Caracas Mircea Florin
  • Bucuresti
  • România
Partajare pe Facebook
Partajare

Caracas Mircea Florin's Prieteni

  • Fedeleș Mircea
  • Hatos Vasile
  • Mihai Ștefan Arsene
  • Tifrea Cosmina
  • viorica laurent
  • virgil untila
  • Gabriela Mimi Boroianu
  • Dan Tipuriță
  • Marius Ionescu
  • Grecu Mihaela Maria
  • Florin T. Roman
  • Angi Cristea
  • Editura eLiteratura
  • Dominique Iordache
  • gabriela verban(visan)
 

Caracas Mircea Florin

Informaţii pentru profil

Preocuparile tale artistice:
interesat de cultura, pasionat de lectura
Despre mine :
Doctor in inginerie chimica , specialitatea sticla si ceramica fina ,teolog

Sunt interesat de arta, filosofie, teologie si in special de literatura
Website / Blog :
http://nu am

 

Nunta cu timpul

Cu plecăciune Părintelui Constantin  Galeriu

 

Sărbătoare a naşterii -însoţirea mea cu timpul este conectare sublimă la suflul vieţii.

Dumnezeu mi-a aşezat cu iubire atomii şi moleculele pe matricea sufletului. Mi-a  pus în mişcare din momentul zero ritmurile respiraţiei şi inimii.Iată,acele ceasornicului pornite.Timpul mi-a legat de degetul inelar un fir subţire ce nu-i de aur, nici de argint, pentru că este doar vectorul meu drum. Sunt asaltat permanent de nenumărate primejdii în drumul pe care mi-l arată cu obstinaţie degetul meu inelar. Drum pe care odată ajuns, să nu îmi fie frică privind la bezna ce se cască înafara acestui fir, pentru că nu sunt singur. Rostesc numele lui Iisus Hristos în timp ce urc iar  răspunsurile mele, reacţiile,căderile mele Dumnezeu le priveşte cu infinită răbdare şi iubire,cu lumina milei radiate din lumina iubirii Sale. Lume- lumen- luminiş-lumină, termeni cu profunde semnificaţii. Existenţa gândită de Dumnezeu ca o lume –lumină.Sfârşitul existenţei mele lI rog cu lacrimi de pocăinţă să fie în lumină! Cred cu tărie în Singurul Adevăr de la Dumnezeu. Lumina Mielului-Lumina Adevărată. Respiraţia mea să radieze astfel până în ceasul din urmă prin căldura sângelui fierbinte coborând în aceeaşi mare…El a pornit să-mi ducă peste tot oxigenul din aerul respirat.Curgere primordială la care suntem făcuţi părtaşi prin această minune.

 

Neptun 6 august 2015

 

Inima

Cu plecăciune Părintelui Profesor Olivier Clement.

 

Inimă-  vârf cel mai înalt al sufletului meu,altar sfânt de jertfă, loc  tainic  de rugăciune ! Ritmul inimii mele să reunească şi să dilate în acelaşi timp.Să purifice şi să trezească  la viaţă întreaga mea fiinţă: văzutul şi nevăzutul  împreună, recapitulând universul în mine. Dar mai copleşitor decât aceasta: chipul de om creat de Dumnezeu Care mi-a adus năzuinţa firii unice şi libertatea persoanei. Inima de copil, iată, nu s-a deschis forţelor subconştientului.Ce putea face el, subconştientul, decât să confunde facultăţile mele intelectuale dezbinate. Am pornit să îmi cuceresc propria inimă prin rugăciune. Ea va aduce miraculos natura mea într-o mişcare  de întâlnire şi comuniune cu Dumnezeu. Nu, inima  nu este numai un organ fiziologic sau de transmitere a emoţiilor (cum spun unilateral unii medici şi mulţi psihologi). Inima are un creier de peste patruzeci de mii de neuroni în cei doi noduli atrio-ventriculari stâng şi respectiv drept.

Are o memorie extraordinară.O memorie care nu se înşală şi care persistă după transplant.Creierul  se comportă  mai mereu ca o centrală telefonică prin cuplat –decuplat. Ascultă totuşi comenzile inimii fără să le comenteze si asta o face pentru că acceptă să  fie educat astfel .Educaţie prin inimă şi pentru inimă .Atunci  când te rogi,deşi mintea pare a fi sus la alt etaj este cred  un etaj fals .

Să îmi unesc deci mintea  în inimă  şi conştiinţa totodată acolo, în treapta cea mai înaltă a sufletului. Mi-am putut câştiga oare centrul de referinţă care să împace totul sau m-am rostogolit?….

 

Neptun 7 august 2015

 

 

Bunica 

Mirosul bunicii îl port şi acum în nări:  matur,miros de mir. Nu era cel al unui om în vârstă, era un miros proaspăt, miraculos, venit din credinţa sa mare. Respiram fericire,  iubirea pe care mi-o transmitea prin întreaga  prezenţă, prin toţi porii.

Ochii îi erau căprui. Nu puteam să nu observ cum i se umezeau de multe ori când se uita la mine. Glasul îi era molcom, cald, cuvintele ţâşnite direct din suflet atingeau nevăzut în adânc sufletul meu.Cuvintele sale erau ferme, cumpătate, la fel gesturile. Avea părul tuns scurt. Noaptea purta o căciuliţă de culoarea cerului, aceeaşi culoare cu flanelul preferat. Părul ii albise destul de puţin deşi depăşise şaizeci de ani apropiindu-se de şaptezeci. Îmi spunea tata că aceasta provine de la vitalitatea deosebită transmisă de la strămoşii familiei.

Vorbea cu căldură, dar nu atât de des cât aş fi vrut despre proprii părinţi, străbunicii mei pe care îi iubise foarte mult. Străbunica fusese căsătorită ca şi bunica foarte de tânără la paisprezece ani. Rămăsese văduvă de două ori la rând.

Pielea bunicii dar şi întreaga înfăţişare aveau strălucire,un alb extraordinar. Avea nasul cârn,de o graţie desăvârşită, cu vârful puţin ridicat în sus, urechile mici, fruntea înaltă, gâtul delicat. 

Copil fiind, am văzut o poză a bunicii  din tinereţe, fiind aflat în vizită la sora acesteia şi ea o femeie frumoasă în tinereţe. Ar fi putut juca rolul Otiliei într-un film precum « Felix şi Otilia ».Atunci, în acele vremuri purta o pălărie albă cu o fundă mică. Bluza albă îi era brodată, cu revere late. Fusta taiorului marca desăvârşit cambrura corpului, pantofii erau delicaţi, ţinuta impecabilă.

În acea poză bunica stătea în picioare, cu capul uşor înclinat, magnetizând deplin privirile .Cred că avea doar optsprezece ani şi era deja mama. Să spun că fusese tulburătoare?! Bunica paternă a marcat definitiv  începutul existenţei mele. Având pensionul absolvit la Sibiu, a reuşit cu brio să mă ajute la învăţătură până la optsprezece ani.

Am putut să trăiesc o copilărie aşa cum şi-ar dori mulţi copii să o fi avut-o, cu experienţe importante menite să aducă  învăţături, adevărate pilde de viaţă. Exista în primii ani o anumită dispută între mama şi bunica în privinţa colaborării cu mine. Nu doream să nedreptăţesc pe niciuna în solicitările pe care le primeam.

Primele învăţături ale bunicii au fost cele referitoare la altruism si credinţă. Regimul comunist încercase şi reuşise  să instaureze o atmosferă ateistă în şcoli şi în viaţa de toate zilele.

Îmi spunea bunica:

-Ţine aproape de Iisus Hristos !

-Fii generos în viaţă !

La cofetărie, bunica nu înghiţea nici-o linguriţă de prăjitură până nu începeam să mănânc mai întâi eu. Mă privea cu dragoste nemărginită atunci când mă hrăneam. Bucuria bunicii erau prăjiturile:

-Ia tu şi mănâncă primul !

-Eu mă satur privind la tine!

Savuram împreună, linguriţă cu linguriţă, prăjiturile cu frişcă: savarine, cataifuri, torturi, îngheţată. Plăcintele îndrăgisem să le mănânc calde, crocante, direct după ce fuseseră tăiate odată scoase din cuptor.Toată ştiinţa de pregătire o moştenise din bătrâni. Bunătăţile străluceau, abureau de savoare, mai ales baclavalele, plăcintele cu mere, brânză şi dovleac.

O ajutam ore în şir la bătutul cu zgomot al aluatului pentru a se frăgezi şi a se putea întinde cât mai bine pe masa mare din bucătărie.

Bunica punea rânduială în viaţa mea agitată de copil, cu voinţa sa neclintită orientată permanent spre mai bine, cu experienţa de viaţă formidabilă. Mă învăţa să port respect părinţilor şi muncii, să îmi ţin cuvântul dat, să dovedesc ascultare şi promptitudine, să nu întârzii la întâlniri, să respect deciziile pe care le luam, să ocolesc minciuna. M-a purtat cu ea peste tot acolo unde s-a dus: la rudele apropiate sau îndepărtate, la Mănăstiri, precum Cernica sau Ţigăneşti, Pasărea sau Antim, la unele Biserici.

Unele evenimente  impresionau mult sufletul meu sensibil de copil. Avea tăria, în acele momente tragice să îmi spună:

  -Dragul meu copil, morţii cu morţii, viii cu viii !

Forţa pe care o degaja bunica prin tot ceea ce făcea era formidabilă. Ascultarea pe care i-o acordam pe măsură. Nu rămâneam un minut în plus la joacă, mai ales la fotbal. Eram extremă stângă. Aveam viteză şi precizie în şut. Eram stângaci. Numai că apărea pe strada Orăscu, locul meu preferat de joacă, stradă circulată rar şi eu lăsam totul imediat şi alergam în braţele  întinse către mine.

Copiii se învăţaseră şi mă anunţau :

-Casu, a venit bunica !

-Du-te repede !

Cred că atinsesem un nivel de comunicare aproape fără cuvinte, pentru că o » simţeam » atunci când se apropia de mine.

Nu ai fi intuit niciodată că mâinile bunicii puteau avea o mare forţă. În poza din tinereţe, mâinile sale erau lungi, albe, cu pielea catifelată. Si după şaizeci de ani  rămăseseră tot aşa, puţin mai pline datorită vârstei. Degetele erau lungi.

Am încercat să intuiesc de unde venea forţa fenomenală a mâinilor sale. Poate din concentrare, din iubirea pe care o avea şi o transmitea deplin. Momentele în care mâinile porneau să mângâie uşor apăsat şi prelung braţele, umerii şi coloana mea încercată de o mică deformare nu foarte gravă, corectibilă, aduceau împreunarea palmelor ca pentru rugăciune.

De multe ori răsucea mâinile împreunate astfel, pentru a netezi spatele meu, apăsând când ferm când uşor. Simţeam fiecare deget al mâinilor sale cum trecea pe lângă coloană, apoi întorcându-mă, peste coaste, făcându-le să vibreze de energie.

Apăsarea venea îndoit de la ambele mâini, ca şi cum ar fi trecut o locomotivă peste macaze. Palmele unite lipit sau încrucişat erau întoarse pe ambele feţe. Uleiul sfânt adus de la Biserică, mi se îmbiba în piele, răspândind un miros de sfinţenie. Mă simţeam ca într-o baie de iubire!  Vibraţiile mişcărilor mele de răspuns erau mute, provenite din adânc, răspuns fericit al fiinţei mele la iubirea primită de la cea care îmi veghea copilăria alături de părinţi.

Mişcările « iniţiatice » ale mâinilor bunicii i le ceream repetate şi iar repetate. O rugam stăruitor, iar şi iar, să încerce să continue:

-Mam-mare, te rog, încă puţin !

-Maică- mare, mă faci fericit!

Indiferent cât ar fi fost de obosită, ochii i se umezeau când îi vorbeam, fie şi urmărind ochii mei rugători, îndreptaţi stăruitor către dânsa. Buzele mele o implorau să prelungească fie şi o clipă mângâierile. Eram copleşit iar şi iar de fericirea care cuprindea deplin sufletul şi întregul meu trup. Bunica nu vorbea mult, ceea ce spunea era condensat, profund.

