Concurs literar - Reţeaua literară - Secţiunea PROZĂ

[Reteaua literara]

Toţi autorii care doresc să participe la Concursul de literatură  (secţiunea proză) vor posta aici toate materialele (10-15 pagini). Vă rugăm să folosiţi diacritice. Textele vor fi trimise şi pe adresa de mail: [e-mail]

[Diaconescu Honoria]

DECLARAŢIA DE DEPENDENŢĂ - Honoria Diaconescu

I.

O zi din timpul săptămânii. În niciun caz sâmbăta sau duminica. Vine doar când este în delegaţie. Iar delegaţia funcţionează ca acoperire, un fel de alibi...
El zice că trăieşte febril şi că ţine doi pepeni într-o mână. Eu ripostez: „nu sunt doi pepeni, ci un pepene şi un dovleac...” Mă autodefinesc ca fiind pepene... Un pepene, adică un fruct suculent care a trecut cu bine de controlul calităţii.
Despre un altfel de control nu poate fi vorba. Gândesc şi mă mişc după El Nino. Probabil că în construcţia mea a existat vreo programare pe bază de averse, descărcări electrice şi alte fenomene adiacente. Apropo! În loc de „construcţie” era să zic „zidire” dar, nu ştiu de ce, simt fizic un impact cu rădăcina cuvântului, adică „zid”!
Îmi place să-i spun Rozmarin, Busuioc sau Bucheţel, apelative legate de simţul olfactiv. Am citit cândva, undeva – oricum, după ce l-am întâlnit! – că mirosul sau mirosurile le ajută pe femei să-şi repereze partenerul.
Parcă n-aş şti că e doar un criteriu. Sau poate că nu e... Am precizat „după ce l-am întâlnit” pentru că n-am intenţia să-mi păcălesc creierul, îndopându-l cu idei deştepte despre sentimente şi premoniţii. Nu-mi trişez propriul ego.
Ne-am apropiat ala, pentru că altminteri s-ar fi surpat ceva în univers. Sau s-ar fi ivit un fel de black hole. De fapt, oricum se ceartă moleculele lumii de câte ori ne vedem.
- E înfricoşător şi nelumesc cât de mult semănăm! Şi fraţi să fi fost...
- Doamne, parcă am săvârşi un incest...
Apropo de „să fi fost”. Îmi amintesc că, la o onomastică şi, cu ceva ani în urmă, am cunoscut un tânăr care a făcut impresie bună asupra asistenţei. Eu, una, nu l-am putut ierta pentru un motiv aproape indecent.
Iubesc cuvântul, vorba grea de dulceaţă şi de miez. De aceea, când l-am auzit pe acel tânăr spunând de vreo trei-patru ori „s-oi fi fost”, l-am ucis – spiritual – în acel moment. Şi i-am detestat pe toţi nevorbitorii de limba română. (a se citi: „pe siluitorii de idiomuri”)
Din fericire, Rozmarin are „nas” pentru verb şi-mi place cum calcă cuvintele şi cum le îmblânzeşte. Îl ajută timbrul vocal, amestec de mătăsuri şi oţeluri speciale.
Şi nici nu este sâmbătă. Este miercuri, nu ştiu dacă înainte sau după sâmbătă. Oricum, e miercuri cu iz de duminică. Trebuie să vină „alcoolul meu”. Fiind vorba de o iubire-opium, mi-e greu să-mi păstrez toate „facultăţile”...
Nu este o fire declarativă. În schimb, eu semnez săptămânal câte o declaraţie de dependenţă „faţă de el”.
Mărturisesc că niciodată n-am înţeles mai bine sensul şi n-am simţit mai profund „carnea” oximoronului decât în dialogurile noastre. Puteam citi oricât şi oricând sintagma eminesciană „dureros de dulce”. Acum pricepeam cu gura, cu mâinile, cu mintea...
- Eşti ticălosul meu adorabil, al meu!
- De ce ticălos?
- Pentru că nu este drept să fii torţionarul sufletului meu!
- Dar nu sunt ticălosul tău!
- Da, al meu, pentru că am simţul proprietăţii chiar şi asupra delincvenţilor sentimentali!
Şi este miercuri. Cred că, pentru mine, ziua de miercuri va avea întotdeauna un ascendent asupra celorlalte zile. Este miercuri mustind de aşteptare şi de doruri sucite şi răsucite precum cozile mele de adolescentă cu adolescenţa netrăită.
Îmi ţin ochii închişi, prea grei de imaginea lui. Iar apele din privirea mea se logodesc cu apele-surori din ochii lui.
Ne consumăm. Două combustii interne în care crengile-braţe din inima mea ard laolaltă cu braţele-crengi din sufletul lui.

II.

Este ziua mea aniversară. Am obiceiul să mă autoflagelez spunând că „n-am nimic sfânt pe lume”, adică n-am un sfânt tutelar, un patron-naş-umbrelă al prenumelui meu. Care este Nora. Am vrut să spun: Ce contează! Dar n-am spus. Chiar contează că mă cheamă Nora. Şi nici pe Ibsen nu l-am întrebat dacă-mi permite să port numele eroinei sale, să-i port numele prin viaţă.
Mama m-a uns cu acest nume. Care îmi vine bine; cam aşa cum „rimează” două lacrimi din aceeaşi pereche de ochi. Care au culoarea lemnului de nuc din care s-a născut biroul meu... Cel la care mă aşez şi mă trezesc scriind. Şi scriu în tăcere pentru ca inspiraţia să nu plece de la mine. Ca mai apoi, cine ştie, să se aşeze şi ea la birou văduvindu-mă de fosforul minţii.
Nu prea mă dau în vânt după sărbători, fie ele aniversări sau zile onomastice. Mi se par inelastice, pline de şabloane precum tiparele de la croitorie.
Dar, până la urmă, ziua de naştere este un premiu. Pe care nici nu trebuie să-l merităm. Premiul-an. Anul care s-a dus.
Cei apropiaţi mă iscodesc în privinţa cadourilor pe care aş vrea să le primesc. Ca să simplificăm lucrurile, eu şi sora mea am hotărât „să terminăm odată cu darurile şi cu grijile legate de alegerea acestora”.
- Cadoul ideal e libertatea...
- Pe care o obţii necăutându-l, o îngân eu pe sora mea.
Am muncit (intelectual vorbind!) amândouă la acest aforism care ne-a scăpat de griji. Ne felicităm, ne pupăm frăţeşte, îngurgităm câte ceva şi... rădem!
- Acesta e al doilea cadou.
- După libertate!
- Da, după libertatea de a râde.
Şi ziua a devenit rotundă, adică perfectă.
Iar Rozmarinului meu îi cântă râsul. Când ne veselim noi amândoi, hohotesc şi geamurile încăperii.
- Sunteţi grozavi!
- Sau groaznici, încerc eu un joc de cuvinte.
Dar şi cu speranţa vagă a unei negaţii. Parcă mă aranjează puţin orgoliu. Aşa ca briantina de pe vremuri pe părul cavalerilor.
Şi, după cum spuneam, e ziua mea. Se pare că am devenit masochistă dacă tot repet de aniversarea mea. Mă rog.
- Cui te rogi? ar zice Bucheţel.
- Mă rog la floarea de cireş, aş răspunde, fără să fiu, de această dată, originală.
Şi, uite-aşa, iese la iveală un defect de-al meu. Am obiceiul să declar că modestia nu este o afecţiune de care sufăr. Aşa o fi. În subconştientul meu aştept să fiu contrazisă în maniera următoare şi hai s-o introduc în scenă pe sora mea:
- Exagerezi, tu eşti chiar modestă!
- Zău? Poate pe dinăuntru.
- Vorbesc serios. Eu, în locul tău, mi-aş vinde mai scump inteligenţa şi farmecul. (Era să zic, farmecele, dar, la câte conotaţii are cuvântul, ajunge- Doamne fereşte! – la voodoo!)
- Ar suna cam aşa: „Nora- marfă a-ntâia, date antropometrice super....”
- Iar începi cu autoironia.
- Nu, „p-onoarea mea”...
- Dar cunoştinţele susţin că eşti „sexapilă”. (citat, n.a.)
- Da, şi?
- Valorifică-te! Adică, fii mai exigentă cu ceilalţi, nu doar cu tine!
- Nu pot. Deviza mea este: „De la egal la egal, amical” (Este a doua oară când originalitatea şi-a luat un „ecart” faţă de mine).
- Bine, hai să discutăm despre altceva!
Sora mea are abilitatea de a deturna discuţia. Şi bine face!


*
Mi-e imposibil să respect axa cronologică. Nu mă interesează faptul că, involuntar, devin modernă. Şi ce dacă?!
Sunt cu familia, inclusiv cu Rozmarin, la masă. Că doar au venit să mă sărbătorească, nu?! Simt că mă lasă de tot gratitudinea... Doar ei sunt acolo pentru mine.
Am aşa un presentiment; aş putea spune chiar un presentiment dublu. Mai întâi mărturisesc că mi-e frică de subiectele ce vor fi abordate – mai bine ar fi fost avortate – de „amoarea mea”. Şi „buonaparte” dintre ele sunt centrate pe femei. Doar aşa, ca să mă descentreze pe mine!
De ce ţi-e frică, ai parte...
- Hai să vă povestesc ce-am păţit în urmă cu câţiva ani... Aveam o aventură cu soţia unui ofiţer. M-a chemat la ea, bărbatul ei nu era acasă!
- Continuă, zic eu cu gândul pervers de a-l face să înceteze. Ţi-ai găsit ! În timp ce povesteşte, Busuioc pare a retrăi una dintre nenumăratele sale aventuri.
- Mă plăcea teribil. Dar am avut ghinion...
- De ce? întreabă sora mea, nu de curiozitate, ci pentru a-i tempera elanul şi monologul.
- A sunat la uşă păgubaşul.
Suspans. Sau poate că noi toţi mimăm suspansul.
- Şi ce-ai făcut? Întrebarea era formulată de către cumnatul meu, plictisitor de fidel şi de statornic în comparaţie cu...
- Am sărit de pe balcon, că era la etajul 1. În cădere, mi-au plesnit pantalonii în spate. Până acasă, am mers cu spatele la toate zidurile, prin locurile cele mai dosnice. Am invocat toţi sfinţii din calendarul creştin ca să mă scape.
- Păi da, subliniez eu gata să mă reped la jugulara lui, că altă treabă n.-aveau. „Sfinţii şi adulterul”, ar fi un titlu de prelegere.
- Iar începi! Aşa face întotdeauna, mă reclamă el rudelor. Îmi strică dispoziţia.
Dar câte dispoziţii mi-a dărâmat el... Cred c-o va rata doar pe cea testamantară. Nici nu ne mai interesează finalul.
Totuşi, viaţa e rotundă, e compactă. Sau, mai bine zis, ne mai compensează cu câte ceva.
Sună telefonul. Răspund eu, preafericita (exagerat de fericita!) de mine. Este un fost coleg care, pe vremuri, mă iubise aşa cum iubim întotdeauna când ştim, sau simţim, că iubirea este neîmpărtăşită. Şi-a amintit că e ziua mea.
Ce răcoritor şi înviorător e apelul lui! Îmi pansează toate pliurile şi brazdele de pe suflet...
Desigur, asta n-are nicio legătură cu afectele. Nu l-am putut iubi din motive penibile. Parcă mi-e ruşine să declar că este un nonsens. Era un bărbat fin, mărinimos, devotat familiei, cu simţ moral, serios (antonimul lui „afemeiat”, bineînţeles!) Adică toate virtuţile care conduc spre nenoroc. Prin urmare, n-am făcut pasiune pentru el, se-nţelege!
Rozmarin îmi face o scenă de gelozie. Amorul meu propriu este gâdilat. Şi cam atât.
În câteva minute, „omul meu” (îi mai zic şi aşa!) îşi vede de repertoriul lui.
- Staţi să vedeţi ce-am păţit odată! (Odată, adică prin mezozoic, comentez eu în gând.) Aveam o relaţie cu o tipă versată (acestor specimene eu le aplic eticheta de „vărsate”). Chiar a vrut să mă păcălească şi să-mi pună un copil în cârcă. Dar nu i-a mers.
- De ce? întreabă din nou sora mea cu un automatism menit, crede ea, să-i mai stăvilească verbiajul.
- Pentru c-am găsit antidotul. I-am sugerat să fiarbă nişte vin roşu cu foi de dafin. Şi gata, l-a făcut marinar.
- Bravo! exclamă ai mei daţi pe spate de deşteptăciunea lui.
Şi tot aşa. Conduc dezbaterile spre un alt capitol. „Badea-l meu” se apucă să spună anecdote, iar eu îl stimulez şi îl secondez ca să scap de poveştile sale galante. Reuşesc, cred că mai mult din instinct de apărare decât din vreun talent nebănuit.
Happy-end-ul este garantat.

Iar iubirea noastră este de nezdruncinat, chiar inextricabilă. Sic.
Nu este un bărbat generos. Ba dimpotrivă. De multe ori, când vine pe la mine, se scuză:
- Ştii, n-am putut să-ţi aduc nimic, pentru că n-am avut plasă la mine!
- N-are nimic, se întâmplă oricui. Ş-apoi, plasa am luat-o eu.
Altădată:
- Este o caniculă, că mi-a fost şi teamă să mă opresc la magazin să-ţi cumpăr ceva.
Sau:
- În spatele maşinii mele era un inspector care mă cunoaşte. N-am vrut să dau ocazia...
N-a dat. Nici ocazia, nici altceva. Vreun covrig, vreun balon sau vreo papiotă, mărunţişuri, acolo.
Vine cu câte o idee.
- Hai să mergem în excursie!
- Unde?
- De exemplu, la Tuşnad. Iau şi cortul.
- Perfect.
Şi mergem. Iar seara debutează „eclatant”:
- Să-ţi povestesc unde am fost alaltăieri.
Am o presimţire de cioclu. „Cherchez la femme”, nu?!
- Am fost la o bucătăreasă acasă. Mi-a pegătit şapte feluri de mâncare. Dar ea voia altceva de la mine.
- Zău? Atunci de ce te-ai mai dus? Puteam să-ţi dau şi eu „altceva” şi „altăceva”.
- Ai un talent de a întrerupe omul. Fii liniştită, mai are 2-3 amanţi!
- Dar dacă e malfamată ce cauţi la ea?
- Păi nu ţi-am spus? M-am dus să mănânc.
Seara este compromisă. Urmează nişte ore bolnave, Parcă sunt abulică: nu vreau nici să mai continue, nici să se termine cu periplul.
Pasiunea noastră este vie, atât de vie că e pe punctul de a deveni perfuzabilă. Dar, pentru câteva ore în care ne simţim imponderabili, trec mai departe. Tot cu el.
Este totuşi simpatic. Şi râde. Ştie să râdă. Şi atunci mă simt ca după vizionarea unei comedii de pe vremea marilor începuturi.
Şi-mi amintesc că, vorba unui film de Roberto Benigni, „La vita e bella”. Dacă un tată, aflat într-un lagăr împreună cu băieţelul său, este în stare să disimuleze şi să construiască tot felul de scenarii captivante pentru a-şi amăgi copilul, eu de ce să nu pot?
Îmi amintesc că eroul filmului, acelaşi Roberto Benigni, îi promite fiului său că răsplata pentru docilitatea şi cuminţenia sa va fi un tanc.
La sfârşitul filmului apare într-adevăr tancul morţii.
Ce păcat că scornitorul şi animatorul poveştii nu supravieţuieşte. Am înţeles astfel că există minciuni şi mistificări benigne.
- Erai bună de actriţă, mă tachinează omul meu.
- De ce?
- Joci teatru când nu-ţi convine ceva; parezi ca nimeni alta.
- Şi ce-ar trebui să fac?
- Să fii directă. Mă deranjează tactul tău.
- Tactul înseamnă menajarea şi ocrotirea celuilalt, încerc eu să fiu persuasivă.
- Ba nu, înseamnă să ascunzi adevărul.
- Bine, atunci să vii şi tu cu tac’tu, îndulcesc eu situaţia printr-un calambur.
Sunt o stenică. Şi mă bucur că sunt aşa. Vreau să văd cât mai multe cupluri asortate şi cât mai mulţi oameni fericiţi. Dacă s-ar putea, aş contribui cu doza mea de pricepere şi de epicureism, la fericirea tuturor. Acest lucru îmi creează un confort psihic, o igienă mentală teribilă. Sunt o egoistă.
Încercăm amândoi să numărăm perechile la care se mai observă reminiscenţe de iubire. Degeaba. Este un fel de celibat în doi la majoritatea cuplurilor. O comuniune de interese economice, o fobie de singurătate şi cam atât.

*
Rozmarin nu e o figură obişnuită. Tagma neobişnuiţilor l-ar face lider. Câteodată îmi întinde aşa de rău nervii, încât aş putea pune rufele pe ei, la uscat.
Dar pentru ca labilitatea lui să impună respect (din partea mea, desigur!) mă recucereşte cu „poza” lui de om senin. Şi cum ştiu ce se ascunde în spatele unei seninătăţi apolinice...
Ne mai jucăm. Nimic nu se compară cu joaca noastră. Poate doar jocul nostru serios şi grav de-a părinţii din dragoste.
Ne biciuim minţile fără încetare. Ca nu cumva din senini să devenim senili.
În câte o seară facem lectură. Mai exact, el îmi citeşte, eu ascult şi apoi reconstruim cartea. Sau o deconstruim. Depinde de valoarea ei şi de umoarea noastră.
Câteodată ne reinventăm, ne chemăm cu vorbe periculos de dulci:
- Piersicuţ, mânca-ţi-aş mărul... lui Adam!
- Iar eu ţie umbra urechii!
- De ce nu desenul bărbiei?!
- Ba pieptul tău de curcan al curcanilor!
Iar sminteala noastră erotică continuă sub plafonul înstelat, pe paturile noastre mirosind a muşchi de pădure necuminte.
Şi ne replămădim, că nu mai ştim unde se sfârşeşte el şi unde încep eu sau unde se continuă el prin mine.
- Iubirea noastră e aşa de grea...
- Da, ne-ar mai trebui câte două ventricule. Şi tot atâtea auricule.
- Şi pieptul parcă ar vrea să îngenunchieze...
- Poate ar fi bine să ne legumim dorurile.
- Da, să mai lăsăm câteva şi pentru clipa când iubirea ne va istovi.
- Ştii cum se spune. Ne vom iubi chiar şi atunci când dragostea va dispărea prin implozie.
Sunt oameni care declară că se iubesc. Se poate. Ca şi cum un sentiment şi-ar ajunge sieşi. Americanii au tot timpul această marotă de a-şi declara tot timpul că se iubesc.
Parcă şi-ar lua doza de simţământ cu regularitate. Ca pe o poţiune sau ca pe o obligaţiune de serviciu.
Înţeleg cu amărăciune motivul pentru care Shakespeare i-a „ucis” pe Romeo şi Julieta lui.
Ce s-ar fi ales din acest cuplu? Ar fi devenit, probabil, o pereche ce ar fi involuat de la menaj la manej. Care s-ar fi detestat finalmente pentru toate calităţile... lipsă şi pentru idealizarea neroadă cu care şi-au drapat partenerul.
Shakespeare a recurs la o mişcare deşteaptă. I-a lăsat, tineri şi frumoşi, să guverneze peste suflete şi peste orizontul lor de aşteptare.
Iar noi, mistuiţi de gândul unor păcate pe care s-ar putea să n-avem norocul să le săvârşim, ne simţim ca nişte romantici de la şcolile ajutătoare.

