Doamne, din când în când îmi iei aripile şi mă laşi să privesc dureros la partea care este tot a mea, şi tot din tine. Atunci simt cum îmi ard nu numai ochii, dar şi toate emoţiile strânse pe drum şi ţinute adânc în mine, atunci îmi ard pe obraz lacrimile neplânse la vremea lor sau neplânse destul, atunci îmi trăiesc spaima omenească că voi pierde, rând pe rând, tot ce am iubit, ce am găsit, ce m-a încântat, ce m-a apărat de gol sau  m-a ferit de însingurare.  

Și nu mă pot supăra pe tine, nu te pot întreba de ce mă lași să mă simt o mare jefuită de oglindire, o mare plină de valuri parcă rătăcite. Nu pot decât să stau în genunchi şi să mă trăiesc pe mine însămi, așa suspendată cum sunt în clipele parcă de fără de tine. Dar acestea sunt clipele cele mai adânci ale unei noi treziri şi chiar dacă atârnă greu în sufletul meu,  înţeleg că nu pot să fac altceva decât să mă iert şi să mă iubesc din nou, să iert și să iubesc din nou.

Și-n aceste clipe, ce rămân întotdeauna nenumărate de mintea mea speriată, aud cum îmi cresc aripile la loc. 

                      SĂRBĂTORI BINECUVÂNTATE ȘI FERICITE!

Vizualizări: 58

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor