Craniul de cristal

( roman foileton )

      Probabil că în subconştientul meu s-a dereglat ceva, habar n-am ce, fiindcă astăzi, pe la trei dimineaţa, m-am trezit coborând în stradă direct din balconul locuinţei mele, aflat la etajul patru, cumpărând un pachet de ţigări cu filtru de la tutungeria din colţ, aprinzându-mi o ţigară şi revenind pe acelaşi drum cu o uşurinţă greu de imaginat, cel puţin pentru mine. La început mi-am zis că a fost un vis, unde asemenea lucruri nu ţin cont de legile fizicii, însă prezenţa ţigării aprinse şi a pachetului de ţigări proaspăt desfăcut, pe care îl ţineam încă în mână, contrastau violent cu amintirea ultimei ţigări fumată şi strivită în scrumieră înainte de culcare şi a pachetului gol aruncat la coşul de gunoi. Dovezile existau fără nici un dubiu de o parte şi de cealaltă a faptelor, fiecare faptă probând conştiinţei mele perplexe valoarea ei incontestabilă de adevăr. Asemenea momente inexplicabile, insinuate extrem de subtil şi de insidios în mintea unui om, nu pot fi întîmplătoare şi nu se produc fără un motiv bine întemeiat, îmi zic în timp ce mă întind în pat şi încerc să reiau lectura de unde o lăsasem aseară. Citesc romanul Dizarmonii, împrumutat de la gazda mea, doamna Aspazia Temniceru, fostă profesoară de literatură şi autoare de romane sentimentale, propietara acestei cochete pensiuni unde îmi trăiesc viaţa de agent guvernamental sub acoperire de câţiva ani. N-am să înţeleg niciodată rostul acestei Agenţii Naţionale Secrete de Evaluare a Riscului ( ANSER ), unde lucrez fără un angajament scris şi de unde îmi iau banii fără să fac nimic sau aproape nimic. Agenţia nu figurează în nomenclatorul entităţilor guvernamentale şi nu există decât în minţile celor vreo patruzeci de consultanţi onorifici, cum am fost denumiţi la teleconferinţa de constituire a acesteia, cu ani în urmă, de către un personaj virtual pe care nu l-am mai văzut niciodată de atunci. Acelaşi lucru pot spune şi despre autorul romanului Dizarmonii, Horia Dascălu, un tip comun, fără talent literar, dar extrem de ambiţios şi muncitor, cu care am schimbat înainte de apariţia cărţii câteva mesaje pe blogul său, neîmpărtăşite de acesta, desigur, reproşându-i îndeosebi postura de antierou şi monotonia, expresia disimulată a inacţiunii. Nu mult după aceea şi-a închis blogul, dispărând, pur şi simplu, din atenţia mea pentru ca o lună mai târziu să-l redescopăr în biblioteca doamnei Aspazia în cartea aceasta pe care încerc s-o citesc sub efectul terifiant a celor petrecute mai înainte. Era clar că levitasem, plutisem câteva minute ca un fachir şi revenisem întreg în locul din care plecasem. Nu-mi era însă deloc clar cum reuşisem să fac acest lucru de excepţie, să plutesc asemeni Sfantului Petru de Alcantara sau a inegalabilului Bodhidharma în absenţa oricărei preocupări şi pregătiri prealabile. În mod curios aceleaşi întrebări mi le pusesem şi acum patruzecişicinci de ani, pe vremea copilăriei, când văzusem un iluzionist ridicându-se încet de la pământ şi rămânând suspendat minute în şir între podeaua scenei şi tavan în timp ce un spectator din sală trecea pe sub dânsul, încerca să-l mişte ori învârtea un baston lung pe deasupra lui spre a ne convinge că nu era nicio înşelătorie la mijloc. Dincolo, în living room, lumina este aprinsă, semn că doamnei Aspazia i se întîmplase ceva neplăcut, fiindcă de obicei doarme neîntoarsă, cum îi place să-mi spună în fiecare dimineaţa, şi nu văd de ce s-ar trezi înainte de ivirea zorilor când somnul la ora aceasta este cel mai dulce. Ştiu că îmi va povesti totul cu lux de amănunte la micul dejun, nu am nicio îndoială, dar nu exclud nici posibilitatea  să-mi facă o vizită chiar acum, judecând după umbra care se profilează înaintea uşii.

     - Pot să vă deranjez o clipă, domnule Augustin?