*
Nu-mi place întotdeauna această iubire gândită, tranzitivă. Aşa ca o meta-iubire în permanenţă „a sa recherche”. Dar dacă nu pot, nu putem altfel... Şi mai avem un cusur: suntem histrionici. Valsăm pe propriile senzaţii, disimulăm cu un asemenea talent ăncât din nişte autentici adorabili devenim paiaţe. În ochii noştri.
Dar să trec la un capitol mai puţin iritant. Cel al declaraţiilor. În anii din urmă am înţeles aşa de bine calamburul lui Blaise Pascal: „Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le are.”
Mai dă-o-ncolo de raţiune! Este un balast, un apendice bolnav, un organ atavic...
- Lasă, nu ţi-ar strica o inimă mai „cerebrală”...
- I-auzi cine vorbeşte!!!
- Cum adică?
- Adică şi tu simţi cu gândul şi gândeşti cu „alma”...
- Şi ce e rău în asta?
- Simplu. Aveam şi eu un mentor într-ale deşteptăciunii carteziene. Mai multă materie, că idei...
Şi, încet-încet, intrăm într-o turbulenţă care este verişoară primară cu catastrofa. Un arţag fără discriminare de sex, religie, naţionalitate, un fel de arţag fără culoare, apolitic. Şi cu nişte „intemperii” lingvistice.
De aceea este bine să ai buzunarele ocupate: într-unul – periuţe, în celălalt – pietricele. Şi le foloseşti după împrejurări sau împrejurimi. Cine poate...
Ce bine mi-ar prinde nişte minerale! Şi nu mă refer la cele din tabloul lui Mendeleev...

*
Rozmarin are un prieten de patrimoniu. Aş zice un bucureştean pursânge. Aş mai zice că are toate ingredientele unui om de calitate: cetăţean, prieten, camarad, puţin patrician, puţin mai mult democrat. Şi toate laolaltă. Aici se potriveşte de minune o întâmplare, o istorie pe care am aflat-o acum câţiva ani.
În familia noastră se propagă şi se cultivă prietenia. Cam după principiul „Les amis de nos amis sont nos amis”. Busuioc şi prietenul său Paul seamănă cu Castor şi Polux. Firi complementare, cei doi sunt peoni, haiduci şi... băieţi subţiri. Când şi când îmi mai povestesc din grozăviile tinereţelor. Râdem aşa de tare încât saltă şi lustrele.
Într-o bună zi de toamnă, susnumiţii s-au apucat „să presteze”, adică au golit recpientele ce urmau să primească în interioarele lor diverse „tării”. Se trece la o probă superioară: calcularea volumului. Rozmarin umple „sănătos” vasele cu apă, apoi transferă conţinutul în bidoane de câte 2 l. Volumul era gata.
Paul-Pitagora a început să efectueze calcule geometrice ca să-i iasă volumul sau... ochii, după caz (neglijând câţiva factori, cum ar fi grosimea degetelor). Rezultatele n-au fost identice, amândoi aveau dreptate. Dacă n-ar fi fost vorba de containere, gestul cu transferul în bidoane ar fi devenit caricatural.
Pe de altă parte, metodele neortodoxe sunt aşa de eficiente câteodată încât rivalizează cu toate teoremele, iar fizica şi geometria plâng de li se zguduie legile.


*
Gelozie. N-am scăpat de ea, nici eu, nici el. Pe o scală a geloziei de la 1 la 10, bade-al meu se situează pe la 9,75. Noroc că există zecimale! Am evitat, cu graţie şi cu simţ de răspundere, maxima cea dătătoare de vertij.
Acest prieten al lui şi, printr-o mişcare de translaţie, chiar şi al meu, este de-o seriozitate agasantă. Am spus serios, nu grav, sobru şi decent!
Nu mă pot abţine să nu vin cu o digresiune. În timpul studenţiei aveam un coleg foarte inventiv, insolit, incomod (pentru gogomani!) şi incorigibil. Enumeraţia „inului”, nu?!
După o sesiune, a escaladat un autoturism ca un albatros greoi, şi a rostit:
„Sunt un tip sobru şi decent!”
„A rostit” este un eufemism pentru a zbierat, a urlat etc.
Şi... n-a terminat în apoteoză ci, dezechilibrându-se, a pupat solul.

Prietenul nostru Paul este, vorba lui Mircea Eliade, un amestec de „virilitate şi asceză”. Are verbul diamantin şi „carcasa” impresionantă. El este catalizatorul nostru, enzima noastră şi, uneori, un prilej de nisipuri mişcătoare.
- Dacă ţi-a plăcut, de ce n-ai fost mai fermă? mă atacă Rozmarin.
- Puteam fi, cu atât mai mult cu cât Paul a fost spărgătorul de gheaţă.
- Ţi-a fost teamă de iubirea ta pentru mine! supralicitează omul meu.
- Ştii de ce? Eu am susţinut întotdeauna că adjectivul „laş” se foloseşte preponderent la msculin. Eu am fost „laşă” pentru a îngroşa rândul (mai subţire decât al bărbaţilor!) femeilor cu această tară, pricepi?
De fapt, nu ştiu de ce, „Bărbatul de patrimoniu” are un cod al onoarei înfricoşător. Te simţi maculat, odios, venal în prezenţa lui.
- Vezi-ţi de treabă! Tu îmi arăţi calităţile pentru a-ţi stârni iubitul, mă scuză „incoruptibilul”.
Şi tac. „Bucheţel”, cu gelozia flambată gata, e greu de citit. Mă revendică, dar, de multe ori, uită de carta sublimă a amanţilor. Se poartă când ca un arendaş, când ca un feudal ce lasă poezia în seama minnesangerilor.
Sunt zile în care reuşesc să „metabolizez” întâmplări din viaţa mea şi a altora. Întâmplări la care sunt tangentă sau... secantă.
Scutur evenimentele cotidiene sau hebdomadare din curiozitate. Să văd ce rămâne. Nu fac asta dintr-o mentalitate de molie, ci din dorinţa de a esenţializa lucrurile şi fiinţele. Puterea mea de retenţie îmi şopteşte că are nevoie de o pauză pentru acumulări şi stratificări. Dar nu mi-e dor de repaus...
De aceea, trec la acţiune şi la „ruminaţia” faptelor de peste zi.
Nu-mi plac, de exemplu, copiii maturi, bătrâni „avant la lettre”. Îi prefer năzdrăvani, uşor ştrengari, aşa cum presupun că a fost Rozmarin. De fapt – mincinoasa de mine! nu presupun, ci cunosc destule tronsoane din existenţa lui. Din spusele celui care a asimilat şi încorporat atâtea vieţi, încât pălesc la gândul că traiul meu până acum e sărăcăcios, monocord şi ruşinos de linear faţă de al lui.
Îmi povestea deunăzi câteva episoade înscrise pe... desfăşurătorul său. Să-l urmărim! (Nici nu este prea greu la cât de curgătoare îi este rostirea. Inşir’te mărgărite, deci!)
- Îmi plăcea circul. (Şi acum îi place, vă garantez, cu menţiunea că gândirea lui a ajuns la un palier superior, vecină cu spectacolul şi show-ul, manifestări care ar stârni invidia artiştilor cu vână)
- Te duceai la circ? întreb eu ca să nu-l las singur pe scenă, dar şi pentru a-i asigura un feed-back onest.
- Eram topit după vestitul circ Bernea...
- Am auzit de zburători şi de lumea lor ameţitoare.
- Imaginează-ţi că, fiind copil aveam tendinţa să-i imit.
- Nu-mi miroase a bine, încerc eu cu sfială.
- Stai să vezi ce-am făcut. Mi-am prins picioarele ca într-un fel de ştreang (puşche pe limbă!) şi, cu capul în sus, am început balansul. Mă aflam pe sala casei părinteşti la o distanţă deloc neglijabilă de sol.
- Aventurile lu’ Suspendatu’, nu?
- Cam aşa ceva. Dar isprava n-a ţinut mult. Laţul s-a desfăcut şi am ajuns în picaj cu extremitatea mea cea deşteaptă (a se citi: cap mintos) într-o grămadă de îngrăşământ natural. Restul este tăcere, care tăcere putea deveni veşnică dacă nu intervenea un vecin. M-a extras din... mizeria necuvântotoarelor şi... cam atât.
- Doamne, prin ce-ai trecut! Putea să-ţi fie fatal şi ce m-aş fi făcut eu fără tine? Tu, care m-ai făcut fericită şi care puteai să mă faci şi mai fericită, dacă n-ai fi reuşit să mă catapultezi adesea pe glodul nefericirii!
Ne tachinăm. Dar nu întotdeauna cei care se tachinează se iubesc. Sau, mai exact, nu în acele momente sunt cei mai dispuşi s-o facă.
Vorbeam despre puştii care fac pe adulţii şi ca adulţii. Dac-ar şti ei că nu este cea mai râvnită postură. Şi dacă s-ar putea contempla pe luciul acestei vârste biologice care vine nechemată sau chemată de către cei care nu ştiu la ce se înhamă...
Aşadar, am cunoscut un băieţel care făcea precum cei mari, deşi nu se ştie prea bine cine sunt „cei mari”. Sobru până la acreală, mereu la pupitrul de comandă, aurotitar până la... etajul de sus (ca să nu pomenesc vreo entitate intangibilă), nesuferit şi cu un aer preocupat. Aşa i se părea lui... strong.
Mare păcat. Mai ales că la el era o dedublare (deloc patologică!) ludică.

*
Decembrie. Nu vreau să-i mai împrumut acestui decembrie nici veselia, nici tristeţea mea. „Luna cadourilor” să şi le ofere singură... Vorba unui neasemuit comic: „Îmi cumpăr şampanie şi mi-o fac cadou”. Just. Măcar îmi cunosc gusturile şi pretenţiile şi este mai greu să mă dezamăgesc singură, pe mine însămi (sic!). Ce ţi-e şi cu redundanţa asta! Este o reminiscenţă din anii studenţiei. Una dintre ele.
N-ar fi fost rău, îmi spun acum, la anii unei maturităţi neconvingătoare, să fi înmagazinat şi altfel de deprinderi şi abilităţi ceva mai lucrative. În această ordine de idei, mi-a rămas în minte o replică de-a lui Zorba Grecul: „Ce este, boss, nu vrei să vezi un capitalist împuţit, bogat şi fără griji?!” Recunosc că n-am ajuns nici capitalistă, nici...
Explicaţia este înfricoşător de simplă: dacă până la 20 de ani n-am avut minte, la 40-50 de ani am pierdut şi bruma de minte pe care o aveam la 20.
Omul meu mă apostrofează când şi când spunându-mi că n-are rost să regret vreun lucru făcut sau nefăcut. Are dreptate. Regretele sunt înduioşătoare, înălţătoare, chiar sublime – putem zice – dar complet inutile. Aş mai putea adăuga că există o subcategorie de regrete ce rămân în vigoare, sau în picioare...
- Care? întreabă vizibil curios stăpânul visurilor mele de zi şi de noapte.
- Cele constructive. Stai să-ţi demonstrez, zic eu satisfăcută de răspunsul aflat în mintea mea în stare latentă (latenţă ce durează de vreo 12 ani!). De exemplu, dacă la 2-3 ani după ce ne-am cunoscut aş fi regretat cu voce tare că n-are rost să mai continuăm relaţia...
- Ghicesc ce vrei să spui, opreşte-te, taifunule!
- Nu mă opresc nici cu somaţie! Ergo, dacă aş fi făcut acest lucru, regretul exprimat şi pus în practică (într-o practică, irevocabilă, desigur!) ar fi fost constructiv.
Un conflict stă să izbucnească. Dureri înăbuşite care erup uneori... N-am întotdeauna tăria să le omor în faşă. Şi nici să-mi înghit replicile care ar fi mult mai folositoare... nerostite. Asta e.
Nu mai pot de extrovertită ce sunt! Nu-mi reneg esenţa de femeie meridională, hedonică şi fremătoare. Mi-o asum şi o port pe şi în cârcă. A fost el în stare Sisif să-şi poarte povara ca fraierul... Trebuie să aibă şi familia mea – să trăiască! – fraierii ei.
Rozmarin declară adeseori că are alergie la psihologie şi filozofie. Nu e rău. O cunoştinţă îmi declara că are o fobie de pisici şi de soborul de preoţi. N-am spus eu, ci cunoştinţa mea, e clar, nu?
Să revenim la Rozmarin şi la ale sale alergii, era să zic „idiosincrazii”, dar nu vreau să trec drept o preţioasă ridicolă.
- Filozofia este „aia” care se (şi ne) întreabă care sunt rosturile lumii (şi ale noastre), încerc eu plină de diplomaţie să îmblânzesc fiara.
- Nu mă interesează, vine răspunsul interloutorului zbârlit pe dinafară şi pe dinăuntru. Este o pierdere de vreme, o speculaţie.
Pentru o fire pozitivistă ca a lui, metafizica este un fel de abur, de fum pe care cineva vrea să ctitorească nişte castele în Spania. Dar nici eu nu mă las.
- Dragă cetăţene, cerebralule, entitatea asta care se cheamă om nu poate avea doar aderenţă la sol.
- Mă scuteşti?
- Nu, mă ţin după tine prin toată casa, prin tot cartierul – dacă este nevoie – ca să-ţi exprim punctul meu de vedere.
- Îl ştiu.
- Ţi se pare că-l ştii. Niciodată nu mă laşi să-ţi expun toate argumentele. Nu vreau să-mi îmbrăţişezi opnia, dar simt nevoia să-mi şi să-ţi limpezesc ideile.
- Bine, bine, făcu el concesiv ca o foaie de plăcintă sub apăsarea modelatoare a făcăleţului.
- Chiar dacă mă consideri o „văzduhistă”, eu vreau să-mi cunosc resorturile, să-mi pipăi mintea şi sufletul, să mă antrenez în cursa mea.
- Care cursă?
Întrebarea nu era decât un semn de politeţe faţă de mine. Mă mulţumesc şi cu atât.
- Cursa cu planeta aia pe care au eliminat-o din sistemul solar, cu asteroizii şi meteoriţii, mama lor de corpuri cereşti neobrăzate. Îndrăznesc (ele, corpurile!) să stea deasupra noastră şi să ne dea cu tifla. Ca să vezi!
Cât despre psihologie şi ce vrea ea, o las baltă. Că doar n-o să alterez nişte ore însemnate din relaţia noastră pentru a pleda (fără simbrie!) în favoarea acestei discpline. Fandez cu graţie şi depăşesc subiectul care îl agită pe Fluieraş. El versus psihologie. Am depăşit dilema, sau cel puţin mă străduiesc...
Îmi aduc aminte că un simţ important este cel tactil. Doamne, ce simplu este să închei un armistiţiu pe căi senzoriale!

[CAMELIA MIHAI]

                                                    ADULTER ÎNTR-O MICĂ AGENŢIE DE BANCĂ

                                                                   de Camelia Mihai

 

                                                                 NEVASTA ŞI AMANTA

 

      Oricât de mult s-ar fi gândit la o explicaţie cât de cât acceptabilă, un lucru era clar: trebuia să-şi anunţe amanta că soţia e gravidă.

      Aşa că, frământat, spăşit şi preocupat că va pierde dragostea  oferită în încăperea tezaurului, arhiva şi bucătăria băncii de către subalterna lui iubită, marele director al unei foarte mici agenţii de bancă din provincie, îşi luă inima în dinţi şi aproape pe nerăsuflate, la cafeaua de dimineaţă din bucătăria băncii, spuse repede şi parcă scuipând cuvintele:

-Soţia mea e gravidă!

   Amanta cea blondă, subţire, încrezută şi foarte sigură pe ea până acum, încremeni cu ţigara în drum spre gură şi se albi la faţă.

   El se sprijini de calorifer ruşinat, uşurat într-un fel, dar şi terifiat, aşteptând fără să poată face nici o mişcare şi fără să mai poată gândi măcar, reacţia celor din jur.

   Diana, studenta ce se afla în practică, sări de pe scaun şi-l pupă cât putu de graţios pe obraz felicitându-l, dar şi observând, cu distracţie abia disimulată, reacţia amantei blonde împietrite, precum şi voia bună, răutacioasă de-a dreptul, a  celor doi colegi, Anita şi Călin.

   Anita cea perfidă, aproape râzând, îl pupă şi ea pe obraz, exclamând plină de exuberantă surpriză şi voioşie:

-Vai, dragă, ce veste neaşteptată şi frumoasă! Felicitarile mele şi un copil sănătos!

  Călin se mulţumi să-i strângă mâna, reţinut.

   Atmosfera bucătariei devenise dintr-o dată încinsă, încordată şi penibilă.

   Ileana cea blondă nu reuşea nicidecum să se dezmeticească şi să aibă cât de cât vreo reacţie firească. Rămase cu ţigara în drum spre gură, nereuşind să gândească suficient de repede.

   În atmosfera încremenită, Diana ieşi repede din bucătarie, motivând că are ceva de lucru, lăsându-i pe ceilalţi să se descurce cum or şti. Călin o urmă în grabă. Anita ieşi şi ea după ce mai ciripi vreo câteva minute despre marea fericire ce-l lovise pe şef şi apăru în sală cu gura pană la urechi, rânjind cu subânţeles la Diana.

   Portarul, martor permanent şi tăcut la toate câte se întamplau în acea mică dar importantă pentru el agenţie, îşi reprimă un zambet amuzat şi se uită apoi pe geam, prefacându-se ca de obicei că el nu vede şi nu ştie nimic şi că, de altfel nici nu ar fi treaba lui să vada său să ştie ceva, în afară de ceea ce este  strict necesar ca să-şi căştige micuţa lui pâine.

   În bucătarie tragedia era în toi. Rămaşi singuri, blonda îşi întinse picioarele subţiri de sub fusta crăpată mult mai  mult decât s-ar fi cuvenit pentru postul ei de măruntă funcţionară de bancă, îşi ridică sânii cu gestul ei preferat, mângâindu-i pe dedesubt, îşi trecu mândră mana prin părul lung şi blond, arătându-i astfel, cu gâtul ridicat şi capul într-o parte, ce tocmai reuşise el să piardă. Nu putea încă să scoată nici un cuvânt şi nici nu prea ştia ce-ar fi putut să spună, dar trupul ei etalat în cea mai studiată poziţie lascivă şi capul întors către perete, spuneau suficient încât el să înţeleagă ca-i va fi foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să o mai vadă, pe aceeaşi masă de bucătarie pe care stătea acum sprijinită într-un cot şi în alte ipostaze, ca de atâtea ori pană acum, încolăcită în jurul lui, semidezbrăcată, la întregul lui cherem dupa lungile ore de serviciu, când banii erau încuiaţi în tezaur, banca închisă şi colegii plecaţi acasă. Dulci erau şi clipele dinainte, când ei le lungeau cu bună ştiinţă completând încet registrele de casierie şi privîndu-se pe furiş şi arzător în ochi, cu gândul la apropiatele clipe mult visate.

   Petre, marele director de bancă peste trei oameni dintr-o agenţie mică dintr-un oraş pierdut şi uitat de cele mai multe harţi ale ţării, stătea sprijinit de calorifer, privind când în jos, când la ea, abia îndrăznind să-şi schimbe poziţia de pe un picior pe altul.

   Era un bărbat înalt şi uscăţiv, cu păr cânepiu şi ochi alunecoşi, suficient de arătos pentru un micuţ oraş de ţară, unde cu greu vedeai oameni îmbrăcaţi cu costum şi cravată. Avea şi el notorietatea lui locală de proaspăt director de bancă, chiar dacă peste mică şi amărâtă de agenţie.

   Se aplecă slugarnic spre amanta indignată şi-i şopti din tot sufletul lui, cu obidă şi durere în glas:

-Te rog, Ileana, iarta-mă, nu ştiu cum s-a putut întâmpla!

Ea-l privi sfidatoare:

-Eu ştiu sigur cum s-a întâmplat!

-Te rog înţelege-mă, a fost o singură dată, dintr-o întâmplare nefericită! Eram foarte obosit, ea a venit la mine şi cred că am facut-o din reflex. Nici macăr nu cred că eram treaz, cred că dormeam în momentele acelea!

-Oare câte momente din astea or mai fost în care te-ai culcat cu nevastă-ta dormind, când mie mi-ai spus clar că nu mai ai absolut nimic de-a face cu ea?

-Nu au mai fost de când suntem noi împreună, crede-mă! Nici macăr nu pot să-mi amintesc exact cum s-a întâmplat.

   Ea se ridică în picioare sfidatoare:

-Şi te pomenesti că aşa, dintr-o singură dată, a şi rămas gravidă!

