Există

 o clipă care mă pândește…

Lungă și rea, dimineața  veghează

trei lumânări sufocate de astepare,

miroase a toamnă coaptă și

cafea amară

și strugurii au putrezit pe masă,

dar… ochii, ochii tăi

s-au luminat a noapte,

am să te închid într-o ciob de lumină,

să nu mai aud corbii…

în trupul tău,

bat clopote.

Oprește, mamă, morții !

i-auzi? prind rădăcini

sau… e doar vântul,

destramă urmele ce…

Să ne ascundem sub o frunză de toamnă

anotimpul pedepselor…

     Dă, mă, un leu! Care dă, mă, un leu?

     Pată pe retina oraşului, trecea printre oameni cu hainele ei ponosite,  ca nişte aripi de păsări cenuşii. Fie iarnă fie vară, Maria părea că nu iese din ele. Faţă de alţi cerşetori care îşi găseau un loc anume unde se plantau să cerşească, ea nu, ea bântuia străzile repetând mereu, într-un fel absent: “Dă, mă, un leu! Care dă, mă ,un leu? Te-ai făcut al dracului.”

     Avea felul ei, să zicem, de a mulţumi când se mai oprea…