Cristian Melesteu
  • Masculin
  • Pitesti
  • România
Partajare pe Facebook
Partajare

Cristian Melesteu's Prieteni

  • Gheorghe Marian Neguțu
  • Dadal Cristinel-Gelu
  • gina  danescu
  • Nicolae OAnea
  • Anca Tanase
  • Daniela Gifu
  • Alexandru Moscu
  • popa florin dragos
  • Pegas
  • caterina scarlet
  • Ana-Maria Ghițulescu
  • iliuta florin alin
  • NELU GRADEANU
  • Florin Postolache
  • Adina Daniela Dumitrescu

Cadouri primite (30)

De la hatos vasile De la caterina scarlet De la Irina Lucia Mihalca De la Amalia Elena Constantinescu
 

Cristian Melesteu

Informaţii pentru profil

Preocuparile tale artistice:
scriitor, poet, promotor cultural, interesat de cultura, pasionat de lectura
Despre mine :
Carti publicate:"Revoluţia Borfașilor"- proză 2013, "Radiografia unei zile de mai" - proza 2012 "Arges, dupa 20 de ani. Perspective si retrospective", monografie 2012. aparitii in 5 volume colective de proza in Cluj, Ploiesti, Arges, Buzau
I
Premii:peste 15 premii la concursuri nationale de proza si poezie, dintre care specificam: Premiul pentru manuscris, sectiunea proza, USR 2012, Marele premiu "Eusebiu Camilar", sectiunea proza a Concursului "Magda Isanos, Eusebiu Camilar"- Suceava 2003, marele premiu "Pavel Dan ", sectiunea proza a Concursului "Pavel Dan"- Timisoara 2004, premiul I la Concursul "Vasile Voiculescu" - Buzau 2002, marele premiu "Steaua" la concursul Vox Napocensis"- Cluj-Napoca 2003 sectiunea proza, premiul DCCPN Arges la concursul "Ion Pilat" - poezie 2003, premiul I la concursul de poezie "Primele iubiri"- cotidianul Argesul 2003, premiul de excelenta al revistei culturale Arges 2004, , Premiul al II-lea sectiunea proza umoristica la Festivalul National de Umor Tg. Mures 2006
Membru Cenaclul literar Juventus Pitesti
Website / Blog :
http://https://plus.google.com/104715634666749180205/posts

Poezii, proza

Cautare

 

Deasupra cer.
Dedesubt cer.
Sunt un cal care zboară
Între două ceruri.
Sunt un cal frumos,
Alb ca spuma laptelui,
Cu coamă deasă şi falnică.
Dacă aş fi fost pe pământ
Sigur aş fi fost călărit de Făt-Frumos.
Sunt un cal alb
Ce zboară între două ceruri
Căutând prin ceaţa noul oraş
Etajul 23 al unui zgârie-nor.

 

Maraton

Se umpluse stadionul de ambulanţe
şi de doctori care alergau dezorientaţi
neştiind la care rănit să alerge primul.

Se umpluse stadionul de atleţi morţi,
spectatorii urlau şi plângeau înnebuniţi de durere,
în acest maraton nebunesc
în care minutele alergau disperate
încercând să doboare
recordul de 60 de secunde…

 

COLONIA SUBTERANA (cu prefata de prof. Sergiu Nicolaescu)

Un prozator excepţional (prefata de Sergiu I. Nicolaescu- prodecan Facultatea de Jurnalism Univ. Pitesti, membru U.S.R.)

Rar mi-a fost dat să citesc o proză atât de puternică precum „COLONIA SUBTERANĂ”, de Cristian Meleşteu! Poate de la aşa-numiţii „prozatori rurali” de care nici Argeşul nu a dus lipsă în ultimele decenii, care cunoşteau „de la mama lor” realitatea pe care mizau.
Prozator al anilor 2000, Cristian Meleşteu a scris un text puternic, rotund, tăiat dintr-o singură bucată, în care sunt estompate toate asperităţile de stil şi limbaj, filtrând subtil un personaj structurant, memorabil. Nu mi-am imaginat că se poate scrie atât de frumos (aproape calofil!) despre aurolaci („invenţia” cea mai la îndemână a anilor din urmă), că poate fi descoperită atâta poezie dintr-o viaţă mizeră, trăită prin canale. Această viaţă, deşi recentă, şi-a stabilit repede regulile ei, mai dure decât cele din societatea cotidiană.
Proza are un flux continuu, personajul principal, Prinţul Primăverii, împlineşte rolul comperului, printr-o stratagemă subtilă, încât cititorul este tentat să-i accepte condiţia. După o experienţă amoroasă ratată, Prinţul se va întoarce printre ai săi care i se supun imediat, recunoscând în el pe cel care îi va putea conduce. Semnele superiorităţii sale, în afară de o inteligenţă nativă, erau la îndemână: costumul perfect croit (primit de la partenera de amor ocazional), ţigările bune etc., compun un soi de carismă care îi face pe ceilalţi să i se supună fără crâcnire. Contrar aşteptărilor, canalul nu este un spaţiu al libertăţii, universul concentraţionar este marcat de reguli mult mai drastice decât cel diurn. Singura posibilitate de evadare este consumarea unor substanţe care îl scot pe Prinţ (ca şi pe ceilalţi) din cotidian, aruncându-l într-o transă permanentă. Acest declic din cotidian este exploatat la maximum de prozator. Prinţul îşi retrăieşte viaţa într-o stare de beatitudine, retrăind cu intensitate maximă fragmente („zile”) parcă dintr-o viaţă anterioară. Întâlnirea cu Anchetatorul torţionar (povestită în tradiţia clasică a Călăului care, indiferent de legi, se comportă la fel) va fi şi un prilej de a descoperi iubirea carnală dar şi de a avea o experienţă mistică – amândouă la fel de neconvingătoare pentru personaj. Prin extensie, nici învăţătura nu-i oferă „cheile” cunoaşterii, ştiinţa fiind obţinută prin invocarea unor rugăciuni „fierbinţi”. O altă experienţă care l-ar fi putut salva ar fi fost întâlnirea cu vrăjitoarea care îi vorbeşte de basmul clasic al tinereţii fără bătrâneţe în căutarea căreia călătoreşte cu calul Stelică. Ultima încercare este cea a politicii, pentru scurtă vreme Prinţul are revelaţia puterii încercând să unească grupurile de aurolaci, să-i socializeze. Experienţa este terifiantă: „E la fel ca sus, gândi el, toţi aleargă haotic fără să aibă timp să vadă nimic din ceea ce se întâmplă lângă ei…, e la fel ca sus, numai că noi ne cumpărăm aici, în canal, iluzii la un preţ mai mic.”. O degradare continuă, o încercare de a mai provoca încă o dată destinul – totul este direcţionat spre moarte ca experienţă salvatoare.
Proza lui Cristian Meleşteu descoperă o lume nouă pentru cititorul contemporan: universul vieţii subterane, în esenţă, copiat cu exactitate după cel diurn.
Impresionează la tânărul autor capacitatea de a folosi şi interpreta unele mituri fundamentale, depozitate în memoria colectivă şi retrăite cu o intensitate maximă de un personaj aflat între cele două lumi într-o ambiguitate care îi asigură o libertate temporară.
O dată experienţele iniţiatice parcurse, personajul nu va mai avea de ales. Gestul sinuciderii încheie o proză plină de simboluri şi metafore, care se citeşte ca un roman poliţist şi care anunţă un prozator excepţional. Sperăm să aibă forţa pentru a-şi duce destinul de scriitor până la maxima lui afirmare.



SERGIU I. NICOLAESCU 




COLONIA SUBTERANA



„Oare ce o fi gătit mama acasă?” se întrebă el şi se urî căci i se întâmpla de prea multe ori în mo¬mentele cruciale ale vieţii să-i zboare gândul la lucruri banale.
Lumea se uita ciudat la el. Nu se mira. De o săptămână, de când nu mai putuse să închidă un ochi, nu se mai privise într-o oglindă, dar ştia că este murdar, nebărbierit, tras la faţă, ştia că arată rău. De-o săptămână nu putuse să doarmă câteva minute măcar, deşi se îndopase cu somnifere, se plimba năuc pe străzi, mergând fără nici o ţintă, cu singurul scop de a merge, până când simţea că-i creşte foc în picioare, că-i cresc copite de cal neîmblânzit care nu vrea să-l mai asculte şi atunci cădea istovit pe o bancă sau dacă nu exista sau nu avea forţa să ajungă până la ea, se tolănea pur şi simplu la temelia unei case. 
Într-o zi, fiind căzut neputincios pe un trotuar, îşi scoase căciula, căci îi era cald, foarte cald, parcă ar fi fost cazanul unei locomotive cu aburi. Văzându-l tolănit acolo, pe trotuar, în apropierea unei biserici, câţiva oameni miloşi îi aruncară în căciulă o monedă, două… Încercă să protesteze, dar gura nu-l asculta, nu reuşi să scoată decât câteva mormăituri pe care drept-credincioşii care-l miluiseră le luară drept încercări de mulţumire.
„Săracul, ce tânăr e şi uite că are totuşi bun-gust, ce bine şi-a asortat hainele astea de la second-hand. Hmm, are şi cravată! Dacă ar fi fost un om normal, ăsta ar fi fost un bărbat fin”, comentă o doamnă de vreo 40-45 de ani, foarte elegant îmbrăcată, păstrând încă urmele unei frumuseţi ce-n tinereţe trebuie să fi făcut ravagii printre bărbaţi. Deschise portofelul, se aplecă, îl mângâie pe păr şi îi vârî în buzunarul hainei o hârtie de 50.000 de lei…
De atunci îşi găsise metoda prin care să-şi cumpere ţigări, erau cel mai important lucru ţigările, vedea fumul de ţigară cum îl însoţeşte peste tot în drumurile sale, ca un câine credincios, cum încearcă să-i intre în suflet, lipindu-se de haine… Nu prea îi era foame, rar când îşi cumpăra nişte pâine şi o bucată de parizer, dar, pe măsură ce stătea tolănit mai mult timp în umbra unei biserici sau aproape de intrarea în piaţa oraşului, îşi permitea să-şi cumpere somnifere din ce în ce mai puternice…
Femeia aceea care îi dăruise 50.000 de lei îi apărea în fiecare zi, indiferent în ce zonă a oraşului se oprea. Este adevărat că îi scăzuse viteza de deplasare şi prefera să nu se îndepărteze mult de centrul oraşului, aşa că nu era prea greu de reperat. Îi apăru şi în ziua aceea, se aplecă, îl mângâie pe păr şi-i şopti blând la ureche: „Să mergem acasă, puiule, ai alergat prea mult, trebuie să te odihneşti…”.
I se făcu milă de vocea ei, i se părea că-i vine să plângă şi el nu suporta lacrimile, îi secaseră din ziua când îi murise bunica, şi se ridică greu, sprijinindu-se de ea, până la maşina străină care îi aştepta în apropiere… 
Casa era mare, îşi dădu seama după cum se pierdeau cuvintele pe coridoare, când o striga, căci nu prea avusese chef să se dea jos din pat şi nu avusese nici un pic de curiozitate să viziteze adăpostul său. 
Marlyn, căci aşa o striga, fiindcă o asociase în mintea lui cu Marlyn Monroe, îl spălase, îl tunsese, îi aranjase barba, îi cumpărase haine noi, îi aducea mâncarea la pat şi stătea noaptea trează, alături de el, veghindu-i lipsa de somn, lucru pentru care el aproape se îndrăgostise de ea. Îi recita de fiecare dată poezii, după ce se iubeau, îi cânta - ştia numai cântece triste care ei nu-i prea plăceau - apoi discutau şi comentau cărţile pe care amândoi le citiseră sau pe care le citeau acum, stând întinşi în pat, spate în spate…
Totul era bine, nu putea încă să doarmă, dar parcă nu-l mai chinuia aşa de mult lipsa asta de somn. Se pusese un pic pe picioare, obrajii îi prinseseră iar culoare… O aştepta liniştit în pat, se obişnuise cu mângâierile ei, ca un câine cu mângâierile stăpânului, până când, într-o zi, i se făcu dor de o plimbare, se îmbrăcă cu costumul acela frumos, pe care ea i-l cumpărase, îşi aranjă grijuliu cravata în oglindă, îndesă în buzunar banii pe care îi găsi prin sertare şi ieşi pe uşă liniştit, ca un copil ce pleacă la şcoală.
Nu se mai întoarse niciodată, începu să alerge din nou pe străzi, într-un maraton nebunesc fără spectatori şi fără premii… După ce-şi termină banii, destul de repede, căci se obişnuise să fumeze numai Kent, se apucase iar de cerşit. Nu numărase zilele care se scurseseră de când plecase, dar îşi dădu seama din privirile oamenilor că trecuse destul timp ca să fie iarăşi murdar, cu barba dezordonată, cu părul nespălat, îşi mângâie faţa şi observă că oasele îi ieşiseră mult în afară… 
Marlyn trecuse de câteva ori pe lângă el, dar nu-l băgase în seamă, îl privise cu milă, dar nu-i aruncase nici un ban… Observă că-i luase locul un splendid dog german mare aproape cât un viţel. „Al dracu’ câine, l-o fi dresat să facă prostii?”, se gândi râzând şi în clipa aia Marlyn deveni pentru el un simplu om de pe stradă care aleargă ca şi el, bezmetic, pe drumurile vieţii.
Începuse să meargă din ce în ce mai mult, într-un moment când somnul nu-l chinuia aşa de rău se gândi că de când mergea bezmetic ar fi putut ajunge la Veneţia şi-i spuse unei domnişoare drăguţe care trecea pe lângă el: „Spune, dacă lacrimile mele ar naşte un lac, ai veni să te plimbi cu gondola cu mine?”. Domnişoara îl privi speriată şi mirată în acelaşi timp, îi observă croiala impecabilă a hainelor murdare, se gândi că este un om ce trece printr-un necaz şi vru să-i răspundă, dar el plecase mai departe, din ce în ce mai departe de femeia aia care se îndrăgostise de un nebun ce trecea pe stradă…
Într-o noapte, în peregrinările sale se lovi de nişte aurolaci. 
„Ce faceţi, bă, dobitocilor, nu vedeţi pe unde mergeţi, vreţi să vă dau eu ochelarii mei, ăă?” şi ei se speriară de omul acela firav şi cu ochelari, cu părul rar şi murdar, cu barbă mare şi dezordonată, îmbrăcat cu un costum murdar, pătat, dar excelent croit şi dintr-un material bun, se speriară de privirea lui ciudată, puternică ce parcă îi învelea cu o pătură şi îi întinseră o pungă cu aurolac, ca să-l îmbuneze. Îşi aranjă cravata, verifică dacă are toţi nasturii de la vestă închişi, luă punga şi trase adânc, înecându-se aşa cum pe vremuri păţeau albii când fumau pipa păcii cu indienii. Mai trase o dată la fel de puternic, plămânii i se umpluseră de un aer ciudat, totul i se părea abur, vată…
„Cum vă cheamă, bă, putori ce sunteţi, aurolacii dracu’?”. 
Îşi uitaseră numele pe care le purtaseră 5, 6, 7 ani, până când fugiseră de acasă sau de la casele de copii…
„Oase, Toporul, Fagotul, Bilă, Mimi”, îi răspunseră ei repede, umili, aproape în acelaşi timp.
„Ce nume e acesta, Mimi, pentru un bărbat? De ce îţi zice aşa, bă?”.
„Se duce cu bărbaţii din Parc pentru 50.000”, îl lămuri unul.
„Bă, eu am făcut o facultate, ştiu engleză, franceză, lucrez pe calculator, am experienţă în funcţii de conducere…, ce mai, de azi o să fiu şeful vostru. S-a înţeles?”, le strigă frecându-şi braţul drept al ochelarilor, într-un tic nervos şi apoi, smulgând din mâna unuia o pungă de aurolac, mai trase o dată adânc în plămâni.
Îi rămăsese un gust amar, de cocleală în gură, aşa că scoase pachetul de ţigări, să-şi aprindă una. Le oferi şi lor şi când văzură pachetul de Kent, rămaseră cu gura căscată şi din momentul acela înţeleseră toţi că omul acela ciudat le este superior, nu se mai îndoi nici unul că într-adevăr el este şeful lor.
„Ce, bă, ce se întâmplă? E vreo problemă?”, strigă la ei şi râse în gând, căci acesta era ticul verbal al unui bun prieten de-al său.
„Nu, nici o problemă, şefu’…”, răspunseră ei şi lui i se păru că Mimi îi trimite chiar câteva ocheade…
„Bine, să mergem acasă!”, le spuse el îmbunat. 



