Nu suntem îngeri...

Trec zile în şir în care ni se pare că trăim. Ne amăgim că ceea ce ni se întâmplă putem numi viaţă, din comoditate, însă, şi mult prea rar din conştienta asumare a unei atari realităţi. Mai degrabă vieţuim, zic, prizonieri voluntari în labirinturi de compromisuri şi gesturi mecanice, care ne reprezintă sau nu, ne fac sau nu bine, ne fac sau nu plăcere... Acceptăm alături oameni care ne mint, cu talent sau fără, oameni care ne calcă în picioare demnitatea, sufletul, viaţa... Tăcem. Mergem mai departe. Noi? Sau umbra aceea care ne poartă numele şi cu care ne trezim, într-o zi, că nu avem nici o legătură? Când ne-a creat, DUMNEZEU ne-a dat, întâi de toate, un suflet şi abia mai apoi un trup, drept haină care să-l poarte prin lume. Ce s-a-ntâmplat cu noi, de am ajuns să curăţăm haina mai mult decât sufletul ce-i dă formă? Ce s-a-ntâmplat de ne ascundem sângerândele răni interioare în spatele unor stereotipii străine?

Am uitat să râdem pentru că am obturat drumul Luminii spre noi. Am uitat să plângem, să dăm frâu liber lacrimii când e să cadă, uitând că e un dar dumnezeiesc. „Nu se cade!”, ni se spune ades. Cinic reflexiv peste gramaticile niciodată învăţate până la capăt. Şi ce anume „nu se cade!”? Să râdem. Să plângem. Să trăim? ...

Am învăţat în ultimele zile cea mai grea şi mai frumoasă lecţie dintre cele pe care mi le-a dat Dumnezeirea până acum. Că nu suntem noi cei care îi alegem pe oamenii care ne intră-n viaţă. Dar că suntem datori să-i alegem pe cei care ne dorim să rămână. Cei care sunt ei înşişi lecţii frumoase, de folos pentru drumurile spre noi înşine. Cei care ne umplu sufletul cu un simplu gest, cu un simplu zâmbet, cu o tăcere, poate, sau o lacrimă. Că toţi ceilalţi nu sunt decât vietăţi pasagere, pe lângă care ne putem trece clipele, dar pe care suntem obligaţi a nu-i lăsa să ne murdărească. Cu nici un chip!

Am învăţat că o durere copleşitoare te poate îngenunchia. Da. Dar doar atât cât să rosteşti o rugăciune, rotundă ca o lacrimă ce nu mai poate să cadă. Apoi, te ridici. Încet. Tremurat. Şovăitor, cumva. Şi mergi mai departe. Chiar dacă ştii, simţi, înţelegi că nu mai eşti acelaşi. Niciodată. Pentru că ţi s-a dublat Lumina. Şi Dragostea. Şi Dorul. Şi trebuie, aşadar, să le porţi cu demnitate mai departe. Pentru cine-a fost şi nu mai este. Pentru tine, care EŞTI pentru că Cineva a fost...

V-aţi întrebat/m-aţi întrebat mulţi dintre voi, în ultimele zile, cum poate fi singur cineva care are atât de mulţi prieteni aici, pe facebook, şi chiar în viaţa reală. Ştiţi la ce mă refer. Şi vă spun: gândiţi-vă bine! Toţi aceştia rămân undeva, acolo, când ne ridicăm de la birou şi închidem calculatorul; când spunem „La revedere!” şi închidem telefonul, în urma unei scurte sau lungi convorbiri. Nu e suficient. Pentru că suntem, cum spuneam, şi trupuri, aşa cum suntem suflete. Suntem oameni. Care tânjim după îmbrăţişări reale, după mângâieri şi nopţi de dragoste fără sfârşit... Cu un alt OM. Cu un alt suflet, îmbrăcat într-un trup palpabil.

Nu suntem îngeri, să ne-mperechem în zbor

Şi să plătim iubirii, -n lacrimi, vamă!

Suntem un Om frumos lângă alt Om,

Supuşi Dumnezeieştii voi, fără de teamă...

2 februarie 2014, Simeria