Bogdan Toma

Facerea, fără număr



primul gând a fost că existăm.
atingerea s-a transformat în ochi,
gând rupt din tăcerea luminii
în foton
ca rostogolire a sinelui
dincolo de finit.
finitul nu s-a mai oprit,
a curs, a curs
până am fost.


ştiu sigur că am fost înainte de a se număra
strigătul.
doar eu strigam.
eu,
doar eu.

apoi, s-a fisurat cerul.
aşa,
aşa,
s-a fisurat
în liniştea unei treceri,
din nod în formă,
din cerc în răzvrătire,
lăsând nimicul să fie vânt.

întâi a fost vântul, ceva ce nu există,
lipit de creierul munţilor
interiori.

între el, care nu e, şi firea care se atinge
în propria mărturie de sine
şi-au făcut loc întrebări,
mereu întrebări care, nu se ştie de ce,
dorm în adânc
dar muşcă din suprafaţă.

apoi s-a făcut aerul,
gândul pus, ca îndoială, pe mărturie,
fumul adus în coş
pentru retrospectiva fiindului
ca formă de literă.

eu nu eram literă.
nici tu nu erai literă.
fiindul nostru nu era întrebare,
atingere,
atingere era.

de jur împrejur,
din patima ochiului rupt,
gândul s-a zămislit pe sine ca răşină care rupe coaja,
şi a devenit literă.

chiar şi tăcerea s-a vrut literă.
verdele s-a făcut trup care întreabă:
de ce nu pot fi eu gând rostit,
când rostul e să fiu?

întrebarea a fost întâi literă,
sensul a fost să fie,
chiar şi creierul, care îşi lipeşte,
stingher dar,
fără număr,
obsesiv, cifre pe întrebări,
devine întrebare în formă de literă.
respiraţia e avalanşă de litere care se reped
spre ochii celuilalt,
tăcere care rupe zgomotul
din fiindul focului în tunet.

întrebări,
multe întrebări.

tăceţi!
tăceţi!

întâi am aflat că existăm,
ne-am atins existenţa să fim siguri că suntem
primul început al strigătului
în formă de carne,
şi apoi am strigat!
am strigat că suntem.
asta a fost prima literă,
restul au devenit femei!

ţineţi minte ochiul vostru,
el e atingerea care râde!