În canal nu era aşa de rău cum îşi închipuise el în puţinele rânduri când avusese timp să se gândească la viaţa oamenilor mult mai amărâţi decât se simţea el.
Dormitorul său „regal” se afla sub o conductă de apă caldă care răspândea în jur o căldură ce-i aducea aminte de soba bunicii, ciudat, parcă simţea şi mirosul acela de lemne şi de coceni de porumb arşi…
Mai trase câteva guri flămânde din punga aia plină cu aurolac pe care i-o lăsaseră lângă el, îşi aprinse o ţigară şi, deşi tot nu putu să adoarmă, se cufundă într-un vis ca o curtezană într-o baie cu petale de trandafir…
Totul era alb, la un moment dat i se păru că şi pufos… ”Doamne, am murit şi sunt la porţile Raiului!”, gândi şi avu stupida senzaţie că o să-şi retrăiască viaţa în câteva secunde…
„Nefirescul pusese stăpânire pe mine. Soarele şi luna străluceau împreună sus pe cer, iar eu mergeam pe linia orizontului cea dreaptă şi infinită şi totuşi drumul era şerpuitor, şerpuitor, atât de şerpuitor, încât la un moment dat am crezut că mă transform în spirală. La capătul drumului fără sfârşit se afla prăpastia infinită, în care am căzut precaut un sfert, apoi cu ceva curaj încă un sfert, şi-ncă unul, şi-ncă unul, până am ajuns la nori. Am început să zbor, călăuzit de aerul sărat ce mă lovea peste cioc, până am ajuns la mare, unde pescăruş fiind, m-am scufundat şi am prins un peşte care m-a mâncat meticulos, oscior cu oscior, fărâmă cu fărâmă de carne. Lipsit de orice şansă de scăpare, am trimis câteva cuvinte să străpungă bulele de oxigen pe care peştele le scotea cu asiduitate, şi apoi să strige după ajutor. Un cuvânt mai isteţ şi-a îndeplinit misiunea şi un bărbat puternic m-a salvat cu două palme date peste spinarea peştelui ce mă înghiţise. Nefirescul dispăru ca o ceaţă, iar eu, ajuns într-o lume ciudată, am început să ţip! Mă născusem…”
„Doamne!”, izbuti să strige şi vru să cadă în genunchi, dar înţelese că nu poate face nici o mişcare, că merge pe un drum dinainte fixat, ca pe o bandă rulantă, şi nu are voie să se îndepărteze nici măcar cu un gest. ”Am pătruns misterul primar al vieţii, naşterea” şi gândi că explicarea naşterii ar fi fost cel mai bun pretext pentru a-şi începe romanul pe care-l lăsa să-l mănânce vremea la el în minte şi, spunându-şi toate astea, începu să gândească despre el ca despre altul, încercând să termine acum, când poate timpul în sfârşit a murit, romanul pe care îl dorise toată viaţa. 
…Clopotele băteau împrăştiind în jur mireasmă de primăvară şi Toma, luând în mâini inimile oamenilor ce umpleau bisericile şi simţind cum credinţa lor îl unge pe tot trupul, se simţea tot mai singur…
În jurul leagănului ţesut din fire de iarbă vrăjită, în care piticii pădurii şi cele trei zâne stătuseră şapte zile să spună poveşti, ursitoarele dansau ţinându-se de mână şi împleteau vorbe din altă lume cu cântece pe care mama le sorbea cu urechea lipită de uşă:
“…fiule, de când te naşti,
să iubeşti din Paşti-n Paşti,
fiule, tu să iubeşti
la calendele greceşti ! ...”
Încărcate de daruri, ursitoarele plecaseră şi, mulţumite fiind, lăsaseră un alint: “Prinţişorul Primăverii”…
Soarele se iubea pătimaş cu sticla ferestrei, încălzind-o, înfierbântând-o, făcând-o să se topească aproape de dorul lui. Prinţişorul Primăverii, ajuns acum ditamai prinţul, deschise cu greu ochii. Blocul din faţă se mărea, se micşora, ba la un moment dat i se păru chiar că se clatină. ”Cutremur!”, se gândi un moment, apoi zâmbi, căci îşi aduse aminte de sticlele de Jidvei de aseară, şi se întinse lung, molatic, punându-se în locul Împăratului aflat peste nouă mări şi nouă ţări depărtare, care se trezeşte într-o dimineaţă, iese într-unul din vastele lui balcoane, se întinde şi spune: “Fir-aş al dracu`, ce departe sunt!”. Vena din tâmpla stângă îi bătea în ritm de samba şi-i fu frică să nu vrea să fugă la Rio. Căuta să-şi dea seama cu disperare ce-i trebuie. Da, da, ţigara. Spre norocul lui, în spaţiul generos al pachetului se lăfăiau două ţigări. ”I-o fi frig…”, gândi şi luând una, o încălzi cu flacăra brichetei...
Apa curgea fierbinte. Duşul era cam stricat aşa că ieşi puţin iritat din cadă. Din oglindă îl privea un chip obosit, nervos, ciufulit. Dădu în silă cu mâinile prin păr să şi-l aşeze, apoi se strâmbă, cum făcea de fiecare dată când se uita în oglindă. ”Îmi stă bine cu barbă, nu mă mai rad.”, îşi spuse.
În cameră, cursurile se întinseseră pe masă, ca pe marginea unei piscine, şi începuseră să se bronzeze. Le văzu, vru să se apuce să înveţe, dar îşi aduse aminte că-l doare capul, aşa că se duse la farmacie să-şi ia un antinevralgic. Acolo, în locul farmacistei era o domnişoară de 20-25 de ani, probabil o rudă, sau o nouă angajată. Ceru antinevralgic, apoi întrebă: “Domnişoară, e adevărat că prezervativul nu protejează sută la sută?“. Tânăra se înroşi, bâlbâi ceva, apoi întrebă de unde ştie. ”Am auzit de unul care a folosit prezervativul şi un pic mai târziu a dat maşina peste el şi a murit”. Înlocuitoarea farmacistei, sau poate noua farmacistă rămase cu o privire tâmpă, fixă, în timp ce el luă folia de pastile şi plecă râzând.
Învăţa cu voce tare, scria, repeta, când brusc avu neinspiraţia să tragă aer adânc în plămâni. În aer plutea miros de metaforă de la o carte uitată deschisă, aşa că lăsă învăţatul pentru mai târziu. Se întinse în pat şi citi până când noaptea pierdută îşi spuse cuvântul şi adormi. Desigur, interesant de ştiut ar fi rezultatul sesiunii…
“Am terminat un capitol şi nici nu i-am pus titlu”.
”O zi obişnuită a unui om neobişnuit”
se gândi că ar fi titlul cel mai potrivit, apoi îi veni în minte titlul celui de-al doilea capitol şi poate ultimul:
Alte zile de data asta neobişnuite 
ale aceluiaşi om devenit obişnuit

ZIUA I 
Împăcarea

Fiica orei şase, iapă albă, sălbatică, ce crescuse prin bălţile Brăilei şi fusese momită de hoţul hoţilor de cai cu bucăţele de zahăr candel franţuzesc, şi a celor douăzeci de minute, cai negri ca noaptea şi cu o pată albă în frunte, absurd de frumoşi pentru viaţa lor de numai şaizeci de secunde pe care le trăiau doar pentru a se împerechea cu iapa orei, fiica orei şase şi douăzeci de minute, îl sunase într-o zi când aerul plutea şi casele erau adânc înfipte în pământ.
- De unde îmi ştii numărul?
- L-am visat azi-noapte! şi atunci el ştiuse că orice minciuni îi va spune, o va crede.
- Mergi strâmb…, veni mai târziu replica lui la minciună şi a luat-o de mână şi nu i-a mai dat drumul, căci vroiau să împlinească prevestirea, să nască fiul orei şase şi douăzeci şi al Prinţului Primăverii… Ochiul atotvăzător îi plăcu, Mâna atotcuprinzătoare sădi pentru ei, spre răsărit, o grădină, tocmi un râu să o străbată şi Vocea cea de toţi auzită le porunci: ”De data asta să nu-mi mai nesocotiţi poruncile! Dansaţi!”.
Şi atunci voia Lui transformă un om mai sensibil în vioară, unul mai gras în acordeon şi îi dădu unui înger două oase din coasta Sfântului Petre să cânte cu ele la ţambal. Muzica era săltăreaţă, săltăreaţă şi ei nu mai nesocotiră voia cerească şi dansară, dansară, până când, încălziţi şi-au dat pieile jos şi-au rămas două schelete frumoase şi pure. Îngerii cântau cu acorduri blonde şi dolofane, ei se mişcau ameţitor şi nu vedeau că oasele lor se tocesc, se tocesc, până când rămân două zaruri perfecte. Dumnezeu ia zarurile, le aruncă în paharul făcut din pielea celor doi, le amestecă, le ascultă, şi într-un târziu le aruncă, dar numai Sfântul Petre ştie să le citească, şi nu o face, căci oasele lui sunt beţe de ţambal şi-l doare spatele, şi-i e greu să se ridice. Plânge Sfântul Petre de durere şi plouă cu stropi mari şi parcă săraţi…






ZIUA a II-a
Botezul…

“Halal prinţ sunt!”, îşi zicea, pipăindu-şi ţeasta rasă, în drum spre biroul anchetatorului. ”Acum mai degrabă semăn cu un han tătar…”.
Anchetatorul îi oferi o ţigară, îl aşteptă să o aprindă şi-l întrebă:
- Cum te simţi, tinere ?
- E cam întuneric aici, răspunse înfruntând cu greu lumina lămpii ce-l bătea peste ochi, dacă mai chemaţi patru colegi să puteţi să montaţi un bec, m-aş simţi excelent!
- Mama voastră, vi s-a urcat democraţia la cap! Te ajut eu să vezi mai bine!
Şi-l pocni peste ochi, apoi peste obrazul stâng, îi căzu ţigara din gură, dar nu se plânse că-l lovise, nu ripostă, ci se aplecă calm, ridică ţigara şi trase repede de câteva ori, de frică să nu se stingă.
- Ce ţi-a venit, mă nenorocitule, să te arunci în apă?
Nu-i răspunse, îl privi sfidător în ochi şi nu-i răspunse, căci n-ar fi înţeles că el nu se aruncase în apă ci în vâltoarea unei idei, umezită de imaginea femeii-peşte, femeia care îi lăsa solzi pe trup de fiecare dată când se iubeau, şi-l hrănea apoi cu untură de peşte, fiindcă conţine fosfor şi se va face deştept, să-şi dea seama ce noroc are că a întâlnit-o. Se aruncase în apa urzită de trecerea femeii-peşte şi se trezise în apa lacului din parcul oraşului, ţipând şi prefăcându-se că se îneacă, până când doi poliţişti aflaţi la promenadă cu nevestele săriseră să-l salveze, îmbrăcaţi în costume de gală, cu şepcile pe cap. Apa era absurd de mică pentru tărăboiul pe care-l făcuse, le ajungea până la subţiori, şi poliţiştii, plini de ridicol şi de apă, îşi adunaseră şepcile umplute cu broscoi şi ţânţari de baltă, şi-l luaseră cu ei.
- Nu răspunzi, mă, cretinule?
Şi palma veni, cu precizie, brusc, dar el era pregătit, întinsese de mult timp celălalt obraz şi aştepta…

Ziua a III-a 
Pe la prânz

Amenda era ridicată, prea ridicată şi refuză să o plătească, era un preţ prea mare pentru o iubire, aşa că fu condamnat la 30 de zile de muncă în folosul comunităţii…
- La spital, deşi ar fi trebuit să-l trimit la spitalul 9, spuse judecătoarea, dar am fi prăpădit curentul degeaba, căci e irecuperabil…
- Vă mulţumesc doamnă judecător, mulţumesc onorată instanţă, nici nu ştiţi de cât timp vreau să fiu în preajma unei infirmiere fără să fiu bolnav!
Şi începu să spună „Tatăl Nostru” în latină, pentru sănătatea şi prosperitatea completului de judecată şi a poliţiştilor care fuseseră atât de drăguţi şi îi oferiseră hrană şi un pat de dormit gratis…
Sarcinile lui la spital erau să cureţe curtea de frunze, să îngrijească rondul de trandafiri din faţa porţii şi să spele pe jos într-un sector în care o parte de personal intrase în concediu.
- Cine eşti? îl întrebă o asistentă, în timp ce lustruia podeaua salonului, perseverent, perseverent, să se poată vedea în ea.
Ridică ochii şi văzu zâmbetul ei ironic, care-l sperie mai mult decât o seringă plină cu cele mai dureroase săruri.
- Sunt noua femeie de serviciu, încercă el să glumească.
- Îmi plăcea mai mult cea dinaintea ta, avea o fustă scurtă şi un halat alb ce îi punea în evidenţă părul negru, încercă ea să-i facă jocul. Încearcă şi tu să te îmbraci aşa şi poate mai vorbim… 
Plecase, lăsând un miros de parfum fin, dulceag, amestecat cu iz greu de medicamente, pe care-l sorbi şi i se opri în stomac şi-l îmbătă parcă ar fi băut votcă amestecată cu benzină. Peste un timp, când nu-şi revenise încă din beţie, îi făcu pe plac şi se afundară în noapte şi într-un salon liber, trăgându-şi unul altuia fusta, şi gemetele lor de oameni beţi şi trăind cât pentru o sută, se răspândiră în tot spitalul şi prelungiră viaţa tuturor bolnavilor pe moarte cu o zi…

ZIUA a IV-a
Înălţarea

Mulţimea se strânsese buluc. Darnic, soarele poleise cu aur acoperişurile, iar preoţii cu hainele lor negre, din cauza numărului foarte mare, păreau un stol de ciori într-un lan de floarea-soarelui. De la microfonul tribunei improvizate, Înalt Prea Sfinţia Sa se adresa mulţimii:
- Fraţi români, ne aflăm în această sfântă zi de Vineri, în pragul unei mari realizări. Azi, după trudnice încercări, avem în faţa noastră…
- În faţa voastră suntem noi, mulţimea, iar în faţa noastră eşti tu, boule! îl întrerupse un glas de eretic, un element perturbator introdus cu scopul de a strica bucuria acestei mari sărbători ce se profila…
- Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor! intonă înalta faţă bisericească, apoi continuă… Avem, aşa cum spuneam, … lângă noi, biserica Sfintei Treimi înălţată în locul în care Sfânta Filofteia de la Biserica din Vârful Dealului şi cinci vrednici fii ai satului, care nu s-au dedat la desfrâu şi alte fapte care să mânie pe Domnul, au avut bucuria şi cinstea de a vedea Sfânta Treime urcând la cer. Felul în care Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh s-au arătat ochilor nevrednici ai muritorilor, în chip de cal, bărbat şi femeie, aşezaţi unul în coasta altuia, ne duc cu gândul la multe lucruri...
În scaunul lui mare ce trona toată Talpa Iadului, Scaraoschi abia se abţinea să nu râdă în hohote, asta pentru a nu-i scădea prestigiul pe care-l avea faţă de drăcuşorii ce-l înconjurau. Când preotul începu să spună despre cal că reprezintă elementul de legătură dintre om şi Divinitate, nu mai putu şi izbucni în hohote de râs isterice, gâdilat pe sub nas şi la subţiori cu furcile de drăcuşori care nu se mai săturau să-şi vadă stăpânul râzând. Când îşi reveni din râs, Necuratul îi trimise preotului printr-o pală de vânt întreg adevărul… Poporul nu avea însă să afle niciodată, căci preotul lăsase cuvântul Miresei lui Hristos, Maicii Filofteia, zisă cea Sfântă, fiindcă fusese aleasă de harul divin să vadă înălţarea la ceruri a Sfintei Treimi…
Calul era un hibrid dintre o iapă ce se trăgea de departe din legendarul Pegas şi dintr-un M.I.G., ce avusese puterea să mai iubească o dată înainte de a se prăbuşi printre liniile de înaltă tensiune. Bărbatul era Prinţul Primăverii, care tocmai dormise într-un strat de ghiocei, lucru care-l făcea alb şi pur, de parcă tocmai fusese spălat cu cel mai scump detergent. Cu femeia era o poveste mai lungă…
Femeia, de treizeci şi ceva de ani, dar cine ştie exact vârsta femeii? proaspăt divorţată fiind, într-un concediu se duse pe malul unei bălţi singuratice să pescuiască. Cum peştele nu se înghesuia să mănânce râma veştejită şi atârnând din cârlig, femeia se înveli cu o pătură ţesută cu andrele de 14 din fire de raze de soare şi adormi. La un moment dat, un clipocit o făcu să se trezească. Un bărbat gol se îndrepta din apă spre ea!
- Nu te speria! Sunt Duhul acestei ape şi, fiindcă n-ai avut noroc la pescuit, îţi voi îndeplini trei dorinţe…
- Prima dorinţă, îndrăzni femeia încă uluită, ar fi să am o casă mare şi frumoasă…
- Când vei ajunge lângă blocul în care locuiai, vei găsi o casă mare şi frumoasă!
- A doua dorinţă ar fi să am o maşină, o, o… Dacia, se gândi ea să nu exagereze.
- În garajul vilei vei găsi o maşină!
- A treia dorinţă ar fi să, să… îh, să am un bărbat frumos, iubitor, să nu fie beţiv şi să aducă salariul acasă! spuse femeia repede, cu o oarecare urmă de ruşine…
- Ţi se va îndeplini şi dorinţa asta! Acum, ca vraja să aibă efect, culcă-te cu mine!
Femeia nu pregetă deloc, căci n-ar fi vrut sub nici un chip să piardă toate aceste lucruri.
- Femeie, câţi ani ai? întrebă Duhul după ce termină treaba.
- Douăzeci şi ceva… cochetă femeia.
- Şi la douăzeci şi ceva de ani mai crezi în poveşti cu Duhul apelor? întrebă bărbatul şi se pierdu râzând în apele din care venise.
Atunci femeia jurase pe carapacea unei broaşte ţestoase ce trăise 435 de ani în insulele Galapagos, şi pe o musculiţă de oţet ce se născuse cu patru aripi şi trăise, culmea culmilor, trei zile, jurase, spuneam, să se răzbune pe toţi bărbaţii din lume! 
Aşa că se urcase în coasta Prinţului Primăverii. ”Să-ţi aduci aminte de unde ne tragem noi femeile!”, îi spuse, şi nu se mai dădu jos, deşi o rugase cu vers legat de pământ, prin iarba strivită de cal şi prin pietricelele ce-i rămăseseră între copite, şi de văzduh legat prin bucata de nor din care muşcase şi pe care o clefăia ca pe o gumă de mestecat:
“Are calul meu cel falnic
ham făcut din usturoi,
că e noaptea un moroi.
Are calul meu cel falnic
multă greutate-n spate,
că sunt eu plin de păcate,
că tu ai făcut din mine
cântece de mandoline!
Şi mi te-ai urcat în coastă,
m-ai crezut mătură proastă,
vrăjitoareo, vrăjitoareo,
ai puţină milă-n tine,
că moare calul sub mine!”.
Dar ea nu a vrut să audă de nimic, şi-i mână, şi-i mână prin văzduh, strigând “Mai sus, mai sus!” şi plângând, căci în tinereţe un iubit de-al ei îi spusese:
“Iubito, te invit la un zbor,
am pus la Carul Mare motor.
Ne vom plimba prin Calea Lactee,
vom bea lapte din biberoane făcute din stele!
Ne vom întoarce acasă cu primul meteorit
ce se va stinge pe pământ în infinit! ”,
iar ea nu găsise de cuviinţă să-i răspundă decât:
“Iubitule, de-ai şti cât aş veni cu tine,
însă am rău de înălţime!”.
Zburaseră până când calul, care se săturase să se hrănească cu praf stelar amestecat cu amintiri de ovăz şi iarbă verde, coborâse în satul acela, în mijlocul pajiştii, înfundându-şi urechile cu bucăţele de foame topită la foc potrivit şi modelată în formă de doape, şi mâncase iarbă, ovăz şi paie, rămânând surd la blestemele vrăjitoarei.
Maica Filofteia tocmai făcuse în sat cumpărăturile pentru Mânăstirea din Vârful Dealului şi se întorcea însoţită de cinci săteni care o ajutau să care merindele, când văzu înălţându-se la cer Sfânta Treime sub forma unui cal, călărit de un bărbat alb şi pur, călărit de o femeie frumoasă ca un înger… Căzuseră toţi în genunchi şi în mai puţin de un an pe locul acela se înălţase o biserică mare şi frumoasă, pentru pelerinii ce veneau din toată lumea să se roage…
Cu puţin timp înainte ca Maica Filofteia să aibă revelaţia acelei întâlniri, radarul Unităţii Militare 087963 înregistrase o formaţiune de zbor ciudată, nemaiîntâlnită până atunci. Ajunsă în timp record, echipa de specialişti din capitală găsise, pe o porţiune de o mărime considerabilă, iarba lipsă, într-o formă perfectă de cerc. În plus, se găsiseră şi urme de radioactivitate în nişte grămezi ce semănau leit cu balega de cal. Auzind de teoria bisericii, conducătorul echipei de specialişti declarase râzând:
- Nu cred într-un Dumnezeu radioactiv!
Ca întotdeauna, adevărul este ştiut de cei care-l deţin… 



ZIUA a V-a
Încercările

Anul universitar începuse de ceva timp şi Dumnezeu se gândi că nu ar fi rău să vadă ce mai fac studenţii. Fiind cam ocupat, îl trimise pe Sfântul Petre în locul lui.
- Ei, cum stăm, Sfinte Petre?
- Doamne, cei de la Drept învaţă manuale după manuale, cei de la Medicină fac disecţii după disecţii, învaţă toată noaptea, iar inginerii…
- Ei?
- Inginerii, Doamne, spuse Sfântul Petre pe ton scăzut căci, ca un sfânt ce era, îşi dorea să nu mânie pe Domnul împotriva lor, dar nici nu putea să mintă, inginerii dau chefuri, beau, fumează, sunt cu femei...
- Hm…, spuse Dumnezeu îngândurat, să-i mai lăsăm o vreme.
Peste o vreme, însă, istoria se repetă. În nemărginita lui răbdare, Dumnezeu decide să-i mai păsuiască o dată pe viitorii ingineri. Se apropie sesiunea…
Cu o zi înainte de începerea sesiunii, Sfântul Petre face o ultimă incursiune printre viitorii intelectuali şi specialişti ai ţării…
- Spune, Sfinte!
- Doamne, cei de la Drept sunt pe ultima sută de metri, mai este treabă de o oră, două, să termine tot. Cei de la Medicină au învăţat, au făcut lucrările de laborator…
- Dar cei de la Inginerie? 
- Se roagă, Doamne, se roagă fierbinte…
- Să-i ajutăm atunci pe cei de la Inginerie, spuse Domnul cu bucurie în ochi…
E în această istorioară, fără îndoială, o confirmare a arhicunoscutelor dictoane: “Bate şi ţi se va deschide”, “Cere şi ţi se va da”. Cunoscând toate acestea, Ionescu de la etajul II, se rugase noapte de noapte, de luni până duminică să câştige şi el la partida săptămânală de poker ce avea loc la Vasile de la etajul III. Se pare însă că Ionescu era în ochii divini excepţia care confirmă regula, căci pierduse toţi banii pe care îi economisise cu greu întreaga săptămână, iar acum era pe cale să piardă şi banii de pâine. Grămada de bani strânsă din mize, un pic răcită fiind, începuse să se aşezase în faţa Prinţului Primăverii unde era mai puţin curent. În puţin timp, toţi adversarii rămaseră fără bani. Prinţul vru să plece, dar unul dintre jucători îl opri:
- Nu mai am bani, dar pun la bătaie locul în care se află tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte contra tuturor banilor pe care i-ai câştigat până acum…
- Bine, dar ăsta-i un loc dintr-un basm, răspunse Prinţul, puţin derutat de convingerea cu care i se spuse, dacă ai nevoie de bani, pot să te împrumut pentru o perioadă mai lungă.
- Nu, nu-i un basm, adevărul se descoperise şi atunci singura soluţie era să ne facă să credem că este o fabulaţie. În fiecare an are loc Marea Loterie a nenăscuţilor, iar marele câştigător are dreptul să-şi întrebe mama unde se află Împărăţia… După cum ştii m-am născut foarte greu. Problemele nu erau medicale, în perioada aceea o forţam pe mama să-mi spună unde găsesc Împărăţia tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte. Acum, că ştii toate amănuntele, accepţi să joci?
Prinţul se uită pe masă: nu era nici un pahar de băutură. Crezând că se glumeşte, ceilalţi se răspândiseră prin casă.
- Accept! răspunse el, fără să ştie de ce. 
Împărţiră beţele din trei cutii de chibrituri, stabiliră valoarea fiecărui băţ, şi începuseră să joace.
- Pot să plec? întrebă Prinţul după vreo jumătate de oră, strângând tacticos beţele de chibrit în cutii.
- Ai câştigat cinstit, secretul meu, darul meu de la naştere este acum al tău…
Prinţul simţi că brusc îl doare rău capul, apoi, cum se relaxează total. “M-a hipnotizat, se gândi, n-a glumit, chiar mi-a spus unde e locul!”.
Apoi, la fel de brusc, durerea de cap dispăru, dar începu să-l doară burta: se făcuse prânzul şi îi era foame…

Aceeaşi zi, 
puţin după masa de prânz

După ce mâncă, în loc să simtă, ca de obicei, nevoia să se întindă şi să tragă un pui de somn, Prinţul simţi nevoia să plece de acasă. Merse o vreme fără rost pe străzi, apoi cumpără un ziar şi se opri într-un parc, pe o bancă, să-l citească. Într-un chenar negru, ghicitoarea Voichiţa anunţa că poate ajuta pe oricine, în orice problemă, că poate sfătui lumea despre drumuri ce trebuie făcute sau nu, despre cununii şi despre dragoste. Peste o jumătate de oră, găsi adresa ghicitoarei, care-l primi cu o cafea deja pregătită.
- Ştiam că ai să vii, Prinţişorule, te aşteptam de ani de zile…
Prinţului i se păru vocea cunoscută, şi nu se miră de gustul cafelei, exact cum îl dorise, şi de faptul că din câteva mărci de ţigări pe care le avea la îndemână, ghicitoarea îi întinse exact marca preferată. Ba mai mult, parcă se aştepta ca ghicitoarea să nu fie deloc mirată când îi vorbi de călătoria pe care vroia să o facă, şi în plus, îi dădu câteva sfaturi… Plecă de la ghicitoare mulţumit de cafea şi cu certitudinea că în curând va pleca într-o lungă călătorie…
Acasă, se duse direct la grajdurile tatălui său unde, aşa cum îl sfătuise ghicitoarea, alese cel mai răpciugos cal, pe Stelică, un cal muncit o viaţă la plug, pe care urmând aceleaşi sfaturi, îl pârli pe bot cu nişte jăratic. Încălecă şi cu greu porniră spre Împărăţia mult visată. Ca un făcut, uită acasă pieptenele, bucata de cremene şi toate celelalte lucruri menite să te ajute într-o astfel de călătorie, aşa că la întâlnirea cu cea mai mare şi fioroasă dintre Scorpii era complet nepregătit. Noroc că făcuse studii economice şi, după lungi negocieri îi vându Scorpiei o pereche de porumbei călători de toată frumuseţea, pe un preţ de nimic, doar ca să-l lase să meargă mai departe. A doua zi, porumbeii se întorseseră, aşa că întâlnirea cu Gheonoaia nu-l mai prinse nepregătit. Mărinimos ca de obicei, Prinţul vându pe acelaşi preţ de nimic şi Gheonoaiei perechea aceea superbă de porumbei călători, doar pentru a fi lăsat să-şi continue călătoria. Ziua următoare, porumbeii apărură şi se aşezară docili pe umărul Prinţului. Calul Stelică începuse să dea semne de oboseală, Prinţul se gândea că ar fi durat mai puţin călătoria dacă ar fi plecat cu maşina, soarele începuse să fie mai puternic ca niciodată, când brusc se făcu întuneric! Era noapte şi ziua nici nu trecuse!
- Bine ai venit în Împărăţia tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte, unde noaptea începe când un oaspete ne calcă pragul! îl întâmpină solul Împăratului, urmează-mă, te rog, Alteţa Sa te aşteaptă!
Împărăţia era aşa cum se aşteptase: fiecare făcea ce vroia, mâncarea era din belşug şi distracţiile erau ieftine, iar Împăratul îi plătea cu mărinimie de fiecare dată pentru încântătorii săi porumbei călători. Brusc porumbeii încetară să vină. Îi aşteptă o zi, două, o săptămână, o lună…
Într-o zi, cineva îi bătu la uşă: erau porumbeii, Împăratul le tăiase aripile…
Lipsit de principala sursă de venit, porumbeii, pe care într-o zi de penurie materială îi transformase într-o ciulama, negăsind o slujbă potrivită, dar mai ales mânat de dorul de patrie, căci dacă nu am spus până acum Prinţul era un mare patriot, într-o seară, Prinţul încălecă pe Stelică şi plecă spre casă. “Spre nord, mereu spre nord”, îl călăuzise cel mai mare astronom al împărăţiei, dar nici nu apucă bine să-şi dea seama unde se află pe cer Steaua Polară, că îl izbiră în faţă razele unui soare mai fierbinte ca niciodată. “Schimbarea asta bruscă nu poate însemna decât un singur lucru: am ieşit din Împărăţie şi am intrat în lumea în care timpul te îmbătrâneşte. Am intrat în împărăţie pe la prânz, trebuie să fie deci aceeaşi zi, puţin după prânz, nu are de ce să-mi fie teamă că îi voi găsi acasă pe toţi îmbătrâniţi sau morţi, ideea că un an în Împărăţie ar corespunde câtorva sute de ani în restul lumii nu este decât o idee falsă, inoculată de cei care au inventat şi basmul, acolo timpul este o diversiune, pentru ca oamenii să nu trăiască o viaţă numai ziua sau numai noaptea…”.
Soarele devenea din ce în ce mai puternic, peisajul din ce în ce mai arid, calul Stelică era deja obosit. În curând, singura privelişte pe care o mai avea în faţa ochilor era nisipul şi soarele acela, supărător de galben, care-l făcea să-i fie poftă de un ou prăjit. Merseră, merseră, erau doar un soare, două siluete şi câteva milioane de tone de nisip fierbinte. “Şi eu care spuneam că apa nu e bună nici în ghete”, îşi spuse Prinţul, privind în urmă să vadă dacă Stelică mai vine… Stelică nu mai venea, dar în faţă îi apăru iubita lui, cu braţele larg deschise.
- Vino! atât îi strigă, şi el se aruncă precum apa în cascadă. O simţi dornică de el, atât de caldă... Când deschise ochii, văzu că săruta nisipul încins… Iubita lui se transformase în Fata Morgana sau poate invers, era aşa de cald, că începuse să miroase ca o friptură. Îi era sete, sau visa că îi este sete căci nu mai avea conştiinţa lichidului, organele îi fierbeau în suc propiu. Deodată, au început să apară oraşe şi oameni plini de patimi, Prinţul plângea cu amintiri în loc de lacrimi…



Aceeaşi zi, 
pe înserate…

Se târî cu greu printre amintirile acelea fumegânde, până când auzi susurul inconfundabil al mării. Ridică ochii şi văzu că nisipul nu se sfârşeşte, dar într-o parte se uneşte sau se luptă cu marea, nu mai era nimic clar în capul lui. Ajuns la mare, văzu oameni, pescăruşi, şi se luă când după unii, când după alţii, până când ajunse într-un loc cu nişte maşini mari de fier. Se urcă într-una dintre ele şi adormi.
- Acceleratul spre Capitală pleacă de pe linia 3 peste cinci minute! anunţa o voce metalică.
Dar pe el nu-l mai interesa nimic şi fără să-şi dea seama de unde, avea certitudinea că este în drum spre casă…

ZIUA a VI –a 
Foarte de dimineaţă

Se trezi brusc, şi tot ce văzu fu cerul albăstriu-verzui, sau ochii ei, era prea adormit ca să îşi dea bine seama, şi plonjă prin corneea ei, sau prin fereastra larg deschisă, dând din mâini şi picioare ca un înotător în piscină. Închise repede ochii, căci un lichid roşu îl inunda de peste tot. Atunci a înţeles: se scălda în vasele ei de sânge, un sânge mai puternic decât cel al balaurului, în care se scăldase nemuritorul Siegfried. Avu grijă ca nici o frunză, nici măcar o amintire de frunză să nu i se lipească pe trupul său ajuns desăvârşit după această baie. Mai greu îi fu să iasă: nişte nenorociţi de hemoroizi îi blocau drumul… Deschise atunci ochii şi tot ce văzu era cerul albăstriu-verzui, sau ochii ei, călătoria aceea prin corpul femeii sau pe nicăieri îl obosise, ochii îl dureau de atâta albăstriu-verzui, aşa că se închise în el ca un sihastru în chilie, şi aşteptă al treilea cântat al cocoşului să se lepede de tot albăstriul-verzui din lume. Atunci când cocoşul strigă triumfător, vestind victoria asupra culorii aceleia absurd de predominante, deschise ochii şi tot ce văzu fu cerul cenuşiu, sau poate ochii ei, era prea adormit ca să-şi dea seama, şi se închise în el ca un sihastru în chilia sa din inima muntelui, şi aşteptă următorul cântat al cocoşului, sau urletul ceasului electronic, să se lepede de tot cenuşiul din lume, spunând mereu o rugăciune pentru terminarea tuturor culorilor din lume.






Aceeaşi zi, nu chiar aşa devreme
În căutarea Culorii

- Nu-mi place de tine, eşti livid! îi spusese femeia-aeroplan ce-i zbura prin minte, la joasă altitudine, ca să-i fie cât mai aproape de gânduri. Eşti atât de alb, că parcă eşti un înecat!
- Nu-i nimic, mănânc un câmp de floarea-soarelui şi mă fac galben ca mierea. Beau Dunărea şi mă fac albastru ca stările tale, mănânc o pădure de brazi şi mă fac verde ca iarba, atât de verde, că vin vacile să mă pască. Şi dacă nu e de ajuns, mă duc la Rovine, să curgă pe mine sânge din memoria pietrelor ce l-au văzut pe Mircea cel Bătrân luptând, sau mănânc portocale până mă fac oranj, atât de oranj, că se bat maimuţele să mă mănânce, se bat atât de rău, că totul se face violet!
- Degeaba, e albul din tine atât de negru, că tot gri rămâi! îi aruncă ea o aripă în faţă, şi el înţelese din zborul acela în derivă şi din motorul ei prea rău fumegând că femeia-aeroplan se va prăbuşi şi va deveni femeia-normală sau femeia altuia, dacă nu va pleca cât mai repede să caute Culoarea, culoare care pierise poate din cauza rugăciunii lui matinale.
“Trebuie să cobori din câmpie în munte!“, îi spuse Oracolul şi ăsta fu singurul sfat cu care plecă la drum. 
Nu trebui să meargă mult pentru a da de câmpie. Se vedea de departe că este o câmpie ciudată: era împărţită în 64 de pătrate, unul cultivat cu grâu, altul cu iarbă. “Parcă ar fi o tablă de şah!”, abia apucă să gândească şi o voce venită de nicăieri sau de peste tot îi răspunse: ”Ai intuit exact. Te încumeţi să intri în jocul nostru de şah? Cum nu e un joc de noroc, banii nu vor exista aici!” Şi din portofel începură să-i zboare fluturi de zeci de culori, iar în buzunare începură să-i cânte greieri metalici. “Dacă o să câştigi, vei putea să cobori din câmpia noastră în muntele pe care îl cauţi. De vei pierde, vei rămâne pe veci o piesă în câmpia noastră crescută din visele jucătorilor ce n-au apucat să joace. Spune, accepţi?”.
Îi zbura prin cap cu viteză mai mare ca niciodată, nu auzea decât zgomotul pe care îl făceau motoarele ei, şi, având în minte doar gândul că ea va ateriza în acelaşi loc cu el, de va reuşi să câştige, spuse grăbit: “Da, da, accept!”.
Atunci câmpul se umplu de figurine, iar el se trezi un simplu pion în prima linie. Dar le era frică de el şi din pion l-au făcut nepion, adică un cal, gândindu-se că-i pot pune zăbală, să-l îmblânzească, dar nu ştiau că el călărise printre stele pe stră-strănepotul lui Pegas şi învăţase că foamea te face de obicei să asculţi de oricine, dar foarte rar -şi era şi cazul lui- te face să fi propriul tău stăpân. “Ăsta ne dă şah şi ne ia şi regina!“, şuşoteau toţi, şi din cal l-au făcut necal, adică măgar, dar în scurt timp li s-a făcut iar frică de el, căci ajungea cu urechile la cer şi ziceau că o să explodeze soarele de râs, că prea-l gâdilă cu urechile lui mari şi măgăreşti, şi atunci îi trădară sexul şi-l făcură regină. “Se mişcă în prea multe direcţii, nu trebuia să-i dăm o asemenea libertate” şi îl făcură neregină, zidindu-l, zidindu-l, până-l făcură turn. “Lasă prea multe cruci în urma lui atunci când se mişcă. Poporul e prost şi superstiţios şi l-ar putea urma!” continuară să se audă şuşoteli în diferite pătrate. Şi începură să-l dărâme cu pichamere, buldozere şi târnăcoape, până când îl făcură rege. “I-am dat o putere prea mare! Ce rău îi mai putem face acum, când e apărat de toţi? Ăsta-i nebun, e nebun de-a binelea, trebuie neapărat internat într-un ospiciu!”. 
Brusc, câmpia dispăru şi Prinţul se găsi la poalele muntelui. Nebun fiind, avusese matul la prima mutare…
Muntele îl privea de sus. Ironic, i se păru lui. Întotdeauna îşi dorise să privească un munte în ochi, dar nu reuşise să-l vadă decât până la brâu. Era îmbrăcat primăvăratic, dar cu toate că era zăpadă din abundenţă, nu-i era frig deloc. De aici, de sus, cerul se vedea mai blând, mai albastru ca niciodată, mai hipnotic ca niciodată. “Trebuie să cobori din câmpie în munte!”, îi reveneau în cap spusele Oracolului. Şi atunci realiză că nu se caţără pe un munte, ci pe barba lui Dumnezeu, că cerul nu e cer, ci doar o privire aruncată ce mai pluteşte până să se stingă. “Poţi să cobori din câmpie în munte? Poţi să cobori din munte în cer? Spune-mi, poţi tu toate astea?”. 
- Eu pot! strigă triumfător şi, având curcubeul lipit de faţă, se aruncă în gol.
Eu poooot! Eu pooot! Eu poot… ţipă ecoul vestind victoria…

Ziua a VII-a
Ultima

Totul era alb, la un moment dat i se păru că şi pufos…
- Ai ajuns la capătul drumului, fiule, eşti la capătul puterilor, odihneşte-te, astăzi e ziua a VII-a şi e scris pentru toţi să ne odihnim…



Se trezi din vis când simţi mâna lui Mimi mângâindu-l pe păr. 
„Şefu', îi şopti blând la ureche, să-ţi aduc ceva de mâncare, să-ţi mai pun nişte cartoane sub cap?”.
Expertă, o mână îi descheiase vesta, cămaşa, şi îi mângâia blând părul rar de pe piept. Se trezi de tot, îl respinse uşor pe Mimi care se ghemuise docil lângă el.
„Nu, Mimi, mulţumesc, nu-mi trebuie nimic. Aş vrea să fiu puţin singur, dacă nu te superi…”.
Nu se supărase, era obişnuit şi cu mângâierile şi cu refuzurile Mimi, dar se putea citi o undă de regret în ochii lui mari, albaştri.
Se uită în jur, abia atunci realiză că stătea întins pe nişte cartoane care pe vremuri fuseseră cutii, că era învelit cu nişte zdrenţe cine ştie de pe unde luate. Peste tot zăceau aruncate ziare. Luă unul şi îi sări în ochi un titlu mare, de pe prima pagină: „Preşedinte dispărut de o săptămână”. Mai jos, încadrată de articol, poza lui preferată, făcută cu vreo 5 ani în urmă, înfăţişa un bărbat fin, elegant, genul de bărbat pe care ţi-l închipui că miroase a tutun scump… „Au trecut de atâtea ori pe lângă mine, când stăteam la cerşit şi nu m-au recunoscut”, se gândi el cu un gust amar de parcă mâncase la prânz un roi de îngeri decăzuţi, cu aripile înnegrite de fum de „Carpaţi”…
Îi era somn, un somn ciudat ce nu-l lăsa să doarmă. Se întinse pe mormanul ăla de cartoane, se înveli cât putu mai bine cu cârpele alea împuţite şi brusc, i se făcu dor de patul de acasă, de friptura pe care mama i-o făcea aproape arsă, aşa cum îi plăcea lui, de supa cu găluşte, de femeia care nu mai obosea să-i umble prin minte…
„O şedinţă, râse el, am nevoie să prezidez o şedinţă ca să mă revigorez.”
A doua zi se interesă care este cel mai spaţios canal din oraş, sechestră toţi banii membrilor cetei lui, se duse şi făcu o baie la Baia Publică, îşi cumpără un costum, o cămaşă şi o cravată aproape noi, de la un second-hand, se tunse, îşi aranjă barba la un frizer, şi-şi trimise oamenii să convoace toţi şefii de canale, pentru şedinţa de a doua zi, dar şi să încerce, cât mai discret, să le afle nemulţumirile şi visele. Seara, vorbi mult cu oamenii lui, care-şi îndepliniseră bine sarcinile, ca să afle care sunt problemele cele mai mari în canal şi ce şi-ar dori cel mai mult oamenii, ca să poată să-şi facă un discurs cât mai bun.
Se intimidă, poate nici la momentul debutului său nu avusese atâtea emoţii, dar acum era intimidat rău de oamenii aceia care-l priveau rece, extrem de rece, nici în momentele în care se despărţea din vina lui de femeile pe care le-a iubit nu văzuse atâta răceală şi ură… Experienţa îl ajută însă să treacă repede peste momentul acela, înţelese că oamenii nu ştiau ce să creadă şi nu se aşteptau la nimic bun de la omul acela atât de diferit de ei. „Un rocker motociclist, tatuat, cu cercei în nas şi-n urechi, pictat printre îngeri în Capela Sixtină”, sintetiză mintea lui obosită, de lipsa de somn, situaţia. Scoase cu un gest absolut firesc punga de aurolac din buzunarul interior al sacoului şi trase adânc, cu naturaleţe. Gestul său înmuie ochii oamenilor care începuseră să-l vadă ca pe unul ca ei, dar poate un pic mai ciudat. Le mai aruncă o privire pe sub lentila ochelarilor. „E o privire ironică, spuneau unii”, făcu mintea sa obişnuită de atâta timp să vorbească singură, corelaţia cu Eliade, apoi, reglându-şi tonalitatea vocii, le spuse cu tărie în glas, dar totodată cu blândeţe: „Fraţilor…, ne vânează prea multă lume, poliţia, gardienii publici şi parcă nu ar fi de ajuns, ne vânează oameni care nu suportă să vadă în jurul lor mizerie şi suferinţă, numai pentru că ei n-au trăit-o şi li se pare nefirească…
Fraţilor! continuă el după o mică pauză în care studie efectul spuselor sale, ridicând un pic tonul. Cu toţii ne-am dori să avem un loc unde să muncim, nici unuia dintre noi nu-i face plăcere să fure şi să cerşească…”.
Râdea în gândul lui, căci îi veni în minte imaginea biroului confortabil pe care îl părăsise, a scaunului comod, a calculatorului plin de jocuri, a secretarei care făcea nişte cafele delicioase şi cu care petrecuse nişte clipe minunate la munte, la mare sau când îi lua valul chiar acolo, pe biroul lui spaţios… „Ce să-i faci, în politică toţi trebuie neapărat să minţim”, se consolă el repede.
„Cu toţii ne-am dori o casă, o maşină, un frigider plin, nici unul dintre noi nu dorim viaţa asta de mizerie pe care o ducem…
Fraţilor, prea mulţi ne lovesc, ca să ne mai putem permite să facem prostia să ne lovim şi noi între noi! Să încetăm cu luptele astea absurde pentru un colţ de stradă, pentru un petic central din Piaţa Mare! Sunt aici să vă ajut! Sunt aici să vă unesc! Numai împreună putem reuşi!”, încheie el fulminant.
Privi în jur, cu ochelarii lăsaţi mult spre vârful nasului, dintr-un tic ce-i rămăsese din perioada în care îşi căuta încă modele. Oamenii începuseră să şuşotească agitaţi între ei, cei din ceata lui înfierbântau spiritele, aşezaţi strategic, fiecare în interiorul unui grup, aşa cum le spusese şeful…
Brusc, unul dintre ei sparse gheaţa şi se apropie de el, îngenunche, îi luă mâna dreaptă şi sărută ghiulişorul de argint ce avea încrustate dintr-o fericită coincidenţă iniţialele lui, căci inelul îi fusese dăruit de o femeie ce vrusese să unească pe vecie numele lor, măcar în felul acesta, dar în acelaşi timp formase şi iniţialele lui. Până să se dumirească bine ce se întâmplă, căci alunecase pe panta amintirii privind inelul acela, oamenii începuseră să se perinde şi să îngenuncheze…
„Bine, sunt mulţumit de voi”, le spuse blând, atingându-le capul cu mâna stângă, uşor, ca un preot ce dă binecuvântarea…
După ce terminară toţi procesiunea, le spuse să se aşeze, ceru informaţii despre toţi şefii de cete, despre mărimea, despre locurile în care stă fiecare ceată, scoase o hartă a oraşului şi-l împărţi în zone de influenţă.
„Dacă din diferite cauze, cum ar fi lucrări la drumuri, reparaţii de conducte, închiderea pieţelor din diferite motive, sau orice alt impediment ce poate să apară şi oamenii dintr-o zonă nu pot să iasă la produs în teritoriul lor, ei au dreptul să meargă în altă parte, dar vor da a patra parte din câştigul lor şefului zonei în care s-au dus. E cinstit aşa?”.
„E cinstit!”, răspunseră oamenii.
„Cu toţii veţi veni la mine când aveţi probleme, voi sunteţi mâinile şi picioarele mele, eu sunt capul vostru”, intonă el şi toţi avură stupida senzaţie că sunt în mijlocul unei slujbe la biserică. „Săptămânal, ne vom întâlni şi vom discuta problemele pe care aveţi, le vom rezolva, se corectă el. E clar?”.
„E clar, răspunseră, e clar, şefu’!”.
Se instală într-un canal mic, dar aproape de centrul oraşului. Toţi puseseră mână de la mână şi-i cumpăraseră o saltea, un cearşaf, o plapumă, mai ponosite, dar încă bune.