Ungerea mai întâi a mâinilor bunicii şi apoi a corpului meu aveau un întreg ritual. Uleiul sfinţit de la maslu, adus într-o sticluţă cafenie de la candela de la moaştele Sfântul Calinic Cernicanul era turnat încet în palme, întâi într-una din acestea, apoi în amândouă. Era întins cu mişcări de cuprindere pe ambele palme şi aducere întâi către faţa mea pentru a absorbi delicat mirosul sfânt. Aceasta îmi provoca o stare specială. Concomitent îşi mişca  buzele încetişor, aproape imperceptibil spunând rugăciuni fierbinţi adresate Domnului nostru Iisus Hristos şi Maicii Domnului.

Icoana Maicii Luminii şi  a Mântuitorului o ţinea aproape de candelă la rugăciune. O ducea la inimă în momentele în care ajungea să se roage intens. O zăream când uşa rămânea întredeschisă pentru a intra mai mult aer în cameră. Se ruga cu putere, până noaptea târziu pentru noi toţi, cei din familie care nu ştiam atunci ce este rugăciunea. Icoana de care nu se putea despărţi niciodată era o copie a Icoanei Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe, adusă din Athos. Era lipită pe un carton gros verde şi nu depăşea dimensiunile unei cărţi poştale.

Nu departe de candelă, alături de câteva cărţi , era cartea preferată :» Prodomiţa » .În Icoana sfântă chipurile dumnezeieşti fuseseră pictate miraculos de către Dumnezeu însuşi. În carte se relata întreaga istorie a acestei icoane până la purtarea în alai la Schitul Prodromul din Athos, în timpul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Citeam împreună rugăciuni alături de lecţii. Cititul în limba franceză, deprins de la pension era cea mai mare bucurie a sa, bucurie care o stăpânea zi şi noapte însoţind multele ore de rugăciune care se prelungeau până aproape de zori….

Neptun , 8 august 2015

   

 

 

Inimă de copil

Caut să îmi amintesc cu acea inimă de copil, să scormonesc adânc în amintirile cele mai îndepărtate; întoarcere in timp. Imi vin în minte cuvinte ale lui Olivier Clement dintr-o carte minunată citită de curând « Questions sur l 'homme »: 

« Atunci când mă intorc cu amintirile, descopăr că sunt fundamental iubit. Eu exist  pentru că sunt iubit. Iubirea răspunde iubirii …Conştiinta de a fi iubit şi răspunsul pe care aceasta îl provoacă.Conştiinta de a fi unic. …Omul este precum un instrument bun muzical, care trebuie să se pregatească să cânte, să se armonizeze pentru cântecul existenţei care vibrează în el.»

Copilărie! Vibraţiile tale le simt  permanent prin bătăile  inimii, amintindu-mi cu obstinaţie de tine  …

Mamei i s-a arătat tata în vis înainte de a îl cunoaşte. Avea  optsprezece ani. Era noaptea de iarnă  din 5 decembrie  a anului  39. Apariţia tatei in vis, a urmat rugăciunii sale fierbinţi la Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae de la Mânăstirea Pasărea… S-a rugat cu lacrimi:

-Sfinte Nicolae, Mare făcător de minuni, ajută-mă să întâlnesc bărbatul cu care să mă căsătoresc şi să împărtăşim iubirea toată viaţa!

Aşa cum i se arăta în vis mamei, tata era îmbrăcat într-un costum alb, cu o pălărie albă cu boruri largi, subţirel şi foarte tandru.La fel i-a apărut în realitate peste trei ani când a venit …şef al lui mama.

Spirit boem, luminos şi caritabil, s-a adresat subalternelor:

-Haideţi în oraş la o savarină !

Erau nu mai puţin de douăzeci.Stupoare însă,dintre toate persoanele invitate în oraş s-a prezentat la întâlnire numai ….mama. Tata arăta la întâlnire, exact aşa cum îl visase. Când l-a văzut, mama a înţeles şansa oferită de Dumnezeu. A  fost cuprinsă de o mare fericire. Dumnezeu a făcut ca iubirea lor să fie trainică peste 50 de ani,cu toate încercările avute.Au sărbătorit  « Nunta de aur « aşa cum puţini au putut-o face ! Ca o împlinire a căsniciei lor, ne-au avut pe noi. La exact nouă luni de la cununie ,după o scurtă permisie a lui tata venit de pe front în luna noiembrie 44, a apărut pe lume sora mea . 

Războiul mondial luând sfârşit, familia având deja un copil, părinţii şi-au dorit să aibă şi un băiat.Cu doi ani înainte de naşterea mea s-a petrecut o adevărată dramă: copilul de sex masculin care trebuia să se nască dintr-o sarcină « previa » s-a înecat în propriile cheaguri de sânge în care fusese silit să stea cu capul. Aş fi putut  avea un frate pe care să îl cheme Cornel aşa cum se gândiseră părinţii să îi pună numele, dar….. Dumnezeu ştie totul.

Primele imagini păstrate viu în memoria mea afectivă sunt legate de o iarnă foarte grea, poate cea mai grea iarnă a secolului trecut. Aveam doar patru ani. Priveam de la fereastra  dormitorului cum se aşterne zăpada şi nu îmi venea să cred ce se petrece. Zăpada se aduna de la o zi la alta, «fulgi în care se condensează şi se disimulează o veşnicie fără chip .» spune  mai departe acelaşi Olivier Clement.

Ninsese mult, foarte mult, ninsese peste trei zile. Privesc ca atunci, cu ochii sufletului nou deschis către univers la acei  fulgi de zăpadă ca la acea veşnicie fără chip. Erau numeroşi şi foarte mari. Oamenii încercaseră să dea zăpada moale şi pufoasă către gardul  vecinilor pentru a  putea înainta prin curtea lungă şi îngustă către poarta de ieşire în strada Izvor.

La un moment dat, zăpada ajunsese la fereastra dormitorului nostru situat la hochparter, pentru ca apoi să o depăşească, ajungând să treacă  de acoperişul vecinilor. Puteam înainta doar printr-un coridor îngust, de jumătate de metru, străjuit lateral de un perete de gheaţă de peste doi metri. Coridorul mi se părea foarte periculos atunci când încercam să trec.

Aveam impresia că voi fi strivit şi înghiţit în orice clipă, la orice prăbuşire de zăpadă.Aş fi putut să încerc imaginar să păşesc pe zăpadă, chiar pornind de la fereastră.Toată strada fusese ocupată de zăpadă. Nu mai circula absolut nimic, nici tramvaiul 8 care avea staţie puţin mai în faţă de casa noastră, nici maşina 33.

Înaintam pe stradă pe un culoar îngust de un metru înghesuit între peretele caselor vecine şi muntele de gheaţă. Eram poate un mic explorator care înainta şi cucerea poziţii, în lupta cu natura. Pâinea nu mai sosea la timp de la Steagul Roşu. Părinţii încercau cu greutate  să se aprovizioneze, străbătând cu greu străzile care duceau la fabrică.

Traversam  cu toţii strada Puţul cu Apă Rece.Trebuia să fim cât mai multe persoane la coadă. La fabrică dădeam de mirosul îmbietor de pâine caldă şi îmi doream să rup  jimbla albă, pufoasă, aburindă  să o desfac, să muşc,să simt crusta. Şi aici, presiunea gazului scăzuse foarte mult iar ceea ce produceau zi şi noapte deşi restricţionat nu ajungea nici populaţiei din cartier.

De focul mirosului pâinii uitam de gerul de afară. Aşa am suferit peste două săptămâni. Iarnă rea a urmat apoi peste numai patru ani, în 58, aproape ca în 54. Nu mult după vârsta de cinci ani eram trimis  frecvent la unele cumpărături pentru casă, în imediata apropiere a locuinţei. Ca să învăţ mai repede să socotesc, tata apelase la subterfugii. Mă dusesem într-o zi la cumpărături, la debit şi venisem  acasă cu un bănuţ în minus . Tata a numărat restul, s-a uitat la mine atent şi mi-a spus :

-Ai socotit bine ?

 Eu am mărturisit :

-Cred că da.

-Crezi, sau eşti sigur ?

-Cred.

-Ei bine, ori te-a înşelat vânzătorul, ori ai oprit un bănuţ?

-Cum adică să opresc?

-Ştii bine că nu opresc, că nu fur.

-Te cred, dar dacă nu recuperezi bănuţul te pedepsesc.

-Du-te înapoi şi spune-i vânzătorului că nu ţi-a dat corect restul şi să îţi dea diferenţa.

Dar nu acestea au fost încercările care m-au adus la apropierea de calcule.Mama lucra în contabilitate. Meserie foarte grea, înfiorătoare pentru acele timpuri.Lucrările erau aduse  acasă şi mai mereu întinse pe masa din sufragerie. De acele lucrări depindeau salariile multor muncitori dar şi salariile personalului administrativ  care nu trebuiau să fie greşite! Balanţele Legături Ramuri contabile cunoscutele BLR-uri cuprindeau multe cearceafuri cu zeci de coloane şi multe,multe cifre.

Salariile « oamenilor muncii « trebuiau să fie plătite la timp. Maşinile de calcul nu apăruseră.Cele  rudimentare, mecanice, cu manivelă şi rotire cu blocare manuală au apărut puţin mai târziu.

Priveam uimit, ca la un rebus, adevărate labirinturi de adunări şi scăderi cu precizie de două zecimale când pe verticală când pe orizontală, comunicând ca la şah pe o direcţie sau alta.Totalurile parţiale, mama  le făcuse pe fiecare pagină. Învăţasem cu  uşurinţă alfabetul -literele mari, apoi şi literele mici, cifrele, operaţiile,făcusem rost prin tata  de ceva  manuale. Mama plângea deseori noaptea din cauza faptului că lucra numai cu capul.

Mi se făcea rău pentru neputinţa mea!

Când plângea,mama spunea:

-De ce Doamne, e atât de grea contabilitatea?

-Ajută-mă,Doamne,nu mă lăsa !

Apoi, încetişor către tata, care dormea  istovit de muncă şi care de multe ori venea de o ajuta.

-Dane,scoală-te şi vino te rog lângă mine!

-Mă doare capul îngrozitor. Iar nu dau de capul socotelilor.

La un moment datm-am hotărât şi m-am aşezat pe scaunul mamii, ea aflându-se  la bucătărie. Doream să încerc ceva. Aveam un caieţel pentru calcule, pentru ţinerile de minte; încercam să descifrez  pas cu pas  ceva din cearceafurile imense de intrări şi ieşiri. Era greu mai ales să adun coloanele pe orizontală cu numere mari cu două zecimale. Urmăream după o linie lungă, lăcuită şi groasă de lemn rămasă acolo.

Cu toată linia, greşeam mai ales pentru că nu aveam pe orizontală cifrele aşezate unele sub altele. Zilele treceau şi nu reuşisem să devin  eficient  în încercări. La un moment dat, mereu după două verificari succesive, calculele dădeau acelaşi lucru.

M-am urcat a doua zi,decis, lângă mama, cu fundul şi coatele pe masa stil din sufragerie. Am rugat-o şi mi-a dat unul din cearceafuri. Masa fusese  lustruită cu ceară; îmi alunecau coatele ca la patinaj.

Mama se uitase cu dragoste şi mirare la mine şi îmi spusese cu emoţie:

-E o joacă grea, dar şi dacă nu reuşeşti, eu sunt fericită că ai venit lângă mine.

Mă primea de acum să lucrăm  împreună, cum s-ar zice în echipă, cât rezistam, până târziu în noapte, la lumina veiozei din sufragerie..

 Efortul se dovedea  imens şi pentru un adult, darămite pentru un copil. Ameţeam deseori şi mă lungeam pe masă.Totul se rotea  încât credeam că mă ridicam la tavan .Masa îmi parea o saltea care se umfla treptat ducându-mă acolo. Mama l-a chemat pe  tata să mă ia în braţe să mă ducă în pat. Intr-o zi ,la un moment  dat, am exclamat  fericit:

-Cred că aici este greşeala. 