     - Dvs. nu mă deranjaţi niciodată, îi răspund, vă rog să intraţi şi să luaţi loc!

     Doamna Aspazia Temniceru este o femeie de vreo patruzeci-patruzecişicinci de ani, înaltă de statură, cu forme agreabile, bine conturate, şi cu o expresie a feţei desprinsă parcă din basoreliefurile egiptene, aducând la înfăţişare cu distinsa şi frumoasa Hatshepsut, prima femeie faraon din istorie. Asemănarea aceasta i-a fost atribuită de primul ei soţ, pictorul Valeriu Bocşa, care murise imediat după nuntă în urma unui accident stupid de maşină. Bocşa îi făcuse un tablou uriaş, aflat şi acum în camera ei de zi, pictat într-o manieră cubistă, de mare sobrietate şi încărcătură artistică, supapunând peste chipul estompat al faraoanei chipul perfect identic al iubitei sale, Aspazia. Al doilea ei soţ, un psiholog căzut iremediabil în patima băuturii, pe nume Costache Pârjol, îi inventase porecla „faraoanca din Carpaţi” ca represalii la refuzul ei de a coborî portretul de pe perete sau de a-l vinde unui colecţionar interesat. Gurile rele spun că Pârjol semnase certificatul de căsătorie într-o accentuată stare de ebrietate din care nu-şi mai revenise timp de o lună, trei săptămâni şi alte câteva zile, la capătul cărora se trezise divorţat şi deposedat de toată averea, destul de consistentă de altfel, moştenită de la tatăl său, fără să-şi fi exercitat nici măcar o dată prerogativele de soţ. Se pare că succesul desfacerii acestei căsătorii s-a datorat avocatului Cristian Lungu, al treilea soţ al Aspaziei, un bărbat trecut de şaizeci de ani, cu probleme cardiace, care îi murise în braţe chiar în prima noapte de dragoste. Moartea subită a lui Cristian Lungu o zdruncinase psihic într-o asemenea măsură încât a fost necesar să fie internată într-un ospiciu mai mulţi ani. Acolo şi-a cunoscut pe cel de-al patrulea soţ, doctorul psihiatru Călin Arbore, care disimulase o vreme perfect starea de normalitate, dar care clacase lamentabil în mediul de dincolo de ospiciu, adică în viaţa reală, unde contrastul dintre oamenii normali şi psihopaţi este foarte puternic. Divorţând şi de acesta, Aspazia şi-a transformat apartamentul de patru camere într-un fel de pensiune exclusivistă cu un singur loc, unde cel care închiria camera, la un preţ modic, beneficia de acces nerestricţionat la toate facilităţile casei şi de servicii complete. Primul chiriaş, un oarecare Vladimir Guritenco, traficant de ţigări moldovean, profitase din plin de oferta doamnei Aspazia şi numai ghinionul de a fi arestat îl privase de plăcerea de a o conduce la altar. De atunci, din noaptea aceea de pomină cu împuşcături şi uşi sparte de poliţişti, i se spusese „Văduva Neagră”, poreclă mai explicită şi mai aproape de adevăr decât prima. Unii vecini mai limbuţi şoşoteau pe la colţuri că pensiunea era bântuită de diavol şi că bărbaţii care ajungeau acolo, ispitiţi de farmecele Aspaziei, sfîrşeau devoraţi de acesta imediat după împerechere, aşa cum credeau că i se întâmplase şi celui de-al şaselea bărbat din viaţa ei, preotul de la biserica Sfânta Treime, cunoscut ca un afemeiat incurabil, pe nume Teodosie Cârnu, dispărut chiar din prima zi a instalării sale acolo. O vreme pensiunea rămăsese nelocuită din cauza bârfelor, iar Aspazia nu se mai arătase în lume, dedicându-se scrisului şi publicării mai multor romane de dragoste cu caracter autobiografic. În acelaşi an îl cunoscuse la una din editurile bucureştene pe Ioan Temniceru, poet boem, celebru pentru aventurile şi scrierile sale deşănţate, de care se îndrăgostise ca o adolescentă. Fusese un adevărat „ coup de foudre” pentru amândoi, însă şi de data aceasta soarta, cum îi plăcea ei să spună,  se arătase de neînduplecat. Temniceru sucombă în somn, alături de dânsa, doar cu cîteva minute înainte ca trenul să oprească în staţia terminus.

02.02.2013

Piatra Neamţ