El încercă să o prindă de mână, dar ea se trase ca o tigroaică înfuriată:

-Parcă spuneai că nu poţi încă să divorţezi, din cauza postului tau! Că ar fi prea repede şi că te-ar da afară! Ai spus să mai am puţină răbdare şi că, oricum, eşti doar al meu!

El se tângui din nou, cu glas rugător:

-Te iubesc mai mult decât orice, dar înţelege-mă, am muncit aşa de mult ca să ajung aici! Nu ţi-am cerut decât să mai ai puţina răbdare!

Ea-l privi în ochi aproape cu ură:

-Ei şi nu am avut? A trecut deja un an de când tot am răbdare! Şi acum tu-mi spui că ea a ramas gravidă?

Se ambală din ce în ce mai mult vorbind, riscând să fie auziţi de ceilalţi din bancă:

-Acum ce să mai aştept? Să faci un copil şi să traieşti fericit pană la adânci batrâneţe cu familia ta? Cum o să te mai desparţi de ea acum? Cum ramane cu reputaţia ta, cum ii spui tu, dacă ai părăsi-o acum şi ai lăsa-o singură când e gravidă sau, după aceea, cu un copil mic?

  M-am săturat să ne ascundem tot timpul, când eu aş fi vrut să fiu mândră că sunt cu tine! Acum chiar că nu mai văd nici un fel de ieşire şi nici un viitor! Aşa că lasă-mă în pace şi vezi-ţi de nevastă-ta cea borţoasă şi de copil! Ce-ai pupat până acum n-o să mai pupi!

   Şi dându-şi cu trufie capul pe spate, ieşi dîn încăpere mândră, roşie ca focul şi ciocănind nervoasă cu tocurile ei ascuţite în podeaua bancii.

   Petre rămase lângă calorifer cu capul plecat, cu corpul moale şi vlăguit, fără nici un alt fel de gând în minte decât o durere uriaşă şi de nesuportat, care-i răsuci sufletul şi i-l lăsă stors ca pe o zdreanţă udă şi aruncată.

 

 

                                                                 FRĂMÂNTARE ŞI DESTIN

 

    Fiecare zi de-atunci a fost o continuă cerşire de milă, de puţină, oricât de puţină umbră de afecţiune şi măcar de o singură licărire tandră în ochii fostei amante, dar ea era de nepătruns. O vreme s-a mâniat pe fiecare cuvânt blând şi rugător al lui, vorbind batjocoritor şi luându-l peste picior în faţa tuturor.

   Oricum, povestea lor era cunoscută de colegi. Şuetele lor îndelungate în bucătărie în timpul orelor de serviciu, când îşi trăgeau cât mai aproape scaunele şi se mângaiau repede şi pe furiş, treburile lor foarte dese în arhivă,  cât şi întarzierile zilnice după programul de lucru, nu puteau rămâne de nevăzut.

    Şi iată că iubirea lui înflăcărată, trăită prin toate ungherele ferite de camerele de luat vederi ale băncii, se încheiase!

   Îi mai mângâia uneori în treacăt părul lung şi blond, ca şi când ar fi fost o întâmplare, dar nu primea nici un răspuns. Dimpotrivă, focoasa Ileana îi răspundea cu dispreţ! În schimb, nu scăpa nici o ocazie să-şi etaleze pe sub birou picioarele întinse special pentru ochii lui, să-şi dea capul pe spate şi să-şi scuture părul blond, mângâindu-şi sânii cu gestul ei lasciv, împingându-i înainte şi încordându-şi trupul sub privirea lui, ştiind că fiecare gest al ei îl ameţeşte şi-l scoate din minţi. Decolteul îi era mai adânc acum decât înainte şi cu fiecare ocazie ivită se apleca peste biroul lui, arătandu-i ostentativ, dar ca din întâmplare, tot ce avusese şi nu mai poate avea iar fustele deveniseră şi mai strâmte şi mai crăpate, aşa încât picioarele să-i poată fi bine văzute şi râvnite.       Trecea prin bancă printre clienţi şi colegi mângâindu-şi dosul şi mijlocul, cu capul sus şi mândră de orice privire admirativă pe care o primea de la numeroşii bărbaţi ce se bucurau de o asemenea privelişte, ştiind că el, Petre, o priveşte şi o doreşte şi mai mult decât înainte şi că fiecare privire aruncată de ea acelor bărbaţi îl arde ca un fier înroşit.

   Acasă, soţia era tot mai dizgraţioasă, şoldurile îngroşându-i-se, mişcările devenindu-i tot mai greoaie şi, gândul că acea fiinţă mică şi nedorită din pântecul ei i-a sărăcit întreaga viaţă, trezea în el neplăcute resentimente. Nu numai că nu iubea acea fiinţă, ci simţea uneori că o ura, chiar dacă acest lucru nu era deloc rezonabil pentru un om atât de „aşezat” ca el, respectabil şi director de bancă.

   Încet, încet lucrurile începură să devină un coşmar şi îşi dădea tot mai mult seama că va trebui să aibă o discuţie cu fosta lui amantă focoasă, ca să-i cerşească din tot sufletul un gram mic de milă, o privire cât de scurtă dar binevoitoare şi ceva, orice ar fi crezut ea de cuviinţă să-i dea, ca să-i potolească chinurile sfâşietoare.

   Aşa încât într-o buna zi, profitând de funcţia lui (de, era totuşi director), organiză o ieşire pe teren la un client important, pentru a-i prezenta produsele băncii. Şi pentru că niciodata o bancă serioasă nu trimite pe teren un singur om la o prezentare, o chemă pe Ileana cu el, făcând uz de autoritatea pe care o avea, aşa cum era ea de îndoielnică.

   Se asigură din timp ca acel client să fie ocupat şi să nu aibă timp decât să-i lase două, trei pliante. Se înarmă cu o mapă impresionantă, îşi aranjă hainele şi plecă cu Ileana cea ţâfnoasă la „prezentare”.

   În maşina băncii încercă să-i ofere Ilenei o atmosferă cât mai intimă, punându-i muzica ei preferată, în speranţa că poate înmuia puţin băţoşenia fostei lui iubite.

   După scurta vizită la client îi spuse că mai au un drum de făcut într-un sat din apropiere şi încet, încet, în ritmul muzicii ajunseră pe un drum lăturlalnic de ţară.

   Petre  opri maşina, dadu muzica încet şi uitandu-se la ea cu cei mai umezi şi mai rugători ochi din lume, îi spuse:

-Ileana, iubirea mea, iartă-mă! Ştii că sufăr groaznic şi tu le faci pe toate intenţionat, ca să te răzbuni! Te rog  nu te mai purta aşa şi nu mă mai chinui!  Zi-mi ce să fac şi  fac tot ce vrei tu! Dacă vrei divorţez, las tot şi plecăm doar noi doi undeva! Fac tot ce vrei, numai să mă ierţi!

  Ea ascultă retrasă la început, apoi se imbujoră tot mai mult, îşi frământă mâinile în tăcere şi, în sfârşit, ridică ochii.

  În privirea lui parcă se topeau valuri căprui şi o învăluire de ape adânci, limpezi şi tulburi totodată se răsfrangea din ei.

  Se cuibări la pieptul lui, lăsându-şi părul bogat şi blond să-i mângâie faţa şi simţiră amândoi cum îi copleşea din nou pasiunea lor nebună. Mâinile mângâiau şi căutau cu înfrigurare, gurile li se topiră una într-alta, oftau amândoi la fiecare nouă redescoperire şi atingere, până când mapa groasă a băncii îşi găsi şi ea o întrebuinţare, acoperînd locul gol dintre cele doua scăune.

   Pe drum înapoi căzură de acord că nu se pot despărţi, dar că de aici înainte vor ţine totul strict secret, astfel încât nimeni să nu mai bănuiască vreodată ceva şi hotărâră ferm, ca într-un timp cât mai scurt să facă ceva pentru viitorul lor. De acum înainte trebuiau să rămană împreună!

 

 

                                                                      UN PLAN BINE...PUS LA PUNCT!

 

      Toate erau acum mult mai uşoare pentru directorul din agenţia de provincie. Soarele stralucea mai tare, zorile erau mai înmiresmate, florile scânteiau în cele mai minunate culori şi parcă aveau chiar mai multe petale iar cerul cânta în toata splendida lui grandoare.

   Uneori, doar uneori, îşi amintea cu strângere de inimă ce trebuia să facă, dar apăsarea devenea uşoară ca fulgul, gândîndu-se că în scurt timp îl va aştepta fericirea râvnită, alături de amanta lui înflăcărată.

   În ce o privea pe soţia lui care trebuia să nască în curând, nu prea avea  mustrări de conştiinţă. Poate totuşi pentru copil, dar gândindu-se că-i lasă tot ce făcuse el până atunci, casă, mobilă, maşină şi bănuţii ce-i mai stransese prin cont, parcă nici nu-l mai mustra conştiinţa! Ba uneori chiar îi era ciudă, gândindu-se că toată munca lui îi va rămâne ei. Şi ce dacă o va părăsi? Ea ştie cât s-a chinuit el în tot timpul ăsta şi câte hotărâri grele a trebuit să ia? Are vreo vina că n-o poate iubi? Iubirea este cel mai important lucru în viaţă şi doar Ileana i-a putut-o da!

   Pe de altă parte, gândindu-se la bancă, ştia că toţi banii sunt asiguraţi. Toate lucrurile acestea le ştia. Planul fusese făcut cu migală şi cu mare grijă. Era simplu şi tocmai de-aceea era foarte bun.

    Fiind vară, se făcusera multe încasări în valută, pană acum adunându-se mai bine de doua sute de mii de euro. Şi mai erau şi câteva mii de lire sterline şi câţiva mii de franci elveţieni.   Ileana avea cheile de la tezaur şi în ultimele raportări privind numerarul din casieria băncii „uitase” să treacă un zero la euro, aşa încât nimeni nu observase că se depăşise plafonul de căsă şi că banii ar fi trebuit să fie remişi la centru.  O mică greşeală pe calculator, un zero uitat nu era o gaură în cer dacă ar fi venit în timpul ăsta vreun control. Banii erau în tezaur, încă nu-i furase nimeni! Oricum el ştia, neoficial, dinainte când vin controalele în bancă iar acum nu se anunţase niciunul.

   Totul era pregătit pentru ziua de vineri, când soţia trebuia internată în spital în oraşul din apropiere, urmând că luni să i se facă cezariana. Ori luni, el avea să fie departe cu amanta lui şi cu toata valuta din casieria bancii! De vineri şi până luni nimeni n-o să observe lipsa banilor din tezaur iar pe soţie o va suna de câteva ori de pe drum, aşa încât să nu aibă nici o banuială. Şi luni, când ar fi trebuit să fie cu ea, nu va mai şti nimeni unde e el. Până la urmă, se va şti că au plecat împreună şi că au luat banii din tezaur, dar cu ataţia bani nu e deloc greu să te ascunzi. Biletele de avion erau deja luate şi dupa ce vor sta o vreme într-o mare capitală europeană şi lucrurile se vor linişti, vor vedea ei unde vor pleca.

   El va face tot iar Ileana îl va aştepta în faţa băncii la ora nouă seara fix, urmând să plece cu maşina lui, pe care o vor abandona undeva în vreo parcare aglomerată din Bucureşti. Banii nu erau prea mulţi, dar nici puţini. Oricum, erau mai mulţi decât sperasera ei vreodată.

      Şi veni şi ziua de vineri. Era o vreme foarte urâtă în vinerea aceea! Ploua într-una de vreo doua zile, dar parcă niciodată aşa ca atunci. Îşi duse nevasta la spital şi se întoarse la bancă, exact la timp că să poata semna toate actele şi să pună, împreună cu Ileana lui, banii în tezaur. Ea avusese grijă să pună valutele separat, pe raftul de jos, bine împachetate într-un plic de hârtie maro. Între timp celelalte două colege se ocupau de scoaterea şi verificarea rapoartelor şi închiderea aparaturii din bancă.

    Toate lucrurile se petrecură normal, ca în fiecare zi. Iubita lui transmise numerarul din casierie pe calculator, „uitand” acel zero la euro, aşa că totul era în regulă. Închiseră tot şi puseră cheile de la tezaur la locul lor, ca de obicei.

   Tot ca de obicei de când „se desparţisera” oficial, Ileana ieşi împreună cu colegele ei şi el armă şi încuie banca, după care plecă acasă.

    Singurul lucru pe care l-a făcut altfel decât de obicei a fost că şi-a lăsat diplomatul  în birou. Doar avea nevoie de el ca să pună acolo valuta. Ştia că nimeni nu-l va întreba de ce intră în agenţie la ora nouă fără ceva seara sau de ce s-a dezarmat şi armat din nou banca. Nu o data s-a întamplat să vină sâmbătă sau duminică la lucru, pentru că avea ceva urgent de terminat. Şi cei de la securitatea bancară nu făceau decât să-l sune pe el şi să-l întrebe dacă este vreo problemă de s-a dezarmat banca.

    Afară ploua torenţial şi vântul bătea în rafale mari. Potop pe lume, nu alta! Ajuns acasă se uită la ceas. Era ora 19. Îşi impachetă cu grijă lucrurile pe care le socotea strict necesare şi le puse într-un geamantan. Alese din cămară câte ceva de-ale gurii, zacuscă, dulceaţă, puţină friptură şi ceva salam, ca să nu fie nevoiţi să oprească pe drum, nedorind să fie observaţi de nimeni.

   Mâncă şi el ceva pentru siguranţă, facu un duş, se îmbrăcă într-un trening comod şi privi afară. Trabuia să plece, se apropia ora 21. Mai facu o data un tur al casei şi-şi luă rămas bun de la lucrurile lui muncite cu greu (îşi aminti iar cu ciudă), îşi luă geamantanul şi ieşi. Încuie uşa şi băgă cheia în buzunar, deşi nu avea intenţia s-o mai folosească vreodată.

   Afară ploua, ploua mereu şi-i păru rău că uitase să-şi ia umbrela. Oricum, maşina era aproape. Aruncă geamantanul în portbagaj , sări repede în maşină şi porni spre bancă. Mai erau 12 minute până la ora 21, timp suficient ca să facă ce avea de făcut.

   Opri maşina în faţa băncii pe partea cealalta a străzii, scoase cheile din buzunar şi fugi prin rafalele de ploaie şi vânt spre uşă. Turna cu galeata! Pe stradă nici ţipenie de om pe aşa o furtună! Deschise repede cele doua încuietori, dezarmă sistemul de alarmă şi intră grăbit în biroul lui, unde îşi găsi geanta diplomat. Căută cheiţa micului seif, îl deschise şi luă cheile de la tezaur, după care se îndreptă spre uşa grea, de metal, a acestuia. Îl dezarmă, stinse lumina în interior de la întrerupătorul de lânga uşă şi-l descuie. Pe întuneric, înfrigurat, băgă cele doua chei în broasca seifului şi-l deschise. Jos, în plicul mare de hârtie, pipăi valutele, le luă repede şi le băgă în diplomat.

   În acel moment auzi un foşnet ciudat pe jos, o mişcare surdă si misterioasă şi simţi cum ceva rece se ridică pe picioarele lui, ceva ca un vârtej, din ce în ce mai sus, ridicându-i părul în cap de groază!

   Totul a început apoi să se întâmple fulgerător, în fracţiuni de secundă, nedându-i răgaz să gândească sau să acţioneze raţional. Luminile de pe stradă s-au stins şi în bancă se aprinseră luminile de avarie. Dintr-o dată începu să ţiuie toată aparatura, ca într-un film de groază în care umbrele, zgomotele şi trăirile nu mai au nimic de-a face cu lumea normală. Ieşi buimăcit din camera tezaurului, cu diplomatul în mână, lăsând uşa deschisă. Abia atunci îşi dădu seama ce presiune o ţine să nu se închidă şi ce substanţă urcă vertiginos, rece şi înfricoşător pe picioarele lui: apa! În luminiţele roşii de avarie vazu că banca se inunda încet dar sigur, şuvoaie furioase de apă şi noroi ţâşnind pe sub uşa de la intrare.

   Afară începură să apară lumini de faruri. Se auzi sirena poliţiei ţiuind ascuţit şi, imediat, spre uşă se văzură tresărind lumini de lanterne.  Petre ştiu că totul e pierdut. Natura dezlanţuită îl trădase!

   Uşa băncii, rămasă neîncuiată, începu să se zgâlţâie trasă de mâini nevăzute şi el se târâ spre ea, cu apa aproape de brâu, strângând la piept în neştire diplomatul cu valute, nemaigândind şi nemaiştiind ce face. Uşa se deschise în sfârşit şi, îngrozit, văzu faţa celor trei poliţişti de afară, luptându-se cu şuvoaiele ca să ajungă până la el. În spatele lor lanternele altor oameni când îl orbeau, când măturau ca fulgerele apa.

     Le întinse poliţiştilor diplomatul, bâiguind:

-Aici sunt toate valutele! Le-am luat acum din tezaur.

Unul din poliţişti îi luă diplomatul iar ceilalţi doi îl prinseră de mâini şi-l traseră cu greu din vârtejul ce se formase în uşa băncii. Ajunsera afară pe trotuar unde viitura curgea în şuvoaie adânci dar mult mai puţin învrăjbite şi apoi pe şosea, lângă maşina poliţiei, unde apa împrăştiată deja, nu mai ajungea decât până la genunchi şi nu mai avea deloc forţă.

Unul dintre poliţişti îl strânse tare de braţ şi-i striga în ureche, încercând să acopere urletul vijeliei:

-Bravo, Domnule director, aţi fost un erou! Nu ştiu cine, în toată vijelia asta ar fi fugit la bancă să salveze valuta din casierie. Sunteţi un adevarat erou! Da’ cred c-aţi tras şi o sperietură zdravană! Tremuraţi şi sunteţi ud tot!

  Petre privi prostit la poliţist şi, în spatele oamenilor cu lanterne, prin perdeaua groasă de apă, o zari o fracţiune de secundă pe Ileana.

   În acelaşi moment telefonul porni să-i zbârnâie în buzunarul de la piept. Cu un gest reflex în luă şi răspunse:

-Da!

Se auzi vocea vlaguită a soţiei:

-Petre, Petre, am nascut mai repede! Avem un băiat frumos! Amândoi suntem bine! Tu ce faci?

  Petre scăpă telefonul în apă şi se lăsă moale pe braţul poliţistului.

   A doua zi, în toate ziarele, la ştirile zilei, marele director al micii agenţii de bancă dintr-un orăşel amărât de provincie, ajunsese erou.

