Fruntea mea e ca un stâlp infam,

mă înalță înfigându-mă

ca-n rug vrăjitoare Torquemada

și nu mă pot smulge căci

fiecare gând – încă un lanț, mai strâns,

ce m-ar vărsa de trup până-n oasele goale.

Pe frunte rătăcind, o pădure,

cu frunze, ca toate pădurile, uscate,

cu gânduri băltind de mistreți,

cu toate lucrurile împrăștiate sau la locul lor.

Cât de albă o purtam peste toate,

ca o ceață de-asupra orașului.

Am…

mare, albastru rotindu-se și tine,

 adâncul –

os între leonine măsele pârâind din toată măduva,

când firul tău,

Betelgeusa, taie amarul anilor.

ca un cerb coapsa-ți tânjesc

laptele

sânilor Herei colorându-ți sânul în cadă – fragedă

sărutarea-ți  înmugurind,

în frunzișul așternuturilor, nudă...

fără s-o știe, între atâția,

atingând

ca în pictura lui DaVinci, degetul Domnului  lutul -

 atunci am băut

din cupa îmbătătoarei speranțe

(și m-am făcut din nou ființă vie)