Piatră pe ziduri,

ochii pământului

lucesc în foile albe

de scoică.

Stânci măreţe,

fibre pe lutul fierbinte…

Golul seminţei acide

răzbate din sângele

rănit măiastru.

O legătură de chei

agaţă în cuiul uşii

trecutul.

Simt ceva plin

în umbra fiinţială,

simt Crezul

cum umple

făptura-mi…

Lume în jurul meu,

o lume albă,

pace nemărginită,

o lume finală

pe cadranul năucitor al ceasului.

Mă uit la copaci,

decojesc de pe ei

muşchii îmbibaţi cu iarnă.

În toamnă,

frunzele galben-ruginii,

au dat jos rochiţele veştejite,

au murit.

Renasc acum,

în primăvară.

Mă uit peste tot,

memorez materia,

rostesc primăverii mele:

Eşti aceeaşi,

diferă doar…