar fi prins bine unui astfel de copil. Dar socoteala mea se pare ca nu a fost si a lor. Animalul se pare ca le-a fost o povara, asa ca au cautat sa scape de el. Si nu dandu-l spre adoptie altcuiva, pentru a trai intr-o alta familie care l-ar fi iubit si ar fi avut grija de el, ci lasandu-l sa piara la adapostul de caini fara stapan.
Idiotie? Rautate? Cine poate sti? Si cine imi garanteaza ca insusi copilul bolnav de care acum au grija nu va ajunge cu prima ocazie similara la un soi de hingheri pentru oamenii de care nu mai poti avea grija sau de care nu mai vrei sa ai grija, din varii motive? Culmea e ca, posibil, si alti vecini le-ar fi "cantat in struna", sustinandu-i mai mult sau mai putin tacit in demersul lor.
Nu blestem. Si cred ca nimeni nu blesteama cu usurinta pe cineva. Dar tare as vrea ca orice om ce recurge la astfel de gesturi bizare sa fie pus in situatia de a-si pierde in acelasi mod pe cineva extrem de apropiat si de drag, suferind fara drept de apel.


Vizualizări: 35

Răspunde la Aceasta

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor