La începuturi, avem opinia  lui Platon la adresa poemului, a teatrului, a muzicii. Întemeietorul filosofiei, cunoscător rafinat al tuturor artelor vremii lui, bineînțeles, nu reține, în Republica, decât muzica și cântul patriotic.

 

Dar la urma urmei deja Protagoras, sofistul desemna în deprinderea cu artele cheia educației. Exista o alianță între Protagoras și Simonide poetul, iar Socrate al lui Platon caută să-i dejoace opreliștea și să-i pună intensitatea demnă de gândit în slujba propriilor sale țeluri.

 Tot astfel, arta e aici deja, de față, întotdeauna, adresându-i gânditorului întrebarea mută și scânteietoare asupra identității ei, în vreme ce prin necontenita sa inventare, prin metamorfoza sa, ea se declară totuși dezamăgită de tot ce enunță filosoful despre ea.

 Îngemănarea artei cu filosofia, formal, implică doua scheme.

Pe prima o voi numi o schema didactică. Teza ei spune că arta e incapabilă de adevăr sau că orice adevăr îi este exterior. Nu va fi greu să recunoaștem aici cum arta se oferă  în felul adevărului absolut, nemijlocit sau gol-goluț. Și că această goliciune expune arta ca pur farmec al adevărului. Mai exact: că arta e aparența unui adevăr fără temei, fără argument, a unui adevăr epuizat în simpla lui prezență. Miezul polemicii platoniciene referitoare la mimesis desemnează arta nu atât ca imitație a lucrurilor, cât ca imitație a efectului de adevăr. Iar această imitație își trage vigoarea din caracterul ei nemij­locit. Platon va susține atunci că a fi captivul unei imagini imediate a adevărului deturnează de la  început . Se cere atunci ca pretinsul adevăr nemijlocit al artei să fie denunțat drept unul fals, drept părelnicul curat al efectului de adevăr. Și întocmai asta-i definiția artei, și doar a ei: să fie farmecul unei păreri de adevăr [le charme d’un semblant de vérité].

 Aristotel  a propus un soi de tratat de pace între artă și filosofie. 

a) ‑Arta – așa cum susține schema didactică – e incapabilă de adevăr, esența ei e mimetică, ordinea sa e aceea a părelnicului.

b) ‑Ceea ce nu contează (cu totul invers decît crede Platon). Nu contează fiindcă menirea artei nu e defel adevărul. Sigur, arta nu este adevăr, dar ea nici măcar nu pretinde să fie așa ceva, și deci e inocentă. Aristotel îi rînduiește artei cu totul altceva decît cunoașterea și o eliberează astfel de bănuiala platoniciană. Acest altceva, căruia îi zice uneori catharsis, privește descărcarea pasiunilor într-un transfer asupra părelnicului. Arta are o funcție terapeutică, și nicidecum cognitivă ori revelatorie. Arta nu ține de teoretic, ci de etic (în sensul cel mai larg al cuvîntului). Decurge de aici că norma artei constă în utilitatea ei în tratarea afecțiunilor sufletului.

Rezumat după Alain Badiou Artă și societate

Vizualizări: 40

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor