Se coborî din mașina de teren închiriată. Trase adânc aer în piept și privi portița din lemn vopsită în crem. Soarele primăvăratec îi mângâia cu razele sale călduțe creștetul. Ultima oară când văzu această portiță era verde, un verde deschis ca iarba fragedă și i se păru acum că nici nu mai era aceiași, ci alta făcută după chipul și asemănarea celeilalte. „Asta e!” își spuse. „Ce mai contează poarta când de această casă mă leagă altfel de amintiri. Întâmplări ce m-au lovit urât. Chiar și…

luna de pe cer cu mâinile in buzunar
mă privise atunci la prima mea întâlnire
cu păianjenul blond
am auzit că o să îţi dea voie în vacanţa de iarnă
să ne reîntâlnim pe pânza ta
e adevărat
în noaptea de ger te voi privi din nou sub luna
ce fluieră la îmbrăţişarea noastră
cu zeci de braţe ce se întind
precum tentacolele înspre coroana de stele
din calea lactee a mamei tale
păianjen blond cu mreje de oţel
ce mi-ai făcut

în noaptea aceia de abac

mi-am dorit să te văd încă o dată

dansând pe cerul de sticlă

îmbrăcată în rochia de argint

să-ţi privesc mişcările lascive

ce mă înţepau ca nişte săgeţi

atunci când luna se spânzura printre crengile dudului

şi noi ne sărutam criminal la umbra lui

mai ţii minte

eram împreună

doi inorogi prin noaptea albastră

izgoniţi de stele şi

blestemaţi de pământul

îmbibat de sângele iubirilor noastre

eram doi…

ea
dormea întinsă
lângă o ceaşcă de cafea
eu
eram treaz
o priveam
şi mă dureau ochii
de frigul iernii
sau poate
de caldura trupului ei

şi eram obosit
şi eram ninsoare
şi eram iarnă
şi eram eu
bărbatul ce-o dorea
atunci când
ea dormea întinsă
lângă o ceaşcă de cafea

(Doroteia, 21 Februarie 2011)