poetry group

Add a Comment

9 Comments

Comment by bianca marcovici LEVANA on July 17, 2008 at 10:55pm

dismembered bird




by Bianca Marcovici




dismembered bird

there’s far too little similarity

between things and (non)virtual reality,

not even of the music of the soul !

the tone plays there the main role,

the barrenness of images that increment

in vain

the age of clumsiness in the domain

of crossroads of all sort

Perhaps it’s the left‑handed born

who might give you support !

don’t try to understand this letter

the lava flows without Heaven’s permission

or the thesaurus of the mind, as you would say

in the language you want to dream of me !

the code of the full moon, today

is hiding from me, it’s running away

in spite of my palm’s displaying the line

of the chiromancy of failure, the water sign !

Though, it’s my guide, and educating me, the Moon,

and throwing me into your virtual arms

by all the power of the incandescent night

while understanding none of these mysterious charms !

but you are versed with interpreting my images now,

a thunderbolt’s rendition you’d avow

the kindness in the eye and word is reading

you know the universal tongue of feeding

a baby on a teenage mother’s breast,

fragile, yet certain of her mission quest !

beyond the ocean between our shoulders

beyond unscrambling names of the Earth boulders

please

do consider me… right now, not later !

you do not know The Lady’s code translator :

the stones are leading me to the remembrance sheet

Solomon’s Columns have a guarding seat

as posts around my former maiden bed

all dressed

just like a real goddess

(was roaming then on Jijia’s shores, along the railroad line

leaping from stone to stone, loving and being loved

proper, at dawn)

as in the photo shawn

when I was just eighteen,

only a shadow of the tree can truly render

my portrait, same as that of a Gioconda

(a debut stance

described by my robe’s folds, by how I hold my hands)

if living in the past

you might regain your youth, there is a chance,

the chance to meet with the ideal you’ve long lost



the chance of taking your chosen man’s arm

letting him lead you to the night of flamed kiss charm

the kiss ignited by the bluish stars,

and by the flames of that still new abyss of ours

unknown so far, unless by premonition,

as if the morning dew is first to taste, upon its apparition,

before the tooling of the willing winging wipes it out !?

and you ? what is your choice about ?

your parents’ death at the world’s other end

for having failed to follow you to the Wonders’ Continent ?

dithering dreams within not‑understood vitrails ?

Fly between continents… in‑between void and light set up your sails !



The inspiration’s a conglomerate of divine mould

which now so close to me it is unfold

in this Jerusalem that is with such ardour longed for !

then come back here, where your roots await in store !



A now dismembered bird is hurling in a wild descent

t'wards the green earth of petrified and fertile a soil blend.

The bird’s aware of its end.



Cami din Australia

Comment by Carmen Duvalma on July 5, 2008 at 4:46pm

Visul care mă va ucide


Marea şterge urmele din urma ei
fără milă
ca pe ultima amprentă a lumii.

Stau aici cu memoria golită de amintiri
fără de vârstă fără de viaţă
cu ochii goliţi de prezent
şi opaci ca ai unei statui de piatră
vis în stare pură
locuiesc într-o insomnie eternă
mistuindu-mă în cearcănele albastre
ale vieţilor trecute.

Lumină palidă albăstruie
în care stau învăluită şi visez
ca o larvă care abia respiră în veşmânt
mă prefac că dorm
îmi ritmez respiraţia
pândind clipa când voi muşca
din miezul zemos şi strălucitor al visului
chiar în momentul vulnerabil
în care îşi scoate ruşinat
pielea întunecată
ca o coajă anonimă şi cenuşie.

Eu nu mai trăiesc
şi poate că nici nu am trăit vreodată
anii mei au crescut singuri
viaţa a trecut nepăsătoare pe lângă mine
fără să lase nici o urmă pe chipul meu
eu sunt aici parcă de la începutul lumii
ca un sfinx mut cu profilul dăltuit în piatră
stau nemişcat şi nu simt nici o adiere de vânt
nici o curgere a vieţii în jurul meu
sunt cu toţi porii la pândă
stând la intrarea în vis ca într-un templu
toate întâmplările au trecut
fără să lase nici un semn vizibil
doar memoria mea le cunoaşte
ca un computer perfid declanşându-se singură
pe ascuns vizionând vieţile dinainte
ale făpturilor care am fost.
Ca un înger plutesc
deasupra golului veşnic de sub mine.