-Vino şi tu mamă să  verifici !

Mama a analizat atent, a adunat diferenţa apărută  şi apoi a spus :

-Aici a fost o greşeală dar tot nu dă !

-Oricum dă mult mai bine ! M-a luat în braţe şi m-a sărutat.

-Du-te de te culcă. Mă  descurc  mai departe .

-M-ai ajutat şi azi foarte mult!

Îmi amintesc veioza cu abajur galben din hârtie cerată de forma unui trunchi de con ,cu desene chinezeşti, lampa care arunca o lumină galbenă asupra cifrelor.

Mama, minune, nu mai plângea.Simţeam fericirea, recunoştinţa în ochii ei. Mă privea cu iubirea care dă putere.

 Era copleşitoare prin modul în care îşi manifesta dragostea faţă de noi, dragoste totală, învăluitoare şi protectoare, pe care a păstrat-o vie până la aproape nouăzeci şi unu de ani, o naivitate debordantă, un rar devotament şi sacrificiu pentru noi toţi .

Orice mă ruga, săream imediat!

-Da,mamă,vin imediat !

-Uite,mă încalţ deja. Alteori, îi răspundeam:

-Mamă, sunt aici. Ai încredere, mamă că o să fie bine !

Îmi luam cipiceii în picioare pentru că mama nu ne lăsa să umblăm desculţi pe parchet .

Pe sora  o cam plictiseau atunci îndemnurile mamei, zbuciumul, frământările ei. Asta poate şi pentru că unele dintre apelurile primite le considera cu totul absurde, uneori chiar motivat când mă gândesc la îndreptatul franjurilor albi, de nu ştiu câte ori pe zi la covoarele persane  sau protejarea de zgârieturi a parchetului şi  mobilei. Reacţiile sorei deveneau ciudate atunci când simţea că este pisălogită şi nu dorea să facă acel « ceva ».Avea metode proprii, rapide, eficiente de a evita insistenţa unui părinte. A urmat gradiniţa .Nu era departe de casă, fiind situată lângă fostele Arhive ale Statului, atunci când urcai o parte din Dealul Spirii.

O luam de acasă imediat la dreapta pe a doua stradă perpendiculară, cea care ducea la fabrica de pâine şi fabrica de şampanie Zarea, apoi o luam la stânga pe Orăscu.Urcam dealul vesel cu  ghiozdanul în spate şi caietele pline de exerciţii atent rezolvate şi gata… se vedea şcoala cu grădiniţa chiar în intersecţie. Drumul era voinicesc,un adevărat antrenament de urcuş .Ajunsesem să îl parcurg din ce în ce mai repede, în mai puţin de zece minute. Soarele mă mângâia dimineaţa cu razele sale.Sufletul meu de copil era îmbătat de frumuseţe,de gânduri frumoase….

 

  Bucureşti ,9 august 2015

 

Domnul Mucenic

Învăţătorul ales de Dumnezeu pentru primii paşi a venit de undeva din timpul lui Ion Creangă în viaţa noastră, a copiilor de la Şcoala Romanescu.

Atracţia pe care a exercitat-o de la primul contact a fost copleşitoare faţă de toţi douăzeci şi opt.Pe el l-am ales cu tot sufletul. Unică imaginea unui dascăl adevărat. Se trăgea dintr-o familie de intelectuali români bucovineni din Cernăuţi. Fusese profesor acolo,chiar director de şcoală. Plecase nevoit de război pe front şi apoi se întorsese după câţiva ani. Fusese silit să se refugieze la venirea ruşilor în oraş în anii 43. O întâmplare venită de la Dumnezeu făcuse să se întâlnească nesperat cu soţia

care alerga cu copilul in braţe să se salveze la Gara din Cernăuţi. Ruşii intraseră în oraş. Se întorcea de pe front şi se lovise pur şi simplu de cei dragi în mulţimea agitată care încerca disperată să se salveze. În anul 42 li se născuse primul copil, căruia îi puseseră  numele Muşata, după domnitorii Muşatini. Apoi în 46 a apărut  al doilea copil Cezara, cu numele eroinei lui Mihai Eminescu. Bun cunoscător al muzicii şi al istoriei, pasionat al matematicii. A reuşit în acei ani fragezi de început de existenţă să ne transmită un model de viaţă.

Înfăţişarea sa degaja forţă dar şi căldură, multă înţelepciune.Vorba îi era molcomă, plăcută la ureche. Era cea a unui om credincios,cu părul albit. Nu era foarte înalt. Avea faţa rotundă, roşie, zâmbitoare, plină de bunătate.Ochii îi străluceau când ne privea. Îi sorbeam cuvintele rostite şi întreaga sa prezenţă.

Îl ascultam necondiţionat. Resimt o mare emoţie privind  fotografia veche arătându-ne împreună,clasa IC, compusă din paisprezece băieţi şi paisprezece fete. În mijloc dânsul, iar noi aşezaţi în jur, lângă ferestrele şcolii, sub  jardiniere. Purta ochelari şi un basc tricotat în vremea aceea târzie de toamnă anului 58,o haină fără cravată. Avea mai mereu o vestă tricotată şi cămăşi uni. Învăţam într-o clasă întunecată, o aripă separată, modestă a şcolii. Recuperam din lumină când ieşeam în recreaţii  sau pentru sport în curtea interioară .

Povestirile  pe care le prezenta erau  un adevărat spectacol. Le trăiam cu mare  intensitate!

»-Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc, la Humuleşti, la casa părintească, la prichiciul vetrei cel humuit de care lega mama o şfară cu motocei, de crăpau mâţele jucându-se, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie »

Vorbea molcom, cu vocea aceea cu tentă moldovenească, venită din secolul XIX, cumva asemănătoare vocii lui Stefan Ciubotăraşu  din emisiunile de la radio. Am început  cu un dascăl cu o inimă imensă, cu  experienţă, o personalitate unică. Ne îmbrăţişa cu aceeaşi inimă pe toţi cu un singur gând: acela să ne facă fericiţi şi harnici.

Iubea mult familia Domnitorilor Musatini.« muşata me » draga mea este o expresie macedoneană a dragostei. Cu acest nume o botezase pe fiica cea mare. Era patriot în tot ceea ce spunea şi ceea ce simţea.

Acest sentiment încerca să ni-l transmită, prin tot ceea ce făcea. Privind in urmă, prima dintre fetele sale  a urmat teatrul, punând în scenă o piesă jucată de Leopoldina Bălănuţă .Cealaltă a urmat Artele frumoase , primind medalia jubiliară pentru « cetăţeanul  de onoare al Bucureştiului. »

Primeam de la învăţător pentru lucrările pe care le dădeam la matematică mereu nota zece cu unul sau doi de plus. Îmi spunea :

-Ti-aş da nota unsprezece dacă ar exista.

-Eu gândeam în glumă:

-Dar zece cu doi de plus nu este cumva unsprezece minus ...

Se simţeau antrenamentele  anterioare cu lucrările lui mama. Nu apuca să creeze o problemă că o rezolvam instantaneu. Făceam  înmulţiri grele mental prin grupări şi memorasem  pătratele multor numerelor cu două cifre.

Îmi imaginam cu bucurie probleme de aritmetică din ce în ce mai grele pe care i le arătam acestuia. Lucra la o culegere de probleme pentru ciclul primar.

Când învăţătorul povestea, îmi închipuiam aievea evenimentele trăite de Nică a lui Ştefan a Petrii, dar şi de către alte personaje fantastice.

Prenumele de Cicerone ne trimitea la înţelepciune, gândindu-ne la marele filosof roman Cicero.

Mi se pare fascinant modul în care transmitea fiorul apropierii adevărate, hrănea mugurii unor prietenii solide de mai târziu. Aceasta ne-a determinat să vrem să ne vedem absolut de oriunde ne-am aflat şi după mulţi zeci de ani.

Îmi amintesc cum din rândul foştilor elevi din seria precedentă a  învăţătorului, aflat atunci în clasa a cincea, fusese selectat şi apoi ales ca interpret, un elev  deosebit pe nume Bejan,chiar de către marea regizoare de filme pentru copii Elisabeta Bostan. Acesta l-a interpretat fenomenal pe Nică, eroul din « Amintiri din Copilărie ».Nu o spun eu ci generaţii întregi de copii. Retrăiesc imaginile acelui film în care se istorisesc cu mult haz isprăvile lui Nică: « La scăldat », « La cireşe », « Pupăza din tei », « Irinuca şi caprele « şamd.

Numele de Mucenic spune totul despre credinţa mare a dascălului nostru, dar şi despre mucenicia pe care a trăit-o, suferinţa  pe care a încercat-o. Suferinţă dublă: odată dezrădăcinat din locurile în care s-a născut, apoi boala necruţătoare care l-a răpit până la urmă la o vârstă la  care ar fi putut încă să facă multe.

Si în ultimile clipe se gandea la noi, copiii săi  dragi.

Balada lui Ciprian Porumbescu şi Sonata lunii, au răsunat solemn pentru omul care ne purtase pe aripi paşii  pe drumul cunoaşterii...

 

 Bucureşti, 10 august 2015

 

 “Bâza”

Îmi amintesc de un joc denumit « bâza « aparent nevinovat, practicat în curte la Bibsi  , împreună cu alţi câţiva copii şi încheiat cu pedepse. M-am trezit într-o zi coechipier în acest joc.Unul care a fost modificat treptat de multe ori în aceeaşi zi, chiar de către prietenul meu bun.Nu îl mai jucam în picioare lipiţi cu faţa de perete ci ne aplecam pe vine,în faţa uşii de la intrarea în casă. Iniţial,puneam o mână răsucită pe spate, poziţionată cu palma spre exterior.Întorceam capul să nu putem să vedem iar cineva ţinea mâna să nu tragem cu ochiul. Apoi, primeam lovituri,mai uşoare sau mai puternice de la palmele celorlalţi copii:atingeri sau pleznituri. Din acea poziţie incomodă,trebuia să ghiceşti cine ţi le-a dat,analizând rapid mental caracteristici ale loviturilor: atingere, poziţie, viteză, mod de palpare,căldură, răceală, umezeala mâinii atinse, forţa loviturii,chicote...Bibsi , dornic în acea zi de perfecţionări, a modificat regulile în continuare. Dorinţa sa de lider, aparent acoperită prin discuţiile pe care le purtam noi toţi,sfătuindu-ne cum să îmbunătăţim jocul să devină mai interesant, nu părea periculoasă sau agresivă.

 De această dată poziţia mâinii noastre nu mai era pe corp:puneam palma pe lateralul capului. Situaţia devenea însă mai dureroasă, parcă anunţând ceea ce urma să se întâmple în acea zi. Aparent nevinovate, atenţionările prin lovire, deveneau din ce în ce mai mult lovituri mai mult sau mai puţin brutale, dureroase. Înfierbântarea, frustrarea,o latură bărbătească din noi puştii, creştea pentru toţi. Fiind prieteni buni de joacă, copii ai unora din vecinii apropiaţi lui Bibsi ,de pe strada Izvor,aveam încredere că aceştia nu ar putea dovedi cruzime. Şi totuşi …şi totuşi…. cu cât jocul avansa, ne lăsam amăgiţi toţi de o mică revanşă stupidă.Doream în mod ascuns, în sufletul nostru, să provocăm o durere cât de mică celorlalţi, adică să le-o « coacem ». Auzeam mai mereu:

 -Vezi că nu ai ghicit, Casu ?

 -Păcat !

 -Iar nu ai ghicit cine te-a pleznit!

Mocnea încet un gând de mică răzbunare surdă, mascat de faptul că totul ar fi un simplu joc. Devenise din ce în ce mai greu să mai ghiceşti pe cineva,odată ce erai ameţit de loviturile care se tot adunau:

-Ghici, cine te-a lovit ? eram întrebat din ce în ce mai mult cu oarecare patimă.

Durerea crescuse,usturimea palmelor începuse să devină persistentă. Aproape că extremităţile se înroşiseră şi chiar se umflaseră. Poziţiile copiilor din jur pentru atenţionări-bâze, însoţite de bâzâituri ca de albină care acopereau foşnetul mişcărilor acestora erau din ce în ce mai dibaci mascate.