 

[Ionut-Alexandru Cheran]

Ieşirea


Ieşise din noapte, ieşise din somn, pătat de somn şi de noapte, cu cearcăne grele sub ochi, cu oase grele sub piele, de abia făcându-şi loc prin călduroasa amorţeală a dimineţii. Îşi simţea trupul împovărat cu o altă energie, pielea lâncedă şi învechită, pe degete mai purta doar câteva granule de praf, de excitaţie şi de înfrângere. Fusese o ieşire simplă, în preajma insulelor de alcool de pe tejghea, râsete, revoluţii uşoare ale mâinii, precum un sân şi o catifea, zâmbetul destins din aria complexă, vastă a chipului, metamorfoza succesului într-o îmbrăţişare şi un sărut, deriva inevitabilă, o ieşire asemănătoare până la hilar cu celelalte ieşiri. Ieşirile sale, amprente ale oraşului pe tâmpla care renunţase la vise. În colţul camerei, boala îl pândea, se uită un moment la ea, ştia că doar stă acolo, fără intenţia de al ameninţa, de al răni, dar că are să-i răspundă fidel într-o zi, dar nu astăzi, fusese totuşi de bun simţ să-i ocupe o parte a camerei, să respire, să-l încălzească, şi să-i omoare florile de la geam. Se ridică, pielea îi scrâşni, dădu drumul la duş, lăsă apa să-i schimbe pielea, cearcănele rămaseră încă acolo, ziua le va şterge din amintirea ochilor, şi soarele era din plin afară. Îşi pregăti o cafea, insomnia stătea ascunsă în amărăciunea acestei doctorii, născută în timpuri ezoterice, devenind curentă, discret atotstăpânitoare. Bucătăria îşi consumase mirosurile, fructele se răciseră, condimentele se pierduseră, sosurile se vărsaseră cu toate mâncărurile în timp. Flămând bău un pahar cu apă, îşi puse ceasul la mână, luă cheile din raft în speranţa de a deschide o nouă uşă, de a găsi o nouă intrare. Între timp ieşi. Maşina îl aştepta, se prelungi în ea şi porni. Radioul transmitea gălăgie, lăsă în jos geamul, păsările compuneau firesc în trafic, semafoarele trasau limite, ordonau lumea, el îşi aştepta rândul la un semafor , pregătind în minte şefului o scuză pentru întârziere. Se uită în fugă peste rapoarte, cincizeci de pagini de cifre, pe care era nevoit să le rescrie, un număr generos de variante, el trebuia să aleagă una, şi sigură. Simplu, doar mai făcuse asta, iar claxoanele îl împingeau spre serviciu. Opri la benzinărie să-şi facă plinul, combustibilul împlini maşina, nu şi pe el. Îşi cumpără un pachet de ţigări şi porni spre drum. O jumătate de oră până la birou. Îşi aminti de telefon, cumpără o cartelă, intră în cabină ca să recupereze distanţele, un spaţiu rezervat convorbirilor, conflictelor şi implicitei singurătăţi. Îşi ceru scuze la început, tăcuse mai apoi, se dezvinovăţi la sfârşit. O relaţie de doi ani încheiată în cinci minute, săruturile lipseau, iar gura ceda nefericit cuvintelor, jignirii explicaţiilor. Obosise, întârzia la serviciu, întârziase în acte, dar nu mai înţelegea sensul responsabilităţii în urma pierderilor. Aruncă din mână cartela, un plic ce nu mai purta nici un mesaj, lovi uşa cabinei de câteva ori cu piciorul, îi venea să o smulgă din pământ, dar era prea bine fixată. Nu mai mergea la serviciu, avea să se plimbe cu maşina prin oraş. Acceleră, îşi ieşi din fire, scuipă pe geam, relaxat şi violent putea să caute ieşirea, numai că semafoarele îi tăiau calea, un tir din faţă îşi impunea dominaţia, o luă la dreapta, opri după un timp la intrarea în parc, îşi consultă agenda de telefon, numele se învechiseră, o aruncă în tufiş şi-şi aprinse o ţigară. O luă uşor prin parc, era răcoare şi lumină, mamele îşi plimbau în pântec copiii, copiii îşi plimbau pe bicicletă îngheţata, bătrânii îşi plimbau pionii pe tabla de şah, unii tineri îşi plimbau ochii pe fete, alţii dintre ei săruturile pe chipurile lor, câinii îşi plimbau limbile afară, iar el se plimba de nebun prin parc, surâzând acestei copilăroase escapade, dar minunată şi energică în acelaşi timp. Nu mai fusese de mult la lac, alergă fără ritm spre lac, copiii se scăldau, ţipau, râdeau, se dezbrăcă şi plonjă în apă, copiii râdeau de el, el le zâmbea, dar era atât de departe de ei, încercă să-i ajungă, înotă mult, soarele îl orbea, iar ei râdeau în continuare, îndepărtându-se tot mai mult. Se trezi lângă barca unor fete, frumoase, doua fete fierbinţi într-o barcă, jucându-se de-a vâslitul, îi zâmbiră, şi vâsliră, trăgându-i cu ochiul, mai departe, dar el era fericit că le putea conduce cu privirea, în plin soare, amăgit desigur de trupurile lor, împăcat însă cu gândul că le putea contempla. Nu mai fusese în lac de mulţi ani, regăsi confortul de a pluti în linişte, se scufundă, îi era frică să rămână singur în lac, se obişnuise să trăiască printre oameni, ocolindu-i. Se agăţă de un buştean, încercă să se urce pe el dar nu reuşi, se juli pe coate, îl cercetă o perioadă, era atât de impasibil şi echilibrat, mâinile îl dureau deja, ochii îl dureau, soarele invariabil îi bătea pielea, nu era încă vară, şi totuşi tremura tot aerul de deasupra lacului de căldură, apa era coaptă cu plante, peşti şi unde, trupul său trecut. Se ajută de buştean ca să ajungă la mal. Copiii erau încă în lac, nu se odihneau, el fuma şi mesteca iarbă, hainele leşinate pe iarbă nu scoteau nici un sunet, odată îmbrăcate începuseră să-l irite în mod suportabil, ca orice alt lucru, atunci când răbdarea se transformă în toleranţă. Lacul părea să deţină o forţă nelimitată, intolerabilă, copiii sclipeau, erau ancestrali. Obosise din nou, vroia să doarmă, dar îi era foame şi plecă. Ştia o terasă retrasă, comandă un sandviş şi o cafea, la umbra marii umbrele foşnetul lumii era lent, liniştitor, desenă pe şerveţel un drum, inegal, şi o poartă, mică, dădu foc şerveţelului, scrumul se prăbuşi în vânt. Ar fi avut nevoie de nişte ochelari de soare, ochii îl ardeau încă, iar ochelarii de soare erau impersonali, reci, ar fi putut privi cu ei detaşat depărtarea, ieşirea.
Plăti şi renunţă să mai rămână. Îşi cumpără o pereche de ochelari de soare de la un vânzător ambulant, privea oamenii, remarcabil de grăbiţi, sub o perdea fină, răcoroasă, din spatele ochelarilor putea parcă să-i viziteze, să-i părăsească, fără nevoia de a negocia tratamente. Se urcă în maşină, drumurile îl împrejmuiau copleşindu-l, amplificându-i tristeţea, nesiguranţa, conlucrând labirintic la disperarea sa. Toate drumurile acestea trebuiau să ducă undeva, să aibă o ieşire, la orice ieşire va da de soare, iar toţi sorii o să apună. Ceasul de la mână ticăia, fusese pus acolo, la încheietură, să-i măsoare pulsul, ceas rămas de la tatăl său, ca timpul să continue. Dacă l-ar fi spart ar fi putut opri timpul pentru el, dar nu-şi putea omorî tatăl, nu-l putea da uitării, ceasul acesta la rândul său va fi împrumutat unei vieţi, unei semnificaţii. În minte îi răsunau prietenii cântându-i „la mulţi ani” , la mai multe drumuri, iubita sărutându-l de faţă cu ei, lipsindu-se de ei, având nevoie doar de el, şi el înmărmurit mulţumindu-le pentru acea clipă, pentru tot, tăind moale drumurile tortului, dulcelui, fericitului tort, egal pentru ei toţi. Doi dintre ei muriseră între timp, deşi el crezuse că partea lor de tort o să le ajungă pentru toată viaţa. Nu mai mâncase tort de atunci, nu mai putea gusta dulcegăriile acestei vieţi, cafeaua luase locul tortului, şi singurătatea locul ei, a buzelor ei, pline cu prăjituri, pline cu iluzii, completate de tristeţile lui, nejustificate, copilăroase, când copilăria nu mai este permisă.
Maturizează-te îi spusese ea odată în timp ce el somnoros, în fapt mahmur, îşi pregătea cafeaua, îl sărută pe obraz şi plecă la serviciu. Fusese atât de împăciuitoare, de iertătoare cu el, şi în ziua aceea îi cumpără un buchet de flori, luară masa în oraş, o ţinu strâns de mână când trecură strada, o dădu cât putu de tare în leagăn, şi ei îi era frică, îi era frică şi să strige, îi recunoscu forţa, o luă în braţe, o îngriji, şi noaptea îi protejă trupul cu dragostea sa, îşi înnobilă mâinile cu sânii ei, înfrumuseţându-se deopotrivă în ascunzătoarea nopţii. Singur în maşină, timpul undeva trecea şi pentru ea, deşi niciodată nu considerase că ea nu va mai fi tânără, înţelegea doar că el moare. Numără în podul palmei tot atâtea drumuri ca şi afară, iar mâna sa i se părea la fel de străină ca şi drumurile din palma pământului. Sub drumurile sale pământul îşi creştea încă nevinovat rădăcinile, pe când în drumurile fiinţei sale nu mai recunoştea rădăcinile, erau doar fructe vinovate de a-şi fi pierdut sâmburii.
Maşina se agăţă fără ştirea lui de un drum şi acceleră. Depăşea lejer maşinile celelalte, cu impresia că destinele din faţa sa nu contează. Se degajase traficul, intră pe autostradă, avea spaţiu pentru manevre, dar nu mai exista nici un risc. Trecuse de la impulsivitate la mobilitate, mai puţin distractiv, cel puţin are să iasă din oraş. Un tur prin ţară, un tur prin lume, aşa de nebun, de unul singur, dar nu un tur, o ieşire, cum stelele ieşiseră din pământ, sau curcubeul din cer. Ploua, molatic, nici un semn de inundaţie, de blocare a drumurilor, asta îi dădea speranţe. În timpul cât gândise asta ploaia deja încetase. Încă 5 kilometri până la ieşirea din oraş. Soarele în faţă îi trăgea maşina cu o sfoară de lumină, dar el vroia să taie sfoara, ţinea mult la soare, indubitabil, cum ţii la părinţi, dar şi soarele trebuia părăsit. Acest părinte al pământului are să se consume într-o zi, are să moară, iar oamenii o să-şi scoată ochii şi o să păstorească clandestin noi griji, lovindu-se de şi mai multe ziduri. Înainte de stingerea completă oamenii au să se mai îngrijească de câteva ruine, plantând în toată acea înghesuială răul cu impecabila sa ubicuitate. De ce trebuise să tacă atâta timp, de ce nu le-a declarat oamenilor că sunt răi, insuportabil de răi, de ce nu le-a mulţumit părinţilor pentru naşterea sa din timpul iubirii lor, de ce nu s-a sacrificat prietenilor, de ce nu şi-a îmbrăţişat în fiecare zi iubita, de ce pleacă acum, cu soarele în faţă, ca un permanent reproş, de ce nu-i luminează calea, de ce nu-i arată ieşirea, fără să-l ardă, fără să-l doară. Soarele îi arata faptul că va fi nevoit să cadă în genunchi în faţa divinităţii visate de omenire, dar el era într-o maşină, nu avea cum să cadă în genunchi, călcă acceleraţia din nou, făcu cruce soarelui şi ieşi din oraş.
Celălalt oraş era doar un oraş vecin, maşinile hăituiau drumul, cele parcate purtau parasolare, oamenii duceau mâna la ochi, soarele era puternic. El conducea în continuare, o zi pierdută, un drum ratat. Dezamăgit, liniar în dezamăgire, intră în depăşire, nu se alinie perfect momentului, lumina îl orbi, primi lovitura ca pe un dar, o străfulgerare şi mintea sa părăsi soarele.
Se trezi, trupul deşi vătămat îşi verifică imediat mişcările, nu era paralizat, trăia astfel. Suferise o uşoară contuzie cerebrală, dar nu avea de ce să-şi facă griji, nu fuseseră grav răniţi în urma accidentului, iar ea pe scaun lăcrima, strălucea de-a lungul albei camere, doctorii amabili îl recuperau cu nişte glume.
Câţiva bani de dat, câteva formulare de completat, câteva raze de făcut, câteva explicaţii de întreprins şi revenea în oraşul şi timpul său.
Îl ţinea de mână, îl iubea, lăcrima pentru el, îi vedea clar reflectat în ochi întregul soare, promiţător, îl leza amintirea cartelei aruncate, a ochelarilor purtaţi degeaba, a scăldatului fără ea, o îmbrăţişă, intră în îmbrăţişarea ei, şi ieşi din nefastul drum păşind spre casă.


Regele Mării


Regele Mării trăia departe de pământ, dar nu lipsit de cunoaşterea sa, întreţinută prin zvonuri la început şi prin certitudini mai apoi, datorate faptelor întreprinse de oameni, fapte devenite aspre adevăruri, adevăruri precum deşertarea în valuri a celor mai urâte substanţe, substanţe pe care le purtau după ei până la epuizare sau substanţe care le purtau în ei până când nu mai simţeau nevoia să le păstreze, mărturisind astfel câte ceva despre unele dintre aspectele vieţii lor, total dependentă de aer, de lumină, şi de mişcarea dintre aer şi lumină, de o furnicare continuă şi obositoare, ca o construcţie inepuizabilă, pe care ei o intitulaseră progres, manifestat prin aşazisele succese, răzvrătiri împotriva condiţiei lor prime, şi cel mai mare succes al lor era de-a fi reuşit să trăiască în afara naturii pe spatele acesteia, foarte comfortabil şi viclean totodată, la prima vedere cel puţin. Regele Mării îşi amintea de încercările curajoase şi hilare ale oamenilor de a explora marea cu scopul de-a exploata comorile din ţinuturile încă nedescoperite de ei şi de dumnezeii lor, folosindu-se de mare ca de o scurtătură, şi toate descoperirile lor datorate în mare parte curiozităţii, ambiţiei şi lăcomiei, şi totuşi atât de neputincioşi şi nesiguri pe ei la cel mai îndepărtat cântec de sirenă, imaginar dealtfel. Regele Mării râdea de se prăpădea de slăbiciunea oamenilor în faţă cântecului fictiv al sirenelor, de incapacitatea lor de a înţelege măreţia sunetului unei balene sau surzenia lor la unele sunete emise de delfini; şi cu toate acestea se lăudau că puteau distinge planete, şi că puteau preconiza schimbările de climă, că puteau înţelege poziţia pământului în Univers, dar cu toate acestea nu se încumetau să se scufunde în adâncurile necunoste ale mării, plămânii lor erau insuficienţi atmosferei de acolo, şi înlocuiau această limitare cu fabulaţii care mai de care, populând marea cu tot felul de creaturi şi zei inxistenţi în fapt între valuri, existând doar în mintea lor bogat de naivă. El era Regele Mării, singurul dealtfel, era aici din mai toate timpurile, din aproape toate valurile de timp, şi nu ţinea în mână vreun trident, şi nu arăta deloc aşa cum şi-l închipuiau ei, un Poseidon sau un Neptun impunător şi viguros, ori un Nereu înţelept şi schimbător, deşi la rândul său mai purta din când în când câte o mască din ierburi şi scoici cu ocazia vreunui bal mascat. El era Regele Mării, de statura unei balene ucigaşe, de culoare ciel, avea o gardă de corp compusă din rechini şi caracatiţe, sfătuitori delfini, şi soţii un harem întreg sau un banc întreg de lamantini şi dugongi. Dieta sa ţinea de ierburi, bureţi şi peşti de mărime medie, crabi, melci, raci, câteca mii pe zi, dar hrana nu-l mai pasiona în ultimul timp, o găsea prea puţin aromată, ar fi încercat câte ceva din hazardul mâncării de pe pământ, dar îi era frică că cine ştie poate are să-i placă şi o să-i fie greu după aceea să şi-o procure după bunul chef, sau o să-l scârbească într-atât încât nu o să mai potae mânca nimic de atunci încolo. Oricum în sine îi era silă de modul în care se hrăneau oamenii, cu mâinile, şi în plus folosindu-se şi de nişte obiecte ascuţite, ca de un ajutor suplimentar pentru a reuşi să încheie această simplă tranzacţie, îi era silă de ţinuta lor destul de necuviincioasă privind gătitul mâncării, şi faptul că trebuiau să prepare îndelung şi optim mâncarea pentru a o putea în cele din urmă să o suporte şi să o mănânce, după ce mai gustau între timp din ea de câteva ori, punând-o la urmă în farfurii, ca să le vină şi mai uşor. Timpul în care el mânca era scurt, nu se folosea deloc de mâini, mâinile sub forma unor tentacule extrem de mobile erau folosite exclusiv la înot, înghiţea direct, fără alte aranjamente mâncarea. Ceea ce-l intriga era dorinţa lor de a încerca tot, de-a mânca orice mişca, de parcă animalele erau pe pământ ca să-şi supună propria şi fireasca lor mişcare mişcării sălbatice a oamenilor, care nu acţionau precum acestea din instinct, ci dintr-o poftă anormală şi vulgară, transformând şi cea mai mică plăcere într-un viciu rafinat, terifiant şi scump.
Ar fi vrut să acopere pământul în totalitate cu ape, ca să le dea o lecţie, dar ştia de mult că oamenii învăţau repede şi uitau şi mai repede suferind astfel puţin, o indiferenţă constantă şi-o preocupare indignată îi făcea să acţioneze înspre ajustarea vieţii lor grele şi amare prin descoperirea de noi trucuri şi marafeturi care să le sporească comfortul, luxul şi lenea. Munceau doar ca să trândăvească mai apoi, fiecare fiind în parte sclavul şi regele proprilor sale plăceri şi nevoi, avuţia lor adevărată constând în istoria personală a dezastrului îmbogăţirii. Îşi aducea aminte de Columb şi de iluziile sale, de incredibila sa naivitate şi cutezanţă, de singurătatea încrederii sale şi-a victoriei alinate de trecrea timpului. Plânsul oamenilor era cel mai apropiat de frumuseţea mării, de curgerea apei, dar dura puţin, chiar şi raportat la întreaga lor istorie, şi fusese mai degrabă mai mult sânge decât plâns, ia plânsul a venit de cele mai multe ori după sânge, de unde şi pierderile solemnităţii plânsului. Nu existau oameni ai mării, nici măcar unul singur pe care Regele Mării să şi-l apropie şi să şi-l facă prieten, deşi de-a lungul timpului luase câţiva lupi de mare cu el în adâncuri arătându-le pentru un moment Paradisul înainte să moară, murind umiţi şi înduioşaţi totodată că Paradisul era subacvatic şi nu aerian. Se înşelaseră şi în privinţa aceasta, ca în multe alte privinţe. Dar oamenii construiau case şi se adăposteau sub acoperişuri care să reziste în faţa ploilor, grindinei, ninsorii, oamenii aparţineau pământului, roadelor şi secetei sale. Oamenii pământului nu puteau deveni niciodată oameni ai mării, erau prea grei, purtau prea multe oase sub piele, prea multă boală în sânge, prea multă carne în suflet. Sfinţii lor erau ridicaţi la ceruri, trăiau în nori, şi erau consistenţi ca şi norii, când tot în jurul lor era apă ei se gândeau la spaţiu, când totul era curgere ei se gândeau la zbor. Tot timpul considerase oamenii atipici şi nefireşti dar cu toate acestea ţinea la ei ca la un copil care ascultase sfaturile mamei cât timp fusese mic şi le încălcase imediat când crescuse. Căci unii se lăsau inspiraţi de nimfe, alţii se-mbătau cu apă, dar nici unii, nici alţii nu puteau trăi fără vreun pahar de apă pentru prea multe zile. Îl apreciase pe Thales pentru credinţa sa, şi iubea toate botezurile, scăldaturile, duşurile şi băile şi toate trupurile ude leoarcă în urma iubirii. Îi iubea pe oamenii transpiraţi, uzi, decât pe cei uscaţi şi reci, dorea valuri de oameni înotând, scufundându-se în adâncuri, şi câteodată din prea mult entuziasm îi lua cu el înecându-i, crezând că astfel le aduce beatitudinea peste capetele lor îngândurate şi îngrijorate. Adora sporturile în apă, deşi îi considera pe pământeni lipsiţi de graţie, de armonie, dar îl făceau să zâmbească, să se destindă, şi-l stimulau astfel, provocând orice rechin la o întrecere, aruncând cu merlini în spatele balenelor, jucându-se cu broaşte ţestoase, tachinând caracatiţe, trăgând de coadă pisicile de mare, gâdilând cu ierburi cai de mare, stele de mare, dansând cu delfini şi foci şi uitând de el pentru un timp. Netezimea pielii delfinului şi starea de graţie în care se găseau animalele în apă îi arătau posibilitatea vieţii pe care nu o ghicea pe pământ; noaptea marea era de un albastru întunecat şi fluorescentă ca o inimă tânără, animalele dormeau, valurile, curenţii alinau somnul lor, iar el se gândea la oameni, la casele lor de piatră şi lemn, la livezi, la focurile aprinse sau stinse din sobe, la plânsetul inconştient al copiilor în noapte, la dragostea împărtăşită a iubiţilor, la furnicarea întregului pământ, dar ştia totodată că sângele pământenilor curge şi se scurge din ei, pus în mişcare de inimă, de pasiune sau de un cuţit, şi pământul i se arăta atunci ca o mare de sânge, pământul era sânge, şi nu un sânge albastru, ci un roşu închis, aproape negru, un roşu înnegurat, iar pământul devenea loc de război şi amplasament al morţii, pământul era o pată de sânge între două punţi albastre, un izvor nesfârşit de suferinţă şi durere, un izvor roşu, roşu, roşu. Această diferenţă de culoare însemna pentru el o diferenţă de atitudine, de voinţă, oamenii mânioşi strigau unul la altul dintr-un cer-de-gură înnegurat, dintr-o inimă înnegurată, îşi ieşeau din fire şi puneau capăt liniştii, în curând ambiţionându-se să devină stăpâni pe lume şi nu pe ei înşişi. Ştia doar că totul e făcut să curgă, că apa curge, sângele curge, timpul curge, şi viaţa se scurge, dar rapiditatea cu care oamenii se scurgeau în pământ, chivetă uriaşă, îl întrista şi-l descumpănea, îl lăsa înmărmurit şi dezorientat, şi şi-ar fi dat plămânii unui copil măcar ca acesta să nu mai vadă vreodată pământul. Căci în mare într-adevăr se găseau creaturi inimaginabile, înfiorătoare şi cu adevărat mari, dar aceste creaturi nu se comportau precum monştrii, nu purtau măşti, nu practicau tortura, umilirea, prelungirea umilinţei şi a torturii până la agonie atunci când se trece la sclavie, la bătaie de joc, la coruperea şi distrugerea imaginii de sine. Aceste creaturi îngrozitoare nu-şi satisfăceau vanitatea din agonia celuilalt, şi deşi nu le lipsea sălbăticia, care era liniară, pentru că era instinctuală, nu o transformau în artă, într-o creaţie distrugătoare, exclusiv umană. Monştrii existau în minţile oamenilor, în spaima acestor minţi, în imaginaţie şi în depăşirea limitelor imaginaţiei, în boală. Comorile mării erau toate la fund ca şi comorile inimii, dar marea nu conţinea labirinte precum sufletele oamenilor, aveai nevoie doar să te scufunzi,dar şi oamenii se scufundau în ei, în adâncurile fiinţii lor transformându-şi eul într-un submarin, doar că puteau da de aur sau puteau da de şi mai mult nămol, nimic nu era sigur, aşa că mai bine ar fi rămas undeva la suprafaţă, scufundându-se din când în când la adâncimi rezonabile, căci oricum nici lui nu-i plăceau creaturile ce locuiau pe fundul mării, nu se temea de ele, doar era Regele Mării, dar nu le putea deosebi limpede tot timpul, şi îi era astfel teamă de ceea ce l-ar fi putut surprinde, de ceea ce nu putea delimita în mod evident. Le lipsea oarecum curajul de-a rămâne pe loc, de-a aştepta fără să acţioneze, pământul însemna multă acţiune pe când în apă Regele Mării lăsa valurile să treacă peste el, fără să se împotrivească. Dar desigur el era Regele Mării iar ei erau nişte bieţi pământeni, trăind după propriile lor concepte, după propriile lor îngrădiri şi distincţii, regula de bază fiind aceea de a supravieţui pe pământ, pe când în apă regula era aceea de-a înota continuu. Totuşi Regele Mării era invidios cu adevărat pe un singur lucru ce ţinea de oameni, râsul. Se distra şi pe seama unor evenimente restrânse din mare dar pe pământ observase că pentru orice lucru se găseşte un motiv de râs, asta îl intriga nespus. Râsul producea valuri, era molipsitor, acapara şi transforma, buna dispoziţie era bine venită oricând, dar totuşi ciudat că oamenii râdeau chiar şi atunci când el nu găsea nimic de râs, ba tocmai invers, găsea ceva de plâns. Râsul, asta da invenţie a oamenilor ! Ar fi mers incognito pe pământ să petreacă cu oamenii, să le înţeleagă preocupările, interesele, neajunsurile şi lipsurile dacă nu ştia că deja marea e afectată de aceste preocupări şi interese ale lor producând îmbolnăvirea vieţuitoarelor şi prietenilor săi, ajungând să corupă marea fără ca cineva dintre locuitorii ei să poarte vreo vină. Noroc că animalele marine se adaptau repede şi nu făceau mofturi, dădeau din înnotătoare în semn de renunţare la protest şi-şi vedeau mai departe de viaţa ce le-a fost dată. Dar totuşi pe el, Regele Mării asemenea chestiuni îl deranjau, îl iritau şi-l supărau în acelaşi timp, se simţea responsabil pentru soarta confraţilor săi şi simţea din nou pofta de ai înneca pe oameni cu tot cu grijile lor stupide, şi ar ridica marea toată în braţe şi ar deşerta-o peste pământ, asta dacă nu ar aduce şi moartea multora dintre locuitorii ei, iar asta nu putea să permită. Al dracului oameni, drăcuşori, draci împieliţaţi şi diavoli, serioşi, ipocriţi şi răi, înveninaţi de cunoaştere şi abandonaţi tot de cunoaştere, ce ovaţionează marile rezultate şi ascund micile aventuri din spatele acestor rezultate, ce sărbătoresc zi de zi libertatea între ruinele războaielor, sărăciei şi inegalităţii cu un entuziasm neliniştitor. Acum că se descărcase îşi făcu vânt pe un leagăn de valuri şi ţâşni în abisurile albastru-violet ale uitării preafericite. În tot acest timp vecinii săi descopereau noi lucruri ca să le faciliteze şi mai mult existenţa, fiecare punea pe fiecare la punct, fiecare cunoştea ceva mai mult adevăr decât cunoştea celălalt, şi fiecare învăţa cu fiecare zi ce trecea alte lucruri, de obicei rele sau cel puţin neplăcute, dar care le permitea astfel să-şi continue viaţa.

Muşuroiul


Era păzitorul amplului şi energicului muşuroi de furnici, căci fusese atât de nedemn în vieţile anteriore, atât de nepăsător şi de neconvingător încât acum trebuia să păzească nişte fiinţe cărora le putea pune capăt cu un singur pas. Cu timpul le înţelese însă mişcarea, ajunsese să le înţeleagă şi rostul, şi cu atât mai mult se simţea şi mai mic în faţa furnicilor, pierdut pentru totdeauna în faţa sensului firesc al lucrurilor pe care el nu reuşise vreodată să-l urmeze. Zilele treceau greu, furnicile munceau perfect egal, neîntrerupt şi laborios, iar el zăcea şi iar zăcea, alunga muştele de pe chip, plângea, dormea în fund, tensionat şi slăbit de vise, atent din când în când la vibraţiile periculoase care anunţau vreun animal mare, spaima sa din totdeauna fiind că un elefant la un moment dat o să calce peste muşuroiul de furnici şi o să-l distrugă, iar el va fi nevoit să reia munca de aşteptare de la început, căci doar atât vedea în soarta sa, aşteptare şi încordare. Nu ştia cum să prevină pericolul şi nu ştia nici cum putea fi înfruntat un elefant, dezastrul în clipele acelea părându-i-se iminent. Elefanţii nu se arătaseră niciodată de când fusese sclavul furnicilor, dar imaginea lor grandioasă şi implacabilă îl îngrozea făcându-l să tremure şi la cea mai uşoară adiere de vânt. Văzuse de multe ori spectacolul luptei între prădători, colţii înfipţi, ghearele arcuite, zbierătul înfiorător, petele de sânge, fusese şi martorul vânătorii, frica antilopei urmărite, hăituite, încolţite şi doborâte la pământ, îngropată în praf, sânge şi ferocitate. Totuşi aceste spectacole nu-i ameninţase deloc viaţa muşuroiului , muşuroiul lăsat în paza sa şi a temerii sale, temere ce-l împinsese să-şi făurească arme de luptă, cum ar fi o serie de cuţite, un arc şi o suliţă. Apărase bine până acum muşuroiul, alungase păsările cu arcul, şoarecii cu suliţa, păianjenii cu piciorul, altor furnici mai mari le dăduse foc iar viespile avuseră aceeaşi soartă, deşi cu ele avea să mai dea lupte de multe ori. Cu ocaziile acestea avusese pe lângă satisfacţia izbânzii şi mâncare, şoarecii, păsările şi chiar furnicile reprezentaseră o masă bine venită de fiecare dată. Lângă muşuroi îşi ridicase şi el o casă, simplă în comparaţie cu cuibul furnicilor, dar pe de o parte el era un singur om iar muşuroiul era o colonie precisă, cu instince clare, fără ezitări şi împotmoliri, cu aceleaşi drumuri atavice de-a lungul istoriei lor. Neavând altceva de făcut decât să păzească muşuroiul, încercă din plictiseală la început, din curiozitate mai apoi să urmărească comportamentul furncilor, dar nu le putea urmări decât vreo două, trei sute de metrii, atâta dura întinderea călătoriilor lor, în care adunau tot felul de seminţe şi se întorceau imediat la cuib,iar asta ţinea întreaga zi, muşuroiul era aprovizionat continuu, pofta lor părând a fi nestăvilită. Câteodată dădeau lupte şi cu alte furnici, pe cele pe care le omorau le luau cu ele la cuib, cel mai probail se hrăneau din ele. Ceea ce îl uimea era mişcarea în zig-zag a furnicilor, recunoaşterea uşoară a altor furnici cu care intrau în conflict, deşi pentru el toate erau la fel, şi acest du-te-vino infatigabil, de neegalat în întreaga lume. Obosea după ce urmărea câteva dintre raidurile lor şi de nervi le lua pe un băţ şi le mânca, potolindu-şi nervii şi foamea pentru scurt timp. Nu înţelegea de ce fusese pus să păzească muşuroiul, dar ştia că asta trebuie să făcă, fusese pedepsit sau recompensat de zei pentru celelalte vieţi duse de până acum, de care-şi amintea vag sau aproape deloc, deşi sentimentul unui nou început dăinuia. Simţea că e pentru prima oară când păzeşte o fiinţă mai puternică şi mai firească decât el, muşuroiul de furnici, dar nu era pentru prima dată când simţea că întreprinde ceva total inutil dar de netăgăduit, de unde apăsarea pe care o resimţea. Muşuroiul i se părea în sine ireproşabil, merita toată lauda sa, lauda întregii lumi, atât de cuvântătoare cât şi de necuvântătoare, şi totuşi îl dispreţuia, îl ura, şi i se făcea rău de câte ori îl privea, de câte ori îi privea mişcarea, de câte ori îi privea nemurirea. Raportul de forţe era inversat, el era cel mic şi insignifiant, iar muşuroiul era cel mare şi important, şi totuşi el se ocupa de paza sa, de unde absurditatea abjectă a faptului. Suferise mult timp din cauza acestui lucru până când într-o noapte auzi un foşnăit, se trezi şi dădu de un arici ce stătea cu botul în muşuroiul de furnici, se bucură pentru câteva clipe, vroia ca ariciul să termine muşuroiul, dar i se făcu frică de soartra sa, de posibilitatea repetitivităţii ei şi vru să-l alunge, dar atunci ariciul se îndreptă spre el, mişcat de impetuozitatea micuţului animal îl lua cu el în casă şi-l hrăni cu nişte carne de pasăre. De atunci încolo ariciul rămase la el. Nu era mofturos la mâncare, ba chiar din potrivă mânca orice îi dădea şi învăţă să se ferească de muşuroi, ca fiind ceva rău. Din când în când mai pleca noaptea, poate să se hrănească cum îi poftea inima, sau poate urma chemarea naturii.Oricum se arătă a fi un prieten de încredere mâncând insectele ce-şi făceau ascunzişul prin casă, iar el se simţea mai sănătos şi fără grija muşuroiului. Ariciul era o companie plăcută, putea să-i spună orice, să se plimbe cu el peste tot, îi permitea să-l mângâie, să se joace cu el, şi să dormă chiar la pieptul său, câteodată noaptea din neatenţie se trezea subit, fiind înţepat de spinii micuţului său prieten, inconştient de rătăcirile sale din somn, dar asta îl făcea doar să râdă şi să-l preţuiască şi mai mult. Se gândea ce frumos trebuie să fie să fii un arici, nocturn cutreierător, mic, agil şi necapricios, capabil să se păzească de unul singur, să se păzească pe sine prin sine, să nu-şi facă griji de prădători, de capcane şi otrăvuri, deşi ele existau pretutindeni, să trăieşti riscând la fiecare pas, să trăieşti intens şi cursiv şi nelucid în toate. Ceea ce-l amuza teribil era faptul că micuţul său prieten nu era nevoit să-şi păzească spatele, dar pe de altă parte nici nu putea să doarmă pe spate. Era un ghemotoc aspru şi şod ce-i umplea singurătatea din spatele muşuroiului infinit şi idiot. Era şocat cât de mult putea să ţină la acest biet arici, mai mult decât ar putea să ţină la un leu poate, sau la o leoaică, iar cu o leoaică s-ar fi iubit dacă nu ar fi să fie devorat sau rănit mortal în timpul actului, dar sigur s-ar fi meritat, oricum n-avea el curajul ăsta. Imaginea elefantului nu-l mai înspăimânta, ba chiar îl relaxa, gândindu-se că o să pună capăt chinului, iar ariciul o să-l urmeze ca bun prienten ce e în cealaltă viaţă. Furnicile munceau de zor, nici nu-l luau în considerare, ele serveau o regină nu un muritor, dar nu-i mai păsa, facă-se voia celui de sus, sau celor de sus. Pericolul nu-l ocoli însă. Noaptea furnicarul în căutările-i nestăpânite simţi muşuroiul şi începu să se înfrupte lacom din el, când fu surprins de o apariţie neaşteptată, ariciul, care-i puse la încercare forţa şi foamea şi primi răspunsul pe măsura spinilor săi. Trezit de o presimţire rea, se avântă afară cu cuţitul în mână, sări direct la furnicar, care-l zgârie adânc cu ghearele-i uriaşe, dar fu străpuns în burtă şi muri imediat. Aricul fusese aproape sfâşiat, îl îngropă în apropierea casei, aruncă hoitul furnicarului în zona prădătorilor, nu avea să mănânce o aşa lighioană. Zile la rând scuipă peste muşuroi, înjurând şi zbierând, nu mai putea îndura această soartă amară, mintea sa sfida elefantul, să vină şi să calce peste el şi peste muşuroi, să nu se mai treazească viu vreodată. Iar zeii îi aduseră elefantul ca pe un nor gri deasupra capului său. Se puse în genunchi în faţa muşuroiului blocându-i calea, ochii-i lăcrimau, elefantul se ridică în două picioare şi se prăbuşi peste el mergând mai departe. Se trezi cu soarele în ochi, cu capul printre copaci, sub el simţea muntele, stătea pe spatele unui elefant, de jur împrejur alţi elefanţi îmbrăcaţi în aur şi covoare colorate erau mânaţi de oameni ce din ochi i se închinau, femei în veşminte bogate cărate pe sus îl adorau, toţi i se supuneau, dar important era faptul că elefanţii îi aparţineau.


Casa cu grădină


Cumpără casa cu tot cu grădină, proaspăt căsătorit, iubind şi intuind tainele lumii.
Era un nou vecin pentru cei din jur, vecinii săi, oameni noi pentru el şi aceiaşi pentru lume, pe care în scurt timp şi-i apropie în vecinătatea inimii sale, fără să ridice între ei vreun gard. Cu fler şi bun simţ îi descifră, le dezamorsă tensiunea din case, le împrumută încrederea şi buna sa dispoziţie, introducându-i soţiei sale, ca pe un dar.
Iradia fără să copleşească, dar oamenii înţeleseră curând că era de o inteligenţă covârşitoare; atunci când stătea la masă, bându-şi cafeaua, emitea o siguranţă atât de nobilă încât totul amuţea în jur. Era suficient să zâmbească ca să asigure liniştea oamenilor ce-i îngrijeau chipul în minte.
Frumuseţea sa se distingea, nu strălucea, putea să înţeleagă orice, lipsindu-i chiar şi exerciţiul, prezenţa sa făcea ca lucrurile să se aşeze armonios la locul lor. De fiecare dată când dădea o mână de ajutor binecuvânta. Îl rugase odată vărul său să-l ajute să pună faianţa şi gresia în baie, lucru care nu-l mai făcuse până atunci, la sfârşit baia mirosea a încununare. Când vecinul îi atrase atenţia că nucul din grădina sa îi făcea umbră zarzavaturilor sale îl tăiase imediat, fără nicio reţinere, iar vecinul îi adusese mai apoi roşii, castraveţi, salată şi fasole, mişcat de bunăvoinţa lui, care cedase atât de uşor la nuc, singurul dealtfel din grădină.
Şi atunci când căra în spate un sac, sacul părea mai uşor, mai înţelegător, lucrurile niciodată nu-l răneau, se modelau firesc in mâinile sale.
Arareori se oferea să dea soluţii problemelor prietenilor săi, nu credea că există soluţii ci doar anumite oportunităţi, dar sfaturile sale ajungeau să toarne balsam peste înţelegerea acestora.
Amintea de un sfânt, dar nu era unul, avea o oarecare aură, purta o anumită distincţie, personalitatea sa însemna mai degrabă un herb, şi cum nu era un sfânt nu simţeai nevoia de a te purta neapărat cuviincios în faţa sa, căci mai tot timpul glumea, râdea şi se angaja în dispute incitante, ireale, cu o pasiune care te făcea să te sustragi realităţii.
Dacă nu era de acord cu tine, aprecia liniştit dimensiunea insultătoare şi omniprezentă a contradicţiilor, dând din cap lent, afabil, ca mai apoi să-şi toarne un pahar cu apă, lăsând apa să curgă pentru un timp, sau dădea drumul la radio, căutând atent posturile, altă dată aranja cărţile din bibliotecă, scoţând câte una, răsfoind-o cu încredere, sau citind ce scrie pe spate, ori curăţa plantele şi florile de frunzele uscate, udându-le în mod egal.
Nu-l găseai agitat, impacientat, chiar de s-ar fi regăsit într-o tensiune datorată dezamăgirii sau durerii, nu se plângea de plictiseală, deşi uneori lipsea din conversaţie, din mişcare, nu era neapărat un aventurier, deşi avusese mai multe slujbe, pe toate le îndeplinise corect, amintindu-şi cu plăcere de tot ceea ce făcuse, reproşându-şi puţine, şi ducând dorul unei anumite companii, unei anumite atmosfere.
Divorţă peste câţiva ani, află astfel că nu era invincibil, că nu poate să fie iubit pentru totdeauna de una şi aceeaşi femeie, dar insuccesul era redat de lipsa copiilor proprii.
De aceea copiii de pe stradă, copiii vecinilor săi, erau primiţi în grădina şi casa sa, oferindu-le fructe, apă, spunându-le poveşti, iar atunci când grădina era închisă, copiii săreau gardul, şi-i lăsa să fure, ca să simtă adrenalina, frica. Când îi întreba dacă cumva trecuseră pe acolo fără să-i ceară permisia, aceştia îl minţeau, roşii la faţă, iar el îi lăsa să mintă, căci toţi copiii trebuie să mintă.
Nu avea să aibă copii în viaţa sa, şi acesta fusese cu adevărat regretul său, nu spera să se mai căsătorească încă odată, deşi în mod neaşteptat, cel puţin pentru el, o făcuse, aşteptă naşterea copiilor, dar aceasta nu mai veni.
Din când în când văzu chipul fostei sale soţii în chipul noii iubiri.
Nu mai divorţase, nu mai fusese cazul, sau nu mai găsise motive, dar ea murise înaintea lui.
Câteva săptămâni se închise în casă, refuzând orice vizită, durerea sălăşluia cu toată energia şi convingerea în pieptul său, pereţii îngălbeniţi şi anoşti erau singura sa companie, începu să deseneze pe ei cu creta şi cărbunele scene de vânătoare şi picnicuri, pe care şi le amintea din atlasele vechi din vremea liceului. Reuşi să iasă din naufragiul suferinţei, purtând pe chip o tristeţe recognoscibilă şi pentru păsări şi pentru vântul care le poartă.
Nu avea să vorbească despre asta, nu vedea sensul.
Când ieşi din casă repară gardul de la grădină, schimbându-l cu totul, îi luă o lună de zile. O lună de zile preocupat să se resemneze prin muncă, suspendând meditaţia funebră ce-l înghiţise cât timp rămase singur.
Îşi ciopli şi un nou scaun şi îmbătrâni petrecându-şi mai tot timpul in grădină, copiii crescuseră şi plecară fiecare pe undeva, unii dintre prieteni se îmbolnăviseră şi muriră, alţii rămaseră bolnavi sau îmbolnăviţi, vecinii îl vizitau mai rar, iar el cărunt, senin, cu ochii mici şi treji, cu pieptul în continuare cald, fără griji, muri.
Lăsase moştenire casa, grădina, cu tot ce se găsea în ele, cui considerase de cuviinţă, bogăţia sa constând în faptul că trăise.

[Albert Cătănuş]

SECTIUNEA PROZA

[Radu Dragomir]

Radu - Ioan Dragomir / sectiunea proza

[Laurenţiu Belizan]

 

Laurentiu Belizan - secţiunea proză

 

                                                          Confesiune

                                                                        
 Îl cunosc de mulţi ani. Cred că nu s-a gândit niciodată că mi-a stârnit un deosebit interes, poate interesul pentru cei care sunt atât de diferiţi de noi, ceilalţi. El nu înţelege că trebuie
să-ţi învălui în aparenţe inadaptarea, să ţi-o faci suportabilă. Nu e în stare, sau orgoliul îl împiedică, să se instaleze într-o poziţie activă, dinamică, pe care numai somnul s-o potolească întru melancolie şi meditaţie inconştientă. Astfel, când începe coşmarul, să-i surâdă dimineţii cu buze ce au lins praful bibliotecilor, după care să şi le umezească în ceaiul cald şi insipid.
Suntem departe unul de celălalt dar simt ritmurile în care tresaltă viaţa lui. Este mai bine că ne întâlnim atât de rar. Sunt atât de puţine cuvinte de spus, un număr infim de gesturi, încât mă gândesc cu groază la clipa când ne vom rosti faţă în faţă ultimele adevăruri.
Îi e teamă de banalitate ca de neant, dar ea capătă uneori, înlăuntrul lui, sensuri ascunse, colorată de indiferenţa celor din jur, se scaldă în umori androgine.
 Atunci când i se opune rezistenţă, e impetuos, caută soluţii, tergiversează, apelează la sofisme dintr-un cinism pasager, apoi se abandonează egal dezgustului victoriei sau voluptăţii înfrângerii.
Şi-a însuşit tehnici de manipulare diabolice dar le pune rar în aplicare. Îi place ipocrizia, dacă este un apendice la Dialogurile lui Platon dar nu se poate preface mult timp. Are acces la esenţe izvorât dintr-o anume vocaţie filosofică. Nu-şi poate reprima pornirea funciară de a converti faptele aparent mărunte în premise pentru reflecţii profunde care îi dau aură, alternate de truisme numai bune pentru didacticismul cu care devine nesuferit şi plictisitor.
Dacă eşti şarlatan te simte imediat, dacă eşti linguşitor te respinge cu eleganţă. Dacă însă ochii tăi uşor mijiţi îl măsoară într-un anume fel şi cuvintele rostite au irizări transcendente picurate cu un strop de afecţiune, îţi poate dezvălui secrete magnifice sau scabroase. Dacă-l trădezi, te dispreţuieşte dar va evoca momentele minunate pe care fără să-ţi dai seama i le-ai dăruit.

                                                           Anxietate

Capul îi vâjâie, gândurile i se învălmăşesc, mii de ace îi înţeapă corpul. O stare de nelinişte îl inundă pe măsură ce se apropie.
Neonul clipeşte, cufundând holul, când şi când, în întuneric.Tocurile pantofilor lovesc ritmic dalele de gresie.Ţiuitul se amplifică şi îşi duce instinctiv mâna la ureche.Se răsuceşte brusc de parcă ar vrea să-şi repudieze veştmintele, ele să-şi continue înaintarea, învăluind aerul jilav iar el să rămână contemplând acea lentilă, ca un uriaş ochi de bufniţă, din spatele căreia îşi iţeşte capul şi umerii zdrenţuiţi, o siluetă ce-i seamănă.
Ajuns în faţa uşii caută febril cheia. Nu o găseşte în buzunarele pantalonilor. O caută în sacoul sport. Aici este? Ba nu, e o monedă. Nu cumva a lăsat uşa deschisă? Apasă pe clanţă. Sau a uitat-o în yală când a plecat şi i-a luat-o cineva? Face câţiva paşi înapoi şi aude zgomot de cioburi ce scrâşnesc. Unul i s-a înfipt în talpă. Se apleacă să-l scoată şi cheia îi cade pliurile veştmintelor.
Înainte de a intra, lipeşte urechea de uşă. Încăperea parcă absoarbe zgomotele străzii, vânzoleala trecătorilor, şuieratul lichidelor prin arterele clădirii, precum o cutie de rezonanţă sau o scoică.
Se tolăneşte în fotoliu. Îşi aprinde ţigara exact când o maşină de pompieri pune în funcţiune sirena. Amuzat, priveşte rotocoalele de fum sidefat. Parcă ar fi duhul dintr-o lampă fermecată, îşi spune şi cu un gest studiat în oglindă îşi pregăteşte stiloul pentru o noapte albă.




                                                  “Le Canard enchaîné” de Dâmboviţa

- Dar cum este posibil să aibă atâta succes?
Zâmbind, M. urmărea toată scena în tăcere. Cristi continuă:
- Cum puteţi voi măsura succesul lui?
- Te-am rugat să renunţi atunci când vii la mine, de a mai fi inginer! Succesul nu este cuantificabil, pur şi simplu îl are. Asta se intuieşte, se simte.
M. l-a prins pe Cristian în corzi. Marşează pe idee. Varsă torente asupra lui. Mă uit întrebător spre Lucian care la rându-i, aruncând o privire timorată către profesor, îmi spune că optzeci la sută dintre scrisorile primite la redacţie sunt laudative, restul e critică amestecată cu înjurături.
- Sunt cititori care urmăresc doar o rubrică sau un singur jurnalist pe care îl citesc număr de număr. Unii trimit la redacţie scrisori cu texte de genul „ ce e cu tine? azi ai dat-o-n bară, treci cumva printr-o pasă proastă, ţi-a murit cumva câinele sau te-ai certat cu soacra?” Noi facem un top săptămânal al celor preferaţi. Eu, de exemplu ori sunt primul ori printre ultimii, el însă e permanent între primii trei…
Se opri o clipă privindu-l pe M. care încetase peroraţia şi ne urmărea cu atenţie apoi continuă:
- Mai este ceva. Comicul lui este unul de limbaj şi are o notă licenţioasă. Chestia ţine la o categorie destul de mare de cititori. Nu are grobianismul celor de la “România Mare”, are totuşi o notă de rafinament.
Simţeam iminenţa unei intervenţii a lui M., cu tonul ei sentenţios şi declamator asumat. Ne asculta cu capul sprijinit în mâini, cu o privire de sfinx.
- Ai ascultat ultimile noastre emisiuni?
- Nu.
- Ultima a fost de pomină. Am ajuns doar cu un sfert de oră înainte şi nu aveam nimic pregătit. Eram în criză de idei. Ştii ce se întâmplă? La un moment dat epuizezi tot registrul şi trebuie să reiei ciclul, nu poţi fi mereu în vervă. Mai rămaseseră cinci minute şi aud pe un post de ştiri că un avion cu destinaţia Tunisia care îl transporta pe Yasser Arafat şi suita, a făcut o aterizare forţată în deşertul libian şi-mi vine ideea: o să facem un reportaj de la faţa locului. Reporterul se apropie de de avionul pierdut în imensitatea deşertului ca o muscă înpotmolită într-un tort de frişcă, vede o cămilă care iese dintr-o spărtură a aeronavei şi îi ia un interviu. Cămila scâncind, îi povesteşte clipele îngrozitoare prin care a trecut şi nu uită să-i spună ce mult îşi iubeşte preşedintele. În avion este şi o capră care vrea să vorbească şi ea, comedia ia amploare, mă-nţelegi?
- Şi cămila era Colivie, nu-i aşa? zic în hohotele generale.

Ciocnirăm paharele. M. era atent la ordinea şi intensitatea cu care făceam libaţiile. Eu ciocnisem prima oară cu Lucian şi la sfârşit anemic cu el. Zâmbi:
- Cristi, ştii bine cât de mult am ţinut la el. Dar de ceva timp nu ştiu ce s-a întâmplat. Nu mai este cel pe cate îl ştiam. Aerul acesta uşor golănesc, băşcălia de ospătar nu-l prind deloc.
- Dar ce-am făcut?
- Doru promitea foarte mult pe vremuri. Era stânjenitoare mărturisirea lui de faţă cu Lucian, care nu era la curent disputele noastre. M. o făcea deliberat, era un fel de terapie colectivă, o denudare psihologică din care fiecare îşi extrăgea propriile concluzii.
- Hai noroc Doruleţ, repetă zâmbind subţire. Voia să rupă acel început dramatic, adică: „ nu-i nimic, noi rămânem prieteni orice-ar fi, desigur a apărut o oarecare răceală între noi, dar eu te accept aşa cum ai devenit...”
Ca de obicei jocul era interesant. Jocul era marea evadare a lui M.. Ideile deveneau pentru el uneori fade, lipsite de viaţă. Îmi adusei aminte cum odată îl găsisem citind o carte a lui Cioran. Părea dezabuzat şi îmi mărturisi că se săturase să mai citească aşa, în general. Că nu mai există gânduri şi idei neexprimate. Eşti un fel de Ecclesiast modern i-am spus atunci iar el m-a întrebat maliţios de când am început să cochetez cu metaforele.





                                                         Polemici levantine

Noaptea devenise o apă ce intra pe sub uşi iar mesele se legănau ca nişte gondole. Se apropia ora închiderii. Discuţia lâncezea şi Petru propuse să mergem la “Café latin”, un bar non-stop. A trebuit, conform ritualului, să insiste ca maiorul să ne însoţească. Ionel ripostă fără prea multă convingere:
- E târziu, profesore şi sunt cam obosit...
- Lasă, o să am grijă să pleci suficient de treaz dimineaţă, încât să nu-ţi asupreşti subalternii.
- Ce vorbeşti, dom’le? Sunt un tătuc pentru ei.
- Precum tătuca Stalin? chicoti Mitică, apucându-l de braţ.
După îmbâcseala din cârciumă, aerul de toamnă ne primenea hainele. Drumul era scurt: câteva străzi traversate pieziş, o duzină de reclame care năuceau un ochi prea atent şi iată-ne instalaţi într-un colţ întunecat al barului. Maiorul îmi făcu semn apoi îşi îndreptă hulpav privirea spre o cântăreaţă cu aer lasciv ce-l ademenea din televizor:
- Frumos mai cântă! E şi bună pe deasupra. Îl aprobai cu o mişcare uşoară a capului, atenţia fiindu-mi îndreptată spre conversaţia care începuse între Petru şi colegul lui de catedră:
- Crede-mă, băiatul ăsta al meu are talent, îl lauda Mitică cu ochii strălucind. A început să scrie pe la cincisprezece ani. Avea un caiet mic cu coperţi negre, pe care îl ascundea în bibliotecă.
- Şi ai atentat la intimitatea lui! îl apostrofă Petru.
- Eeee, am făcut-o cu discreţie. Ştii, de fapt, poeziile lui aduceau mai mult a proză lirică, dar ici-colo răsărea o metaforă cu prospeţimi secrete. Mitică rostea de-a valma, cu pathos, cuvinte precum “sensibilitate”, “transcendenţă”, “gingăşie” şi ar fi continuat dacă nu l-ar fi întrerupt brutal:
- De ce nu vrei să-l aduci la mine dacă şi acum, student fiind, continuă să scrie? observaţie ce îl descumpăni o secundă.
- Pentru că nu vreau să-l perverteşti ! scrâşni deodată, în disonanţă cu veselia de până atunci.
Petru începu să râdă pe înfundate:
- Ahaaa, acum înţeleg ! De câte ori vin la tine, în ultimul timp tot mai rar, îl alungi pe Răducu. Întotdeauna găseşti un pretext ca să-l trimiţi la plimbare. Ţi-e teamă că fiul tău, căruia îi refuzi maturizarea, o să descopere că există oameni cel puţin la fel de inteligenţi şi cultivaţi ca tine. Ah, ce modest sunt... Ştii ce face, Luciane, acest părinte nemernic? mi se adresă pe un ton teatral, c-un zâmbet histrionic. Încearcă să-şi ferească odrasla de frumuseţea dar şi de mizeriile vieţii, de mirosurile ei fetide. Când va scoate capul în lume, o să fie atât de şocat încât se va adecva foarte greu acestui univers care musteşte de răutate, minciună, meschinărie şi nu va avea puterea să recunoască măcar o floare de mucigai...
Vocea marcată de inflexiuni retorice şi zâmbetul lui de mască antică încercau să atenueze din gravitatea acuzaţiilor, ce îl pleoştiseră rău pe Mitică:
- Eh, bătrâne, îngăimă cu ochii-n jos, e uşor să dai sfaturi când nu ai copii!
Până şi pe impasibilul Ionel, discuţia reuşise să-l sustragă apetisantei fete de la televizor. Stătea acum în poziţia gânditorului de la Hamangia, privindu-l cu un amestec de blazare şi compătimire.
- Să admitem că ai dreptate, nu ştiu ce înseamnă să creşti un copil însă sunt un bun pedagog şi psiholog, sau aşa îmi inchipui. Dar în primul rând sunt prietenul tău şi zău, mă doare paternalismul cu care-l sufoci pe Radu. Crede-mă, simt că nu procedezi bine. L-ai putea trimite la mine cu un manuscris, să vorbim despre poemele lui, să-i sugerez anumite lecturi. Te rog, la naiba! Ce te-ai crispat aşa? Ştiu că tu faci asta, pentru că ai căpătat şi o autoritate culturală asupra lui. E foarte bine, are un mentor în tine, dar lasă-l să vadă şi alte orizonturi.
- Luciane, ce crezi, mă bântuie iar grandomania? Zâmbii...
- Eu cred că merită să vă asumaţi riscul, domnul profesor, îi zisei lui Mitică. Acesta mă privi brusc cu indignare. Faţa i se congestionă şi izbucni:
- Cum îţi permiţi, tinere, să-ţi dai cu părerea? El nu are nevoie de avocaţi. Tu, care nu ai habar de metafizică! Ce faci aici, dai târcoale ideilor, le amuşinezi? După ce că te tolerăm, eşti şi obraznic?
Admonestarea dură, jignitoare, mă uimi peste măsură. Nu ştiu ce văzuse Petru în ochii mei, dar îmi atinse un picior pe sub masă. Era inutil, ce auzisem întrecea orice închipuire.
- Domnule, cum vă permiteţi dumneavoastră să-mi vorbiţi astfel?
- Măi băiete!
- Niciun “măi băiete”, vă rog să nu mă întrerupeţi! şi cu greu mă stăpânii să nu ţip şi eu.
Cei de la mesele din jur ne priveau nedumeriţi.
- În primul rând, eu nu sunt un tolerat aici şi asta poate confirma Petru, în al doilea rând mi-am permis să-mi dau cu părerea într-o problemă care nu are legătură cu metafizica, ci a felului în care vă purtaţi cu fiul dumneavoastră. Dar cine ştie, poate relaţia cu fiul este de natură metafizică şi noi nu ştim.
În clipa aceea, de fereastră se izbi un porumbel cu ciocul pictat, semănând cu o mască veneţiană.
- Uite, bătrâne, se văicări Mitică cu glas stins, cum amorsezi conspiraţii împotriva mea! Uite ce-mi fac discipolii tăi!...
- Lucian nu-mi este discipol, ci prieten. Zău, Luciane, ce te amesteci tu în treburi care nu te privesc? Uite, asta-mi place mie mult la Ionel!
La auzul numelui său, maiorul, care din cauza cantităţii apreciabile de băutură îngurgitate, căzuse în letargie, tresări şi de data aceasta îşi aşeză mâinile pe genunchi, ca un luptător de sumo, lăsând la vedere burta proeminentă.
- Îmi place că nu se amestecă în probleme, care ies din sfera competenţei lui. E mare lucru să întâlneşti astfel de oameni.
Faţa lui Ionel se lumină.
- Nici nu-mi permit la rându-mi să-i spun cum să ancheteze un hoţ sau un criminal. Carevasăzică – schimbând accentul grav – să bem pentru competenţă, domnilor! Şi, pentru că nu în ultimul rând o calitate a poliţiştilor este rapiditatea, maiorul fu primul care ridică paharul.
Deşi disputa fusese elegant tranşată în favoarea lui, Mitică, a cărui roşeaţă mai scăzuse, ca a unui vin îndoit cu apă, era tot supărat. Se ridică brusc şi plecă la toaletă. Incidentul îi tăiase cheful lui Petru:
- Băieţi, eu zic să gătăm.
În ajun avusese loc o tentativă de asasinat asupra ambasadorului Indiei la Bucureşti. Maiorul ne dădu câteva detalii, recunoscând că nici el nu ştia totuşi prea mult, ancheta fiind preluată de serviciile secrete. Minutele treceau şi Mitică nu mai apărea. Petru, îngrijorat se duse după el întorcându-se destul de repede, zâmbind:
- Ce credeţi că face la toaletă?
- Ce?
- Stă cu pantalonii în vine şi îşi numără banii cu voce tare. Izbucnirăm în râs.
- Păi cum ai putut să-l vezi?
- Ştiţi că w.c.-ul e la demisol. Am ciocănit la uşă, l-am strigat dar nu mi-a răspuns. Ştiu că este cardiac şi, îngrijorat, am ieşit afară să bat în fereastra aceea mică de la nivelul solului. Fereastra era deschisă, aşa am văzut grozăvia.
Nici nu termină bine ultimul cuvânt că Mitică apăru clătinându-se uşor.
- E totul în regulă? Noi ne-am hotărât să plecăm. Lucian, o să te rog să plăteşti tu partea mea. Nu ştiu cum, mi s-au dus aproape toţi banii şi mai sunt trei zile până la salariu.

Mitică şi Ionel, locuind în acelaşi cartier, plecară cu un taxi.
- Ferice de tine că stai ultracentral! îi zisei în drum spre apartamentul lui aflat într-un bloc construit în perioada interbelică. Paşii noştri sunau în noapte precum ai trecătorilor întârziaţi prin piaţa San Marco.
- Ştiu ce vrei să-mi spui…
- Ce să mai vorbim, un imbecil şi jumătate !
- Mai ştiu că vrei să mă cerţi!
- Să te cert? Nici gând. Am realizat că ai vrut să-i curmi umilinţa.
- Hai la mine să încheiem cu un pahar de palincă. Am găsit “Jocul” lui Huizinga. Parcă erai interesat de cartea asta, nu?
- Aş fi vrut, crede-mă, dar sunt frânt şi mâine e musai să ajung la redacţie. Întotdeauna am vrut să te întreb ceva: cât e întâmplare şi cât este destin în faptul că locuieşti pe strada Mântuleasa?
- Într-o zi vei afla, dar nu de la mine, zise atingându-mi umerii.

Aşteptând în staţia de troleibuz îmi veni în minte faţa schimonosită de furie a lui Mitică, apoi mi-l imaginai numărând bancnotele. Nu ştiu cum îmi apăru în faţă complet schimbat. Parcă era o hologramă rotindu-se lent în jurul meu. Din patetismul lui rămăsese doar melancolia iar hârtiile deveniseră firimituri. Purta un fel de parpalac precum al lui Humphrey Bogart în Casablanca şi porumbelul acela zbura în jurul lui înfometat.
Se învârtea atât de repede încât a trebuit să mă sprijin de un stâlp.

[Mangu]

                                               Apat

                        Antoanetei Tănăsescu, mamelor mele şi tuturor celorlalţi...

            ! Există unele paragrafe unde, fără supărare, pentru cititorul comun trimiterea la Dumnezeu nu își găsește locul. Te rog, mai gândește/te la asta!

                                   

Prea m’Apat bul

            Ca totul să fie clar pentru tine, ororate cititoriule şi pentru mine ornat scriitoriu, voi a-ţi dezvălui din taina acestui a pat precum şi care sunt înţelesurile tuturor figurilor psiceşti-morganeşti care des com pun acest apatiţoi de soi. Apat nu constituieşte un roman pentru că, pe vremea şi la vârsta mea, romanele nu vor apărea încă timpul folosit e neclar, date fiind circumstanţele în care au dispărut demult. Apat este un rom vechi de un an din corabia acelor piraţi negricioşi de la Urlaţi. Un rom rafinat dorit de toţi piraţii spătoşi şi sfădoşi, dar mai ales bărboşi şi buboşi şi cu ochii scoşi. E un fel de Casanova Dorian Gray, râvnit deopotrivă de bărbaţi şi femei şi efebi şi fete virgine. Un zburător dezmembrat, dacă vrei, cu aripile frânte-n mii de mumii pe care le-am resuscitatu gură la gură cu suflu din plămânu meu.

Dar acest rom lepricios, pentru că se des com pun ea a trebuit să caut prin toată marea, corabia se va fi scufundând cândva în mintea ta şi-a mea, ca să cos bietul rom la locu, doar, că, vezi tu, nu mai am găsit toate părţile, pentru că unele au fost des com puse de ape. Aşa că romul apatiţoi de soi şi-a mai pierdut din mireasmă şi a căpătat un strop de miasmă care este din firea scriitoriului. Şi i-am pus o etichetă pe care am scris „apat” şi care duce cu gândul dintru începutu la cel lipsit de pat sau de patos cum ar spune înţeleptul. Numai că aici vorba este de ea, nu de el, de cea, nu de cel. Eticheta este, deci, însăşi apatia, narcisismul, androginia.

Dacă vechii anticarieni consminţeau cu toţii că este necesariu când privim la bobiţele de nisipiu să vedem plaja şi marea şi cându vedem o rădăcină şi o tulpină şi multe crengi să ghicim copacul, iar dacă întâlnimu mai mulţi copaci să intuimu pădurea, eu, neavând toate componentele în ordine, le-am cusutu aleatoriu[1], pe ghicite, pe simţite, iar unde lipsea ceva, mai ales în zona organelor genitale şi viscerale, am pus eu de la mine din capu nişte creier, iar pe la îmbinări am pusu o pastă lipicioasă din inima mea pe jumătate consumată. Cealaltă jumătate mă ţine în viaţă...

Înţelesurile figurilor pisiceşti-morganeşti ai să le găseşti la sfârşitul cărţii în Legenda legiuitoare de toate dătătoare. Până atunci citeşte cum bate o inimă pe jumătate mare...

 

Cap2: Expiraţia

Nu, cele mai bune pagini de literatură nu sunt rodul inspiraţiei, ci expiraţiei. Inspiraţia are legătură directă cu exteriorul, cu planul ideilor pure, sau, de ce nu, cu realitatea senzorială şi frumuseţea formelor. Dar inspiraţia nu este literatură. Inspiraţia nu produce literatură. Inspiraţia te umple până la implozie. Te umple până la explozie. Pentru că până nu expirăm Realitatea epurată de conştiinţă,  până nu moşim poezia, ea nu se naşte. Am făcut infuzie cu Patricia din ziua în care am cunoscut-o. I-am inspirat sufletul până la ultima bucăţică. Aceste pagini sunt rodul primului suflu expirator.

În mine sufletul ei s-a întâlnit cu sufletul meu întocmai ca două catene de ADN. L-am îmbrăţişat până la amestec, au dansat în spirală dansul sufletelor. S-au rotit ameţitor, ameninţător până când mi-a explodat şi ultimul neuron, apoi s-au desprins într-o tristeţe amară, ca la început. Am simţit cum sabia lui Zeus îmi sfâşie măruntaiele. Mă doare acest expir întocmai ca durerile Facerii. Mă doare acest expir nu ca durerea cosmogenezei, ci ca durerea crucii, a morţii, a facerii prin apocalipsă, a refacerii, a naşterii din nou.

Mă autoflagelez numai ca să vi-o dau şi vouă pe ea. Sufletul mi se sfâşie organic, iar sângele îmi ţâşneşte artezian. Între sarx şi psihe, între corp şi spirit, nicio deosebire. Mă doare sufletul întocmai ca mâna zdrobită de o imensă presă metalică.

 

            Capitolul 5: Frumoasa Calamitate

            Demnitatea sau poate orgoliul nu m-a lăsat sa fiu amantul amantei profului. Pentru că, eu, nemaiavând nicio amantă, eram oarecum în inferioritate iubind-o numai pe ea. Lucrul bun în toata telenovela asta e că am început să scriu un fel de ceva pe care aş vrea sa ţi-l citesc în mometul în care ne vom întâlni de sărbători. Nu. Nu e un fel de ceva, e un fel de altceva care creşte organic şi ordonat după propriile legi interioare. Lucrul acesta mă nemulţumeşte pentru că nu deţin controlul deloc.

 Ma întreb oare de ce grecii, evreii, creștinii și alte nații au incriminat atât de mult femeia? De ce se face ea vinovată de deschiderea cutiei Pandorei din care au ieșit toate relele care ne-au chinuit sufletele? De ce femeia este singura care cochetează cu șarpele? De ce Hesiod o numește frumoasa calamitate? Poate fi ea frumoasă și în același timp calamitate?

Dar dacă așezăm cutia Pandorei nu în exterior, ci undeva în infernul ființei noastre? Cine ne stărnește geloziile și pasiunile, maniile și nerăbdările, cine trezește șarpele nostru interior? Ma gândesc din nou la ea. Mai era şi el. Totuşi în mine s-a aprins dorinţa de a o poseda întocmai ca pe un obiect lipsit de voinţă. Trebuia sa fie cu totul a mea, trebuia să o captez, să o capturez, să o lipsesc cu desăvârşire de liberatate. Iata pasiunea. Iată acel „te iubesc” care înseamnă „mă iubesc”, iată-l pe Narcis. Primul monstru care a iesit din cutia Pandorei. Mai era şi el, deci ea nu îmi aparţinea în totalitate mie. Iata gelozia, mânia, antagonismul, dorinţa de a lupta cu cel ce se află în afară, fără a-l vedea pe cel ce se află înăuntru. diacritice

Unde se află deci calamitatea? În femeie sau în noi? Poate fi ea frumoasă şi în acelaşi timp calamitate? Ea este fără îndoială frumoasă şi liberă, dependentă doar de propriile raţiuni şi simţiri. Cu siguranţă că depindem unii de alţii, dar a depinde numai de o singură persoană, care devine dumnezeul tau şi care te transformă în incapabil, iată catastrofa.

Calea de mijloc: Independenţa si Interdependenţa Simultan.

 

 

Capitolul 9: Isabell

diacritice

            Isabell mă priveşte când profund şi drept ca vechii înţelepţi, când cald şi generos ca măicuţele din ordinul ospitalierilor, când şagalnic ca un copil care tocmai mi-a jucat o farsă, când obraznic şi senzual aidoma curtezanelor veneţiene, atingandu-şi uşor buza de sus cu vârful limbii. Imi place

Dar tot timpul mă priveşte direct în ochi, iar când o ating işi aruncă graţios mâinile in jurul gâtului meu într-o mişcare plină de armonie şi sens, le coboară de-a lungul vertebrelor, le opreşte contemplativ în jurul taliei şi coapselor şi se aruncă în braţele mele înflăcărată de viaţă şi pasiune. Isabell trăieşte, e plină de mireasma florilor şi seva arborilor, e jucăuşă şi îmi propune mereu lucruri năstruşnice cele 2 cuvinte impreună nu merg. Nu-mi dă răgaz să plec în altă parte, să fiu cu altcineva, să iubesc altă fiinţă mai mult decât pe ea. „Richard”, mi-a spus odată „Privirea ta mă descompune, ştie totul despre mine, îmi disecă inima şi mintea, nu ma mai satur de tine!”

Isabell nu e confuză şi nu îşi fereşte niciodată privirea ca un iepure speriat, nici nu se teme de moarte sau destin sau de lucrurile care au fost sau de cele care vor veni. Cu Isabell viaţa e un continuu prezent, o continuă prelungire a clipei, o eternitate.

Dacă Patricia este un veşnic răspuns, Isabell este o veşnică iniţiativă. Dacă Patricia e însăşi încarnarea apatiei, Isabell este însăşi empatia, dragostea şi, deşi ele se află la poli diametral opuşi, infinit depărtate una de cealaltă în realitate sunt unul şi acelaşi lucru, ca două feţe ale unei singure monede de aur alb. Amândouă feţele sunt de aur şi amândouă sunt la fel de importante, la fel de albe. Nu poate exista una fără cealaltă, se potenţează una prin cealaltă, în pieptul Patriciei respiră Isabell căci Patricia este Isabell în potenţial, iar în intestinul subţire al Isabellei trăieşe şi este hrănită cu dragoste, sistematic, Patricia. Pieptul Patriciei este inert, inima nu bate fiinţa îi este rece şi înlănţuită, sânii doi ţurţuri ascuţiţi şi fermi… Isabell o iubeşte mult pe Paricia şi o hrăneşte cu cele mai alese specialităţi marine: calamar aromat, crab afumat, pui de baltă cu sos nobil de soia, creveţi cu legume, buchete de calamar, fructe de mare cu legume, hippocampus cu frâie de tentacule de medusă şi multe altele de acest fel. Patricia, în schimb, o flămânzeşte pe Isabell şi din când în când, închisă în celula din stern, o hrăneşre cu temeri şi obsesii…

 

                Capitolul 12: Ma leg cu credinţă şi legământ de tine,

Cu această scoică, Eu Richard, te iau de soţie pe tine Isabell.

Să-ţi fiu aproape la bine şi la greu,

În durere şi-n fericire,

În strâmtorare şi-n bunăstare.

Ma leg cu credinţă şi legâmânt de tine

În această viaţă şi-n cele ce vor veni.

În această lume şi-n cele ce vor fi…

Iţi jur devoţiune eternă

Şi ochi pentru altă domniţă să n-am

Afară de Doamna sufletului meu,

Gingaşa Isabell.

 

                                    Capitolul 19: Iubita mea cu o mie de iubiţi

 

            Iubita mea cu o mie de iubiţi şi eu o aveam numai pe ea...

                        Iubita mea cu o mie de iubiţi. În pana mea.

                                    Iubita mea cu o mie de iubiţi plângea în ea.

Iubita cu o mie de iubiţi mea iubea ce pătimea: Obsesia...

                                                           

Iubita mea, o iarnă frumoasă şi călduroasă

                                                                                   

Departe de blana mea...

 

            Departe şi aproape simultan. Uneori depărtarea e o apropiere, alteori depărtarea e o depărtare. Patricia se consolează cu Scott, iar pe mine mă consolează scrisul. În seara asta a venit Tania pe la noi şi am învăţat-o nişte exerciţii de Tai Ji. Patricia e acum departe.

Hata yoga combinată cu narghilea îţi dă o stare euforică mult mai intensă. Pentru prima oară am reuşit să respir pe toate chacrele. Nici măcar chacra inimii nu s-a blocat deşi ocolo se pusese dop Patricia. La întâlnirea cu dimovienii totul a fost sublim. Profy în spate, Left... în faţă stânga iar Cărtă în faţă dreapta. M-am simţit încadrat de acest triunghi echilateral, de acest trepied  pe care l-am transformat în temelie. Dacă Profy mă împinge din spate, ei mă trag de mâini, de păr şi de gât ca să mai cresc. Am 1.76 şi nu vreau să cresc mai mult decât Mircea Cărtărescu.

Patricia îl consolează pe Scott. Scott e tot timpul trist. Patricia e fericită numai la suprafaţă. Pe mine mă consolează scrisul. Pe mine mă consolează Tania, cu zâmbetul ei plin de suînţelesuri, cu profunzimea şi mintea ei ascuţită, cu muşcăturile preludiu atunci când face dragoste. Nu am făcut niciodată dragoste cu Tania, nu am făcut nici măcar preludiu cu Tania. O iubeam mult. Pe vremea când mergeam eu pe la ea pe la cămin şi discutam tot felul de lucruri, care mai de care mai profunde, mai ezoterice şi mai superficiale mi-a a spus aşa: Mangu o să fac o prostie. Şi a făcut-o. Prostia se numea pe atunci Vadim. Niciodată să nu prelungeşti preludiul mai mult decât e cazul, căci fata va înţelege că nu te mai pricepi la nimic altceva. Aaaa! Şi nu fă preludiu din filosofii grele decât dacă vorbeşti cu Tania. Preludiul să fie poezia căci poezia e mai uşoară şi mai profundă şi mai grea decât toate filososfiile lumii. Unde e Platon acum ca să mă excomunice şi pe mine din cetatea ideală?

Îi scrisesem pe atunci o poezie pe care nu i-am citit-o niciodată. Motivul: Vadim. Şi nu era Vadim o figură foarte inteligentă, nici foarte profundă, nici măcar foarte sportivă. M-am supărat atunci un pic pe ea, am suferit un pic dar mi-a trecut repede. Repede dar greu. M-am supărat nu numai pentru că nu eram eu Vadim, ci şi pentru că nici Vadim nu era ceea ce i-aş fi dorit. Nici vadim nu era Eu. Tania a făcut multe prosti, eu am făcut şi mai multe. Foarte multe. Deaia nu pot decât să o iubesc. Tania sunt eu in ipostaza mea feminină. Tania sunt eu în ipostaza mea androgină.                           

 

Câteodată Tania e mai Isabell chiar şi decât Isabell. Eram odată în Grozăveşti cu ea şi cu Zuzu. Zuzuilă sau Zuzuita, cum îmi place mie. Păcat că  nu mai e cu Vlad. Le stătea bine împreună. Vlad e înalt şi blod şi frumos, cel mai frumos actor din câţi cunosc. Zuzu e cu pielea albă şi părul negru, înaltă şi subţire ca o trestie mlădioasă din pastelurile lui Alecsandri.  El cu părul onulat peste umeri, ea cu părul de salcie pletoasă. Erau frumoşi şi parcă mă doare pe mine despărţirea lor. O să-i chem pe la mine pe-acasă. Poate poate... Revin. Tania e mai Isabell chiar şi decât Andra. Când am jucat cărţi cu ea şi cu Zuzu la cămin, jucam un joc rusesc necunoscut mie, numai eu luam pedepse. Aproape numai eu. Am fumat ţigară cu nasul, am dansat şi am făcut parada modei în halat de baie şi papuci roz pe hol, în văzul tuturor. Ce ne-am mai distrat.

 

Cu Tania am mers şi la patinoar, cu ea şi cu Pisica. Parcă eu o ţineam de mână şi o învăţam. Pisica cădea mereu, dar nu în picioare. De fiecare dată când mă ţinea de mână aveam câte o erecţie a inimii. Prea multă filosofie şi prea puţină practică am făcut pe vremea aia cu Tania. Parcă îmi pare şi acuma rău că am devenit prietenul ei şi nu iubitul ei. Parcă îmi pare bine acum că am devenit prietenul ei pentru că Erosul nu rezistă decât dacă e trecut prin acest filtru al prieteniei. Luky to be in love with my best friend... Oricum, de pe atunci ne propusesem să rămânem împreună până la adânci bătrâneţi, când cocoşaţi de ani, ea îmi va spune cu vocea tremurată: Maaanguuu... Îţi mai aminteşti?, iar eu îi voi răspunde: Amin ce? A! În numele Tatălui şi Fiului... Amin! Mai e pân la parastas... Va zâmbi şi îmi va spune: Mangu niciodată nu asculţi... Iar eu: Acum ascult da nu mai pot... După care ne vom săruta şi vom face dragoste ca doi bătrâni nebuni. Tot atunci ne vom şi căsători.

Tania îmi spune Mangu în cel mai frumos şi mai melodios mod cu putinţă. Mangu, în adevăratul sens al cuvântului, puţină lume ştie să-mi spună. Cei mai mulţi se cramponează în genericul şi caldul Florin. Dacă Florin e un blând şi un delicat, Mangu e un revoluţionar, întocmai ca Vi din Vi for Vendeta.

            De fiecare dată când o ţin de mână îmi ejaculează inima. I-am luat cerceii de la baie. Motiv pentru reîntâlnire. Şşşş. Că doarme. Să nu-i spuneţi nimic. Undeva între Măriuca şi Patricia, Tania e calea de mijloc...

 

Capitolul 20: A beautyful winter

                        O iarnă frumoasă, asta mi-a dorit.  Iarna este frumoasă oricum, cu sau fără ea. Crăiasa mea de gheaţă îmi  încălzeşte sufletul infinit mai mult decât surorile ei mai mici: Prinţesa Ruginie, Prinţesa Arămie şi Prinţesa cea Verde care freamătă de viaţă şi voie bună.

            Crăiasa mea Argintie căreia îi cânt în orice anotimp: „Beautiful winter comes from the sky. Is the perfect time, is the perfect time to die...” Iarna îmi trezeşte în suflet zeii bătrâni pe Uranus şi pe soţia lui, Gheea. Uranus, dacă bine îmi amintesc, îşi închidea copiii în pântecul Gheei pentru că erau prea gălăgioşi. Pe Cronos care se temea de succesiune şi care, de asemenea, îşi mânca odraslele. De la Zeus încolo începe primăvara. Totuşi Atena iese din capul lui, iată deci Iarna. Pare-se că m-am născut sub semnul lui, al lui Saturn. El este cel care va aduce din nou Iarna, cel care va aduce din nou domnia înţelepţilor zei bătrâni, liniştea şi ordinea, pentru că tot el a fost cel care le-a încălcat autoritatea şi le-a ocupat tronul.

            Iarna îmi înalţă sufletul spre bătrânul Eli cu fiecare fulg care cade pe pământ. El este Marele Ceasornicar, Bătrânul Ceasornicar, ultimul din stripea lui. Eu nu sunt decât un biet uriaş care a învâţat să devină o rotiţă cu zimţi. Am învăţat asta de la Eli, în ore şi ore de antrenament şi de reparat ceasuri mecanice. În timp m-am transformat eu însumi întru-un ceas mecanic, într-o rotiţă zimţată şi diamantată, într-um mecanism extrem de exact şi de complicat.

            „You know, I m dead in the snow.” O iarna frumoasă şi călduroasă, iubita mea, o iarnă frumoasă departe de blana mea. „And loock in my eys, coverd by ace”.

Let me.

Look at my heart,

look at my clock.

I m hot inside, my frozen princess.

Let me melt myself in your inner ice.

I bring the fire inside.

I ll bring the fire inside...

I brought the fire inside!

Long time ago.

Forever.

To melt your sad-ICE-heart.

To free your soul... From your own self. 

 

            Iarna este frumoasa oricum. Cu, nu fără ea. Crăiasa mea de gheaţă, Patricia mea de gheaţă, îmi încălzeşte sufletul de la distanţă până la incandescenţă, de la departe până la aproape, pentru că departele e însuşi aproapele întocmai ca două persoane care, legate tensionat de un resort, se depărtează atât de mult încât se apropie se apropie decisiv, iremediabil, inseparabil.

            Cu, nu fără ea, iarna este frumoasă oricum.

 

Capitolul 23:  Oh, how fun it is to write in a one heart open brain

 

            Dacă tot e Crăciunul, şi dacă tot sunt departe de Patricia, sau, mai bine spus, ea este departe de mine şi dacă tot a fost ieri ziua Andrei, Isabelei, Crăciuniţei mele, şi dacă tot alaltăieri am vorbit  cu domnul Crăciun de la Docenţa Arsă, domnul director Crăciun, m-am gândit să scriu acest capitol cu gândul la Crăciun, la seminificaţia Crăciunului, la semnificaţia sfârşitului de an, sfârşitului de ciclu, sfârşitului de lume. Începutului de lume.

 

            Inima îmi cântă într-una pe ritmuri tibetane, tibetan meditation: „Oh, how fun it is to write in a one heart open brain.” Imi răsare din nou în minte profy, cu mâna ei cârlig agâţând studenţi... de ciuf, nu vă gândiţi la altceva.  Le-am trimis capitolul despre Trinitate, Ei, lui Toni şi  Paty-ei. Le-am mai trimis la uşa inimii cuiva se cântă şi se doreşte cu încetinirorul şi lăsaţi copiii să vină la mine căci împărăţia cerurilor este a unora ca ei. Şi le-am mai trimis your hidden face of sadness saddens my child soul.

 

            Să revenim acum la Andra, la Crăciuniţa mea. Am nimerit şi eu pe 23, de preziua ei, la ars docendi şi am mai prins ultima felie de pizza şi penultima cutie cu bere. Am vorbit cu domnul Crăciun, cu tânărul Crăciun despre proiectul meu editorial şi despre viitoarea colaborare cu Decenţa Arsă. El era la un cap, eu la celălalt cap. Al mesei cavalerilor mesei rotunde, care era apropape dreptunghiulară, dar rotundă în esenţă. Totul este rotund în esenţă. Triunguiul, patrulaterul, pentagonul, hexagonul, hectogonul, octogonul, piramida, paralelipipedul, pentagonul în spaţiu,  hexagonul, hectogonul, octogonul în spaţiu nu sunt decât cercuri imperfecte, sfere imperfecte, cercuri şi sfere în potenţial. Eu cred că pământul e un paralelipiped turtit, o sfră deci. Ptolemeu avea totuşi dreptate...

 

Eram, deci, la masa dreptunghiulară a cavalerilor mesei rotunde, undeva în capul mesei, faţă în faţă cu tânărul domn Crăciun stră-stră-stră(...)nepotul lui Moş Crăciun.

 

 

             Calm Andra, calm... Atât de frumos m-a îmbrăţişat din nou. Era să cad cu ea pe spate, pe jos, pe podea. Îmi venea să cad cu ea. Dacă mă gândesc la ea înseamnă că şi ea se gândeşte la mine. Sâmbătă, 25 decembrie, 8:46 trecute fix. Notez ca să îmi verific teoria. Cu o zi înainte semnul prevestetitor: am căzut la patinoar de m-am julit la antebraţ. Şi eu m-am chinuit mult să-mi fac antebraţul ăsta. Era clar că urma să cad cu Andruşca. Undeva între accident şi voinţă era căderea noastră. De fapt nici nu există accidente pentru că hazardul nu este decât o ordine atât de complexă, atât de ordonată încât minţile noastre limitate o numesc haos.

 

            Acest capitol nu este despre Patricia, nici despre Profy, nici măcar despre Toni cea cu sufletul mlădios, albinuţa strângătoare, căpriţa neagră săritoare din piatră-n piatră, din floare-n floare, adunând nectarul vechi al manierelor de altă dată, al virtuţilor cavalereşti, al stilului curat şi antic, al androginiei divinului şi umanului, al frumuseţei dandy. Dar nu despre ele voi vorbi în capitolul despre Crăciun ci despre Crăciuniţa mea, despre domnul Crăciun şi Ars Docendi, despre semnificaţia Crăciunului şi despre Anul Nou, despre sfârşitul lumii sau începutul ei.

 

            NU-L PUTEM VEDEA PE ISUS. Iată semnificaţia Crăciunului.

 

Crăciunul! Cumpărături, Cumpărături, Cumpărături! Ăsta-i Crăciunul! Atâtea de cumpărat. Purcel, Varză pentru sarmale, ouă pentru tort, smântână pentru frişcă. Bomboane de pom, globuri, şampanie, cadouri. Brazi de vânzare!!! Un brad de crăciun - e cel mai bun – să-ţi dea bucurie – daruri cu veselie – o brad frumos, o brad frumos, cu cetina tot verde. Brăduleţ, brăduţ, drăguţ, ninge peste tine. Intră-n casă lângă foc, unde-i cald şi bine. Vederi de Crăciun! Vederi ieftine şi bune, Cu saluturi pentru rude, Nu te costă prea mulţi bani, Le poţi spune La Mulţi Ani!, Crăciun fericit, Un an înnoit! (fluturându-le în aer) Crăciun fericit! La mulţi ani! Ada Milea. Colinde Horor.

Ding ding ding
Ninge aşa frumos afară
Lumea s-a închis în casă
Şi-nfiptă în mâncare
E mai grasă, mai frumoasă

Copilaşii unsuroşi
Se strecoară-n aşternuturi
şi cu poftă de sub unghii
Clanţănesc şi-nghit rebuturi

Iar părinţii se îmbată
Sorb cu zgomot din pocale
Sfâşie cu dinţii lacomi
Bucăţi din foste animale
Şi se simt mai buni şi veseli
Pentru că e sărbătoare
Fericirea lor depinde

Ding ding ding
Doar de mâncare

 
Moş Craciun cu-n sac de daruri
Trecea-ngândurat pe afară
O familie de sărmani
L-a rapit şi îl prepară
Iar acum cu bucurie
Vă anunţ lumea-i mai bună
Suntem toţi în farfurie
Ding ding ding dïng
Poftă bună.[2]

Astea sunt foarte “bune”, dar NU-L PUTEM VEDEA PE ISUS!!!!!!![3] 

 “Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle. ”

“Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.”[4]

            Naşterea acestui Cristos, acestui prunc, acestui împărat al iudeilor, al întregii lumi, care a aterizat direct de la Duhul Sfânt într-o iesle, fără să izbească privirile, fără să calce pe lauri sau ramuri de finic, iată semnificaţia Crăciunului ! Fiu de tâmplar, putea la fel de bine să fie, dacă se năştea în zilele noastre, fiu de electrician sau de programator. Fiul lui Dumnezeu nu s-a născut preşedinte la Cotroceni sau la Casa Albă, ci într-o iesle, într-un cartier mărginaş, în Rahova de exemplu, şi mai avea 6 fraţi şi stăteau toţi într-o cameră cu mucegai şi igrasie. Ciudat pentru un erou solar, pentru Logosul dintru început şi de mai înainte de începuturi să se nască într-un asemenea loc, ferit de ochii mas-mediei şi mai ales de ai lui Irod-împărat. Totuşi El, a fost întâmpinat ca un adevărat rege. Magii i-au adus aur, smirnă şi tămâie, simboluri regale iar păstorii i s-au închinat recunoscându-I dumnezeirea. Şi Maria cugeta la toate acestea în inima ei şi nu spunea nimic. Vedea pe palmele lui însemnele cuielor şi semnul crucii, pe care şi-o va fi cărând-o în drum spre Golgota, pe spatele lui. Înţelegea toate aceste lucruri, suspina în inima ei şi nu spunea nimic.

            Acest Cristos, care s-a născut într-o iesle, acest împărat al lumii care s-a născut cu urme de cuie în palme şi cu cruce în spinare şi care şi-a purtat povara demn, vertical în aplecarea lui către umanitate, către ţărână, către iad, iată semnificaţia zilei de Crăciun. Mamă, iată fiul tău.

            Acest Cristos care ne-a spus cândva: Cine vrea să vină după mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze, iată bucuria de Crăciun. Şi după ce a stat trei zile în inima pământului, aşa cum Iona petrecuse odinioară în burta peştelui, Crist a înviat şi s-a arătat apostolilor, lui Chifa şi celor 11 şi femeilor care au alergat la el la mormânt şi celorlalţi ucenici. Şi s-a înălţat la Ceruri şi iarăşi va să vie cu slavă şi cinste să judece viii şi morţii, iar împărăţia lui nu va avea sfârşit. Ne e dor de tine Doamne şi de împărăţia Ta, ne e dor de Tine. Au trecut doar 2000 de ani de la venirea lui şi lumea l-a şi uitat şi lumea l-a şi înlocuit cu Moş Crăciun, sau mai rău, cu Moş Gerilă, cu sarmale şi cozonac şi îmbuibare cu bucăţi din foste animale, cu case curate şi suflete murdare. Isus ne-a spus simplu: Moartea Egoului, trăirea virtuţilor şi slujirea umanităţii. Întreaga esenţă a Crăciunului în trei cuvinte simple: moarte, înviere, viaţă. Căci cu nici un chip nu putem trăi dacă nu murim mai întâi, cu nici un chip nu putem fi de folos celorlalţi dacă nu trăim.  Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în destrăbălări, nu în certuri şi în rivalitate, ci îmbrăcaţi în Domnul Isus Cristos, fără să ne îngrijim de îndestularea poftelor, trupului.[5]

            Sfârşitul lumii adică începutul ei, sfârşitul de an, adică începutul lui. Toate miturile agrare trimit către ideea de sfârşit al unui ciclu şi începutul unuia nou. În fiecare an murim şi înviem. Avem în mitologia autohtonă capra şi ursul, dezmăţul, haosul, loviturile de bici. Şi avem pluguşorul cu bădiţa Traian (alt Traian, un Traian mai bun, mai sfânt, nu ca al nostru). Pluguşorul înseamnă reaaranjarea lucururilor, punerea unei noi temelii, aruncarea sămânţei, elevarea spiritului. Aşa cum Isus şi nu numai el ne-a învăţat sămânţa trebuie să moară mai întâi, omida trebuie să moară mai întâi ca să se nască o plantă, un fluture, o frumuseţe. Multe exuvii mai avem de lepădat ca să ajungem la noi, la Spirit, la esenţă. Închipuţi-vă din nou ipocritul care, văzând o femeie îmbrăcată în palton, crede că femeia e paltonul şi face dragoste cu paltonul, pentru că, în definitiv, paltonul e totul. Multe straturi mai avem de râşcâit ca să ajungem la noi, la mine, la tine, la voi, la nostru. Dincolo de corp şi emoţii, dincolo de minte, dincolo de prăjituri şi glazură se află totul, aşa cum a fost dintotdeauna, nealterat, netulburat, eterna pace care respiră în sine însăşi.

Nu v-am spus că sunt în tren, în drum spre Buşteni, ca să o întâlnesc pe Irina, o fată cu multe profunzimi care mă atrag aşa cum îşi atrage văduva neagră iubitul. Stau între oameni: în dreapta un bărbat elegant şi manierat cu soţia sau iubita lui. Cătălin îl cheamă, e calm şi binevoitor, dar nevastă-sa e cam pripită şi nerăbdătoare. Se uită la un film cu decor medieval. Nu îl reclunosc. În stânga unul tăcut cu geantă neagră şi hanorac albastru cu dungi orizontale. În faţă, de la stânga la dreapta, două unguroaice frumoase pe care le-am ajutat la bagaje. Şatene, cu ochii mari şi negri, una cu ochelari, alta fără, îmi închipui că stau exact între ele. Pe una dintre ele am întrebat-o dacă trenul merge la Braşov şi mi-a răspuns că nu, că merge la Sinaia. Niciuna nu pare blondă. De fapt cele mai inteligente fete sunt blonde. Privirea mea părăseşte unguroaicele şi se opreşte asupra unei familii cu un pui mic şi blond şi cu ochi albaştrii, pui de elf nobil, sămânţă din Legolas şi Arwen. Se uită la mine şi  zâmbeşte. Un moment mai delicat şi mai înălţător nici că mi-aş fi dorit. Tatăl ei o ţine în braţe iar ea se întinde şi se chirceşte de parcă ar vrea, nu să crească, ci să intre din nou în uter. Mama blondă, tristă şi gânditoare, aproape plictisită de viaţă.  Ăştia de lângă mine se uită la un film cu un călăreţ care trece o apă şi e urmărit de oameni cu cămile. Călăreţul intră acum într-o pădure, priveşte înapoi şi dă cu capul de o creangă, rămâne puţin agăţat de cal şi se trezeşte singur înconjurat de nişte omuleţi mici care spun: „Ne-a văzut!”. De-asta nu e bine să te uiţi prea mult înapoi. Ca să nu mai vorbim despre soţia lui Lot. Tipul tăcut din stânga mea pleacă, o unguroaică mă calcă subtil pe picior, fimul a trecut în altă epocă, mai aproape ne noi, puiul doarme cu burta în jos, se alintă în timp ce mama îl mângâie pe spate. Aştept să se aşeze lângă mine o fată frumoasă. O ovreică, o grecoaică sau o ţigancă. Mai ales o ţigancă. Nu v-am spus că sunt, în tren, în drum spre Buşteni ca să o întâlnesc pe Irina, o fată cu profunzimi nebănuite, care mă atrage iremediabil cald, frapant, ca un bluse lent, ca un vals vienese. Totul este mişcare, totul este rotire. Mă înşurubez cu ea în mine însumi până mă ajung din urmă. Nu v-am spus că sunt în tren, în drum spre Buşteni, dar vă spun acum.

Sunt în tren, în drum spre Buşteni, după care în Drum spre Braşov, la mama mea, ca să petrec revelionul acolo cu gaşca. Voi merge şi la ski şi abia aştept. Pe pârtie sunt vitezoman, în viaţă sunt calm şi ponderat.

Nu vă mai spun despre semnificaţia Crăciunului şi a Anulu Nou, că v-am mai spus. Acest pui mic care se uită la mine cald şi blajin, care îmi zâmbeşte cu nonşalanţă, iată semnificaţia.

„Lăsaţi copiii să vină la mine căci a unora ca ei este Împărăţia Cerurilor.”

„Adevărat, adevărat vă spun, căci dacă nu vă veţi face ca nişte copii, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor.”

Your hidden face of sadness saddens my child soul.

C.S. Lewis: Cronicile din Narnia. Cum să nu recunosc filmul!?

Treizeci de pagini în cap. Cum ajung în Braşov îi scriu lui Profy.

 

 

Capitolul 38: Păsările Livingstone

 

Păsările albe, pescăruşii albi, păsările măiestre, păsările pheonix, păsările colibri. aduc linişte. numai dacă. ne deschidem inima. ca o pasăre. Îl prefer pe Bruce Lee. Şi totusi... Am bicepsii de fier... Si cum le zice? Tricepşii la fel. Şi am un simţ moral profund. Căci jur, faţă de minilumea mea din jur eu port o maxigrijă părintească. Tot ce urmează[7] o să vă lămurească. Coincidenţa si Providenţa, întâmplarea şi neîntâmplarea şi reîntâmplarea m-au adus cumva în reţeaua asta de oameni cu litere la cap. Aceeaşi Coincidenţă-Providenţă mă sileşte să citesc în Natură, în ochi, în palme, în cărţi, în copaci, in flori, în univers, în muşuroiul de furnici.

Mă tot sileşte să cânt, să dansez şi să scriu. Mă îmbie cu imagini care nu pot fi puse în litere. Îmi voi scrie această carte a vieţii mele-voastre în limbajul avansat al surdo-muţilor. Odată am mâncat o furnică acrişoară, altădată o albină picantă. Trandafirul are gust dulcişor…

Când citesc în flori văd frumuseţe lipsită de funcţii, frumuseţe pură, esenţială deşi florile fac şi ele miere într-un sens conlucrător. Şi oaia micului prinţ tot la floare râvnea. Când citesc în copaci văd rădăcini-profunzimi, îl văd pe Buddha meditând sub arborele bodhi, văd calea de mijloc verticală. Care suie spre Cetăţuie. Echilibru. Acelaşi echilibru în Univers, în Cosmos, în alinierea planetelor, în dansul sferelor, în prea multe virgule care s-ar putea să vă plictisească. Mai bine plictisit de literatură decât de politică. Mai bine plictisit decât comunist. Mai bine mort decât psd-ist. Mai bine ars decât pnl-ist. Mai bine criogenat decât băsist. Dorinţa, flacăra (alta, nu aia de la cenaclu), inteligenţa, sclipirea le văd în ochi. Oamenii se privesc cu toţii în privirea mea. Mă uit la tine şi mă doare-n frunte, când mă fixezi cu ochii aia de peşte fiert. Aduc atunci focul să te frigă, să te ardă, ochii să ţi-i fiarbă de tot, să scot din ei nealterată a sufletului vâlvătaie, foc de lemn, nu de paie.

 Din ochi deduşi, oamenii se trec cu toţii prin privirea mea.

În palme când citesc mă prăpădesc de-al vieţii şi-al dragostei drum. Căci totul este praf şi pulbere. Scrum. Nimic nu se mai leagă. Până şi dragostea se-ncheagă şi nu vrea să mai curgă. Dragostea noastră se cântăreşte într-un chil de urdă. Câineşte ne suim unul pe celălalt şi se naşte în tine dorinţa de a mă penetra cu sexul tău viril de femeie-mascul. Şi cumperi jucării sexuale şi mă implori şi mă somezi şi mă obligi să fiu eu femela ta. Refuzul meu îţi închide vaginul, îţi scoate la suprafaţă ovarele, îţi netezeşte sânii opulenţi şi un penis de ceară îţi creşte exact în frunte. Scoasă din minţi îţi cauţi acum un animal, o căţea în călduri, un professor pe care să îl penetrezi cu mintea ta curioasă. Unde sunt prinţesele şi prinţii? Şi poveştile şi proporţiile? Şi omul universal? S-au dus cu toţii la parada gay? N-a mai rămas niciunul, niciuna măcar? Sau poate  sunt prea fricoşi, sau prea puţin curioşi să scoată capul din văgăună… Dar dacă s-au ascuns în lună? Să cadă, deci, din lună! O prinţesă în braţele mele de prinţ-cerşător. Pentru că acum prinţii sunt cei cu multe karate atârnate. Sunt cei cu multe paralele paralele între ele[8].

Sunt cei ce au, nu cei ce sunt şi-n fine mă retrag acum ca să citesc în muşuroiul de furnici. Căci mica furnică placidă-lucidă ce-şi mistuie sufletul în dor de lumină munceşte pe brânci să strângă toate muşuroaiele laolaltă. Pricepi acum Năstase, Scule, năsosule-burtosule, tu care spui că avem nevoie de ospătari nu de filosofi?! Şi în cărţi citesc nu nemiluita: teosofie, filosofie, psihosofie, teologie, psihologie, matematică, metafizică, fizică clasică, cuantică, religie, mistică, istorie, proză, poezie, poezie, poezie.

 

            Păsările livingstone sunt de un alb multicolor. Pietrele trăitoare nu mor. Pietre pentru templul nostru organic construit. Fiecare om, fiecare conştiinţă, fiecare ales, e o piatră. Împreună suntem un templu, o tâmplă. Ne zidim împreună, piatră pe piatră se bagă. În zidul nostru nici o gaură. Temelia rădăcinoasă, stâncă impenetrabilă. Oamenii-picamăr ne dau târcoale ca rechinii însetaţi de carne. Îmi vine să spun o glumă, să nu închei prea sobru. Sus pe munte, floarea de colţ dă din colţ în colţ. J Şi mai bag şi-un smiley face[9], care face cât o mie de flori sugrumate.

 

 

 

                                

 

---

[1] Adică la întâmplare, aleatoriu fiindu un cuvânt de peste hotarele mintei noastre;

[2] Ada Milea, Colinde horror;

[3] Ditr-o scenetă de pe net şi o reclamă;

[4] Evanghelia după Luca;

[5] Epistola către Romani, convertirea lui Augustin;

[6] Capitol conceput de Bilinschi Ruxandra şi Mangu Florin;

[7] Horaţiu Mălăele, Gâza;

[8] Florin Chilian, Cântecul lui Tănase care sună cam aşa la refren: Lasă, băi Tănase, /le-arătam noi case... /Paralele, paralele, /paralele, paralele /Lasă, frate Sile, /le-arătăm noi vile... /Paralele, paralele, /paralele între ele...; 

[9] A se citi „smilei face”;

[GOGA GR. CONSTANTIN]

O aventura de Cuvinte -Pasare-Anotimpuri in Geografia-Metaforei-Cu-Clima-Boreala-Si-Musonica in Geometria-Neeuclidiana-A-Prozei-din -No man's land!

[Bogdan Toma]

Bogdan Toma - Patru texte pentru sectiunea proza

[Bogdan Toma]

Bogdan Toma - text pentru sectiunea proza

[Marinescu Rose-Mary]

Fisier pentru sectiunea Proza

[Livia Ciupav]

proza- Livia Ciupav