Lumină palidă albăstruie
în care stau învăluită şi visez
o lume pierdută în care am trăit cândva
străzi înguste şi lungi pietruite
coborând spre mare cu trepte mărunte
şerpuind perfide spre ţărm
castele medievale
ziduri reci şi cenuşii cu ferestrele oarbe
alunecând treptat în întuneric
siluete înalte şi subţiri
turnuri cenuşii pierzându-se discret în ceaţă
lumini palide scânteind în noapte
ridicându-se deasupra apei ca un abur
ca o amintire pierdută
în timp ce ascult
ca un ecou trecând peste secole
ultima bătaie a ceasului din turn.
Ştiu că voi muri curând
timpul meu curge mereu înapoi
în lumile din care am venit
şi-mi conturez în oglindă faţa albastră
cu trăsături din ce în ce mai subţiri
mistuite de visul care mă locuieşte
atât de perfid
otrăvindu-mă lent până la dispariţie.

Lumină palidă albăstruie
în care stau învăluită şi visez
ca un înger plutind
deasupra golului veşnic de sub mine.
Singură stau strânsă în visul meu
ca într-un uter
în fericirea întunecată de la început
retrăind în memorie
timpul pentru totdeauna pierdut.
Eu nu mai trăiesc
doar visez cu ochii deschişi
la o lume pierdută în care am trăit cândva
călătorind mereu prin memoria mea
din care aş vrea să opresc măcar o secundă
la picioarele căreia să mă pot odihni.

Noaptea pustie în care mă scald
e fără început şi fără sfârşit,
stelele se aprind strălucitoare
şi mângâie ţărmul albastru
care mi-a rămas în memorie.
Până în ultima clipă a visului
se vor naşte gândurile unul câte unul
străbătând singurătatea memoriei
ca farurile unei maşini în ceaţă.
Nici vântul nu mai adie
pe ţărmul sălbatic şi îndepărtat de viaţă,
nici un sunet
nu se mai aude de dincolo,
nici o bătaie de inimă,
nici un ceas care să măsoare
cu respiraţiile lui ritmice
curgerea continuă a visului
până la ultima picătură de vis din memorie.

Marea şterge urmele din urma ei
fără milă
ca pe ultima amprentă a lumii.

Comment by bianca marcovici LEVANA on June 28, 2008 at 5:33pm

ţinta

întotdeauna bărbatul oprit din fumat
se întoarce să-şi privească chipul în oglindă

dar tu erai muza
care nu erai în stare să dărui cuiva
ceva
nici măcar o silabă
nici măcar o floare
te credeai iubită, dar te iubeai...

colecţionai aplauze sub geam
şi farduri ameţitoare
te cuibăreai pe muntele de minciuni
uitând că nu eşti vultur...
ci o simplă agăţătoare, plantă plantă
urcă urcă simbioză
de-a pururi şi încă o zi

bianca marcovici

Comment by adrian G on June 15, 2008 at 5:18pm

delende carthago
1

Repertuarul giumbuşlucurilor se împuţinează
pe zi ce trece, trece
cablul ne leagă zilele reale
omul de pe ecran tuşeste cu înţeles
crainicul e fleaşcă..
actor bun, barbă, ochelari pe nas
în spate deal semiotic, cu cioclu adus de spate
doar capra capră pe deal
la început era doar haos si amoebe
brusc se făcu soare,iubire, dovlecei, vulpi
finalul este un paradis defectiv spre vest.
mi-e greaţă..
daţi-mi o pălărie!
2

de mult ce admir ce admit, adulmec mumia
armonia
mi se spune că arta este cum şi nu ce
că suntem exponenţii decadenţi
ai unor descendenţi
demenţi
noi poeţii?
doar publicul plebeu
călare pe leu
păr pubic peren
pe perne pompeu
cine sunt eu?
cine nu-s eu?
3

câtă luciditate încape într-un pahar de votcă?
stau aşa în contemplarea lucidă
sunt beat oare nu-s?
alcool benefic, regresie stupidă
să mergem să ardem carthagina vidă!
==

Comment by adrian G on June 14, 2008 at 6:47am

Comment by adrian G on June 14, 2008 at 6:45am

vuiet gol


ma scutur de haina ploii
ca de o ultima privire in mine
au ramas departe
monologul lui Hamlet
corabiile feniciene
te caut in priviri somnolente
imi beau cafeaua plina de himere
culorile gris ale diminetii deseneaza Magritte pe perdele
si eu ratacesc cu gandul sub plapuma

uite orizontul plin de castani batrani
Polonius mai sapa in gradina
pe un scaun cu trei picioare
am pus miros de scortisoara
si jertfe pentru o zi de iunie

ascult cum din toate canile pamantului
un vuiet gol se plimba in jurul meu..
Rameau

Comment by adrian G on June 9, 2008 at 5:39pm

>interviu cu Rameau

desen: Ion Vincent Danu

Rameau: Ce se întîmplă domnule Rameau?
Rameau : Aştept să se schimbe culorile,
anul acesta a început ciudat: movul e prea mov.

R : Dar anul trecut?
R: Am întîlnit un ecou din trecut, o femeie şi un demon.

R: Un ecou?
R: Da, uneori închidem o uşă, o epocă , ne credem eliberaţi de trecut dar nu, sunt umbre, voci, care ne urmăresc neostoite ca locomotive în noapte.

R: Ceva interesant de citit ?
R : Recitesc cu pasiune o singura carte: Toamna patriarhului.

R : E suficient?
R: Da, amîndoi traversăm toamna vieţii
R: Si ce demon te-a bulversat?

R: Cei intelectuali sunt cei mai răi. Manipulează scrisul,logica, o fac captivant chiar,dar în spatele cuvintelor clocoteşte Hadesul. Nimic nu e mai nociv decit un demon care scuipă fiere pe cititor.
R: Aveţi vre-un exemplu?

R: Se găsesc cu uşurinţă din păcate:
"poetul nu trebuie să-ţi placă. poetul e doar o întâmplare a firii. o clipă de nălucire. o dată scrisă, poezia nu mai are autor. are doar viaţă proprie. dacă nu izbândeşte singură, atunci e un avorton şi atât. poezia e ca un atom de primă esenţă. un fel de hidrogen primordial care pluteşte într-un nor de undă. şi se supune principiului incertitudinii. adică să nu fie, fiind. adică ceva care să treacă dincolo şi de înţelegerea mediumului întâmplător care a fost cel ce, cu prea mult orgoliu, îşi spune poet. nu este poet, ci doar un punct aleatoriu în care undele crează o nouă sursă de emisie, afirmand, în final că Adrian nu a reuşit trivialul, să facă poezie."

R: Ceva pozitiv de semnalat?
R: Da, nepotul meu Tom, vizita la Knossos, Munchenul,o păpuşe de porţelan executînd salutul Leului, citeva lecturi radicale, planuri, foarte multe planuri.

R: Ce e te frămîntă cel mai mult ?
R: Singuratatea, reducţia artei de a asculta, ignoranţa, degradarea culturilor, nepăsarea.
R: Vreo poveste de povestit?

R: Una simplă : Eram copil, traversam cu bicicleta peste un pod al Dimboviţei care azi nu mai există,
cautînd străzi linistite, teii în floare .. Undeva aflasem un zid de piatră foarte înalt, pătrundeam sfios printr-o poartă de fier într-o gradină fermecata, cu copaci umbroşi înalţi pîna la cer ,
cu susur de ape izvorîte din heruvimi de marmură roz, flori albastre pretutindeni, copii care se jucau cu mingi fară gravitaţie, sorbind limonadă şi îngheţată de mentă. Fete cu păr de aur şuşoteau într-o limbă necunoscută mie aratîndu-mi cu degetul clepsidre, melci, cascade în care statui albe se bălaceau fugărindu-se inocente..
M-am întors acasă fermecat, hipnotizat de prima întilnire estetică a copilăriei. După mulţi ani m-am reîntors în oraşul natal, nu uitasem grădina, gustul îngheţatei, fetele cu ciorăpei albi şi pantofi de lac roşu, am căutat îndelung gardul, poarta, dar vai.. zidul era acolo în paragină, poarta zidită, închisă definitiv într-o eternă sigilare ..

R: La revedere d-le Rameau.
***
Tel Aviv -2006

Comment by adrian G on May 31, 2008 at 5:37am

Vocale vulpi
Zilele de zăbavă au trecut

parchetul dansurilor madrigale fumegate ruguri

Aşează-te aici îţi şoptesc

aici şi pe dincolo

în maniera mamei noastre

în mama mamelor

într-o mană manuală

o cădere de lână

peste o mână

ce trage un ciorap brodat

peste alt ciorap surpat

un ciorap de peşte crap

un crap sub pernă

perene plante terne

terţe persoane volubile

volante vocalize vulpi

vulpi de pus sub gât în vânt

vulpea gâtului tău în pădurea sacră

sacră şi negăsită de vântul sac

sec în sacul de secară

săream în vidul secăturii ce-o căram

gol de netrăiri

avidul trăirilor vide..

Rameau

Comment by Ovidiu Gligu on March 28, 2008 at 7:14am

Dragi prieteni, incerc sa ma alatur acestui grup, cu speranta ca voi regasi atmosfera de poieie pe care am pierdut-o demult.... Cu ganduri bune, Ovidiu Gligu