Ne îndepărtam până la doi metri după ce loveam, modificând poziţia între noi cu scopul să derutăm copilul care trebuia să ghicească.

Şi iată că a venit o nouă idee cum să perfecţionăm jocul. A câta idee oare ?

Se înlocuia pleznirea mâinilor cu bobârnace date direct în cap,« zbârneluri » însoţite de castane. Acestea din urmă, erau atenţionări care semănau cu acelea pe care le primeau unii copii de la fraţii mai mari după o boacănă mărişoară.

 -Vino, să îţi dau o castană, că n-ai fost cuminte!

 -Dă-ţi singur o castană pentru ce ai făcut!

 Aparent simple, utilizând degetele nu palmele, loviturile păreau că s-au mai domolit. Dar perfecţionarea a venit şi aici,din experienţe izolate anterioare, cu alte ocazii.

Nu erau noutăţi, să le spun aşa. Degetele îndoite se răsuceau sub un anumit unghi la efectuarea loviturii în căpăţâna celuilalt ..

Atenţionările ajunse direct la cap, începute cu efect redus, au ajuns de nesuportat prin iuţimea loviturilor castanelor. Castanele se dădeau acum din mers, altă găselniţă observată la copiii mai mari care jucau bâza în cartier.Nu avusesem curiozitatea să îi observ. Avantajul impactului loviturii era folosirea mai mult a corpului copilului care lovea.

 Voiam din ce în ce mai mult cu ardoare să ies cu orice preţ din acest joc ajuns dureros, prostesc, după mintea mea. Mă căzneam cu toată abilitatea care îmi mai rămăsese să ghicesc cât pot de repede şi să fug…

 Dar nu mai puteam din nefericire. Doream să le spun că sunt depăşit de situaţie,că nu mai rezist, că nu mai pot !

Eram admonestat cu viclenie după ce câţiva copii îşi şopteau la ureche:

 -Dacă vrei să te retragi acum,Casu, noi nu mai vorbim niciodată cu ţine, nu ne mai jucăm împreună !

Mai jucasem de dimineaţă alte jocuri cu ei: un-doi-trei la perete, fate-ascunselea, leapşa pe ouatelea, leapşa pe cocotatelea, dar jocul acesta întrecea măsură. Nu mai reuşeam să mai ghicesc nimic din cauza ameţelii şi a durerilor tot mai mari de cap.

Usturimile, ajunseseră atât de persistente, încât simţeam ca şi cum mi-ar fi luat foc capul; ca şi cum o vâlvătaie de foc m-ar fi prins cu totul. Poate era chiar apă fierbinte -clocotită!

 Nu mai reacţionam la întrebări, la atenţionări.Loviturile le simţeam ca o ploaie permanentă, ca şi cum aş fi primit continuu lovituri în cap cu un băţ

. Gândeam în sinea mea:

-Aceasta este recompensa pentru prostia să fi intrat într-un astfel de joc. Bibsi se aprinsese atât de mult încât nu mai voia în niciun fel să se oprească. Faţa îi devenise roşie, îmbujorată. Arăta o expresie de încordare, de preocupare, pe care nu o mai văzusem niciodată pe figura sa. Iată însă momentul salvator!

 Unul din copiii care se jucase împreună cu noi, care primise şi el multe lovituri, a apucat să ţâşneasca în fugă. Fiind iute de picior, nu a mai putut fi întors din drum de la poarta mare de fier. Aceasta, deşi închisă ,masivă, greu de deschis, a fost suficient de departe, atât cât să poată fi puţin întredeschisă iar copilul să se strecoare şi apoi să o zbughească fără să fie prins. A ajuns glonţ la mama lui şi împreună cu aceasta la mama mea, care din fericire era acasă, spunându-i gâfâind :

 -Duceţi-vă la Bibsi acasă,că îl doboară cu pumnii pe băiatul dumneavoastră ! Mama a sosit în grabă gâfâind, lăsând totul deoparte să mă salveze.

S-a repezit, la grupul care mă înconjura cu apelarea lui Bibsi, ameninţând cu pedepsirea, adresându-se ferm cu toată puterea de mamă. Jocul s-a întrerupt. Ca prin vis, mama m-a luat aşa ameţit, adăpostindu-mă sub jachetă ei, strâns lipit de trupul ei cald. Am ajuns acasă, la câteva sute de metri depărtare.Odată ajunşi aici, amândouă şi mama şi bunica, au încercat să îmi oblojească rănile sângerânde, pielea capului fiind scrijelită în multe locuri, cu şanţuri şi sânge proaspăt închegat,supurând. Aveam cucuie, în multe locuri…

 

 

Vârful de ac rupt

Am înhăţat unul din acele cu care mama cosea aproape de mine, chiar în patul din dormitor. Acul era înfipt în aţă, într-o cutie pusă pe pat...

Fără să poată interveni, mama a văzut mişcarea mea.Dusesem deja acul la gură şi îl muşcasem cu putere brusc. Încercasem să o imit cumva .Obişnuia să umezească un capăt de aţă să poată să bage în ac mai uşor prin urechea acestuia.

Apoi, după ce am muşcat acul, i l-am arătat fericit  mamei:

-Uite ce am făcut!  

Aceasta a observat stupefiată, văzând că acul rămăsese fără capătul ascuţit. A strigat cu durere:

--Ce-ai făcut !!!!!!

-Cum ai reuşit să faci asta?

Sora, care era în camera cealaltă, a sosit speriată. S-au uitat amândouă atent în gura mea,cu o oglindă, dar… nimic!

Camera era destul de întunecoasă. Am mers de urgenţă la doctorul de la capătul străzii să îmi facă o radiografie. Stupoare însă, nimic, nu se vedea nimic ! Chiar în sala de aşteptare a policlinicii, sora a insistat să mi se mai uite odată în gură, aşezându-mă în lumina unei ferestre.:

-Ia stai tu cu lateralul feţei către mine !

-Deschide gura mare !

-Ţine limba jos să văd partea de sus!

-Ah, nu se vede nimic !

-Ia schimbă tu poziţia şi ţine limba sus spre cerul gurii !

-Uite-l !

-Acum înţeleg de ce nu se vedea, mişelul!

Din fericire, sora observase că nu înghiţisem vârful acului. Acesta se înfipsese cu puţină şansă în partea de jos a gingiei. Cu degetele subţiri şi îndemânatice  a reuşit să îmi desprindă vârful de ac din gingie, apoi să îl scoată uşor de unde se înfipsese, dintre doi dinţi în interiorul cavităţii bucale. Mi l-a arătat fericită, după ce l-a aşezat atent în podul palmei:

-Uite-l!

-Îl vezi?

-Parcă, am răspuns eu .

-De-aia e bine să te mai uiţi odată !

-Să caşti ochii !

-Ce zici, ce şansă mare ai avut !

 I-am răspuns în felul meu. Am sărutat-o fierbinte pe obraz de câteva ori cu bucurie. Aveam  lacrimi în ochi.

Se făcuse părtaşă la salvarea mea miraculoasă de minusculul « echivalent » al vârfului unui glonţ, de ceea ce ar fi putut sa invingă, mai lent, să blocheze o inimă de copil…

 Bucureşti, 11 august 2015

  

 

 

 

 

Fotografiile lui Caracas Mircea Florin

Se încarcă...
  • Adăugare fotografii
  • Vizualizează Tot

Caracas Mircea Florin's Blog

GRĂDINI ŞI PARCURI ALE PARISULUI -LOCURI -DE VINDECARE SUFLETEASCĂ - PARTEA I

Postat în Mai 4, 2017 la 11:46pm 2 Comentarii

Mai multe dintre cele aproape patruzeci de parcuri  nu am apucat, încă să le bat cu pasul aceşti  ultimi ani, dar sunt destule dintre ele despre care pot să vorbesc mai departe la superlativ.

Înşiruirea lor ce va…

Continuare

Nopţi pariziene 30. Muzeul Picasso din Paris

Postat în Septembrie 13, 2016 la 12:13am 1 Adaugă un comentariu

 Sâmbătă 10 septembrie de cu dimineaţă  de la ora 10 şi 30 am ajuns la Muzeul Picasso. Am luat RER C şi apoi  metroul M8 până la staţia  Saint Sebastian Froissart, nu departe de Bastilia.

O clădire imensă cu trei  nivele, cu o curte interioară spaţioasă cu sculpturi şi statui mă astepta aici. De la intrare te întâmpina portretul din tinereţe  al artistului. În hol un alt afiş anunţa că Expoziţia de sculptură Picasso s-a încheiat la 30 august, dar o alta, cea  a lui Miquel…

Continuare

Nopti pariziene 29 O călătorie Paris- Roma a anului 2000.

Postat în Septembrie 13, 2016 la 12:10am 0 Comentarii

Apropierea de Jubileul anului 2000 m-a prins la Paris. Am plecat de aici cu autocarul Eurolines  într-un prim circuit europass Paris-Roma prin : Troyes, Dijon, Lyon, Grenoble, Torino, Milano, Florenta, Roma.

 Era toamna anului 2000 luna noiembrie. Aveam cincizeci de ani şi dorisem să finalizez  doctoratul la Paris în co-tutelă la Facultatea din Marne La Vallée pe care fiul meu tocmai o terminase.

Mă invitase să dorm o lună la căminul unde locuise ultimul an, chiar în camera…

Continuare

Nopti pariziene 28 . Cetatea ceramicii din Sèvres

Postat în Septembrie 13, 2016 la 12:08am 0 Comentarii

A descrie în cuvinte sărbătoarea, frenezia, explozia de culoare la care am participat duminică 4 septembrie 2016 la vizitarea Muzeului ceramicii din Sèvres este mult prea puţin.

Îmi stăruie  puternic imaginile extraordinare, rămase întipărite pe retină. Luasem metroul M10 de la Mobert Mutualité şi mă deplasasem până la linia M9 pentru a ajunge apoi la Pont de Sèvres. Am traversat podul, privind cu iubire fluviul Sena despre care am scris mult anterior, pentru a coborî apoi spre Muzeu…

Continuare

Panou de comentarii (28 comentarii)

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

La 10:37pm on Iunie 13, 2017, Elisabeta Luşcan i-a dăruit utilizatorului Caracas Mircea Florin un cadou...
Cadou
Mulţumesc!
La 2:37pm on Mai 05, 2017, Elisabeta Luşcan i-a dăruit utilizatorului 3gxtwrr18m3pm un cadou...
Cadou
Be in Peace, Love and Light! Enjoy!
La 10:45am în Ianuarie 1, 2017, Vizaris Fulvia a spus...

La Mulți Ani!Cu prietenie!

La 1:36pm on Decembrie 31, 2016, Lilioara Macovei i-a dăruit utilizatorului Caracas Mircea Florin un cadou...
Cadou
La mulţi ani frumoşi!
La 5:06pm on Octombrie 01, 2016, Vizaris Fulvia i-a dăruit utilizatorului Caracas Mircea Florin un cadou...
Cadou
Mulțumesc frumos!Cu prețuire!
La 8:14am on Octombrie 01, 2016, Ioan Grigoraș i-a dăruit utilizatorului Caracas Mircea Florin un cadou...
Cadou
Mulțumesc, Mircea!
La 12:49am în Octombrie 1, 2016, Gabriela Mimi Boroianu a spus...
Mulțumesc frumos!
La 8:51am în August 1, 2016, Mihai Ștefan Arsene a spus...

Mulțumesc pentru cuvintele de apreciere ... cu stimă ... ... ... 

La 6:33pm on Iulie 31, 2016, Ioan Grigoraș i-a dăruit utilizatorului Caracas Mircea Florin un cadou...
Cadou
La mulți ani, Mircea și multe realizări!
La 5:58pm on Iulie 31, 2016, Tamara Constantinescu i-a dăruit utilizatorului Caracas Mircea Florin un cadou...
Cadou
La multi ani! Si multa inspiratie!

Fişierele video ale lui Caracas Mircea Florin

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot
 
 
 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor