Doamne, îţi dedic poemul vieţii mele ca o ardere de tot pe altarul veşnicei recunoştinţe.   Hai, vino, poposeşte în lacrima umilei regăsiri, şterge sudoarea de pe fruntea-mi chinuită de frământări cu adierile primăvăratice ale firii, dă-mi să beau din cupele iertării dulcele nectar al binecuvântării şi-ajută-mă să-nvăţ pe de rost că nu poţi culege poamele-învierii decât cu mâinile cu care-mparţi…