De la atâta nesomn, cafea, ţigări şi aurolac, avea o erecţie continuă, ciudată, extrem de puternică şi dureroasă. Le explică la băieţi care i-l recomandară pe Mimi şi după ce refuză, plecară şi-i aduseră nu după mult timp o fată slăbuţă, cu părul lung, şaten, cu faţa lungă, un pic prea lungă dacă nu erai obişnuit cu persoane de acest gen, cu o bărbie prea proeminentă pentru gustul lui. Ochii ei mari, frumoşi, căprui, îşi schimbară culoarea în verde când îl văzu.
„Am spălat-o, şefu’, şi i-am luat nişte ţoale mai ca lumea de la Steilmann”, glumi unul.
Le dădu bani să cumpere mâncare, cafea, ţigări, suc, gin pentru el şi lichior pentru fată. Era bogat pentru lumea asta mizeră de aici, din fundul pământului. Fiecare ceată îi dădea a zecea parte din ce câştiga şi, de când lucrurile erau organizate şi frâurile bine strânse în mâna lui cu tendinţe tiranice, lucrurile începuseră să meargă mai bine pentru ei. În câteva canale trăseseră meşteşugit, ascunzând firele printre tufişuri, curent electric de la stâlpii de iluminat public.
Băieţii îi aduseră repede tot ce a cerut, le lăsă mărinimos restul să se cinstească cu o votcă într-o bodegă, puse peste bec un lampadar făcut de unul dintre băieţi, din hârtie creponată găsită la tomberoane, pe lângă un brad aruncat după Revelion, şi-şi aprinse o ţigară. Suflă şi fumul se încolăci peste lumina blândă, odihnitoare…
Era excitat, era excitat rău, habar n-avea de cât timp nu mai avusese o femeie, aici jos era noapte tot timpul, nu prea mai ieşise afară de când băieţii se ocupau de tot ce-i trebuie şi de obicei îi era lene să se uite când ieşeau băieţii afară dacă pe gura canalului dat la o parte intră soarele sau noaptea de afară vine să se împerecheze într-un ritual ciudat cu noaptea veşnică de aici de jos…
O dorea, niciodată nu dorise aşa de mult o femeie. Faţa ei nu-i mai părea aşa de lungă, îi pieptănă părul într-o parte cu degetele şi bărbia parcă i se mai îndulci şi ea. „Ce aer mândru ai!”, nu putu el să nu remarce. „Ce eşti aşa de mândră, eşti prinţesă?”. Fata nu-i răspunse, mâncase flămândă nişte salam, iar acum îşi turna un pahar de lichior şi luă din pachetul lui o ţigară, o aprinse, apoi aşteptă docilă ca el să-i ceară ceva.
Era excitat rău, dar n-avea nici cel mai mic chef să se grăbească. Se întinseră în pat şi el o mângâie pe spate, se jucă cu părul ei de pe ceafă, îi mângâie calm sânii…
„Sunt virgină…”, îi şopti ea blând şi un pic speriată la ureche.
Respectă lucrul acesta, el, stăpânul absolut al tuturor oamenilor abjecţi din canalele alea, care nu se gândeau decât cum să producă bani pentru o gură de aurolac în plus. „E la fel ca sus, gândi el, toţi aleargă haotic, fără să aibă timp să vadă nimic din ceea ce se întâmplă lângă ei, îşi fac griji, nu pot să doarmă noaptea de grija banilor, e la fel ca sus, numai că noi ne cumpărăm aici în canale iluziile la un preţ mai mic…”.
O ţinu multe zile cu el, chiar şi atunci când avea şedinţe: „Secretara mea, şefa de protocol”, o prezentase glumind. Şefii de canale o priveau avid, mulţi din canale o avuseseră în patul lor, dar şeful cetei din care făcea parte ea nu îngăduise să se atingă vreunul de fecioria ei, sub blestem întărit de lama cuţitului, căci îi era frică să nu i-o îmbolnăvească şi aştepta vizita unui peşte cu relaţii în Italia, ce-i promisese o sumă fabuloasă pentru lumea canalelor, dacă i-o vinde.
Nu putea nici acum să doarmă, trăia o stare ciudată de om spânzurat printre vise sparte în bucăţi de huruitul vreunui camion sau tractor ce trecea pe stradă… De când o avea lângă el pe Ciociolina, -căci acesta era numele de canal al fetei, numele adevărat i se pierduse undeva în negura timpului şi ea îl uitase repede, căci îi aducea aminte de pedepsele din şcoala de corecţie în care intrase pentru că furase ciocolata aceea pe care mama alcoolică uitase să i-o cumpere - timpul, duşmanul lui cel mai mare, care se scurgea cu viteza unui Trabant de fiecare dată când el şi-l dorea Ferrari, îi devenise simpatic. Îl vedea de fiecare dată când trăgea din punga veşnic plină cu aurolac, îl vedea cum îi zâmbeşte sub forma picăturilor de apă ce se scurgeau din conductă cu precizia unui ceasornic, înecând minutele într-o băltoacă.
Într-o seară nu mai rezistă şi după ce momi fata cu ciocolată albă cu capucino, singurul lucru în faţa căruia ea îşi pierdea total firea şi capacitatea de gândire, racilă din anii copilăriei probabil, o avu, blând, grijuliu să nu o doară…
Probabil în raiul care-l crease aici sub pământ acesta fusese singurul fruct interzis, mărul din care nimeni până acum nu muşcase, dar el îndrăznise îndemnat de şarpele acela de apă care se prelingea pe conductă şi-i sâsâia la urechi cu vorbe de abur… 
De atunci viaţa tuturor din canal se schimbă…
Când îl apucau durerile de cap de la somnul ce refuza să vină, o ruga să-i povestească ceva, orice. Vocea ei îi făcea bine. Ciociolina îi povestea despre stradă, despre oamenii pe care îi văzuse, despre maşini, despre visele naive pe care le avea. Altă dată, firesc, de parcă ar fi povestit un film, îşi amintea despre un şef de canal care a luat-o să-i arate muntele şi s-o plimbe cu telecabina, dar a înfundat-o într-un hotel sordid, despre un altul din canal care a tras-o într-un tufiş, despre unul care a dus-o într-un bar, despre băieţii care-i plăteau intrarea în discotecă şi-i luau şi un suc şi ţigări pe care ea le plătea cu câteva sărutări, despre altul care a dus-o într-o iarnă când aproape că îngheţase, în scara unui bloc, unde caloriferele duduiau de căldură, cu nişte poze frumoase pe pereţi şi cu plante mari, frumoase, crescând în nişte ghivece, plante pe care ea le văzuse şi la televizorul din vitrina unui magazin, într-un film despre o ţară îndepărtată şi mereu călduroasă, căreia îi uitase numele…
Un timp a ascultat-o la fel de firesc cum îi povestea ea, aşa cum asculţi un radio sau povestirea unui film sau a unei cărţi. După aceea, însă, şarpele de pe conductă i se strecură în inimă şi începu să-i verse venin: începuse să-şi imagineze alţi bărbaţi sărutând-o, mângâind-o, atingând-o, făcându-i tot ceea ce ea-i povestise cu lux de amănunte. Din ce în ce mai des începuse să i se deruleze în faţa ochilor secvenţe parcă desprinse dintr-un film… Cafeaua nu mai avea gust, ţigările erau prea slabe, începuse să fumeze marijuana în loc să tragă aurolac…
Şedinţele nu-i mai priiau de loc, începuse să observe privirea doritoare a şefilor de cete. Alungă toţi băieţii din canal, păstră lângă el doar pe Mimi, singurul care îi arunca Ciociolinei priviri indiferente. 
Începu să fie nedrept cu şefii de cete, le mări la 15% birul, îi certa când nu îi aduceau bani destui pentru a-şi satisface viciile tot mai numeroase. Rări şedinţele şi începu să-i învrăjbească pe şefii de cete unii cu alţii, chemându-i separat şi băgându-le în cap fel şi fel de minciuni. În mintea lui bolnavă, spera să ajungă să se omoare între ei, căci asta era după el pedeapsa pe care o meritau toţi cei ce-o atinseseră cândva pe Ciociolina.
După un timp nici marijuana nu-i mai producea satisfacţie, aşa că începuse să-şi injecteze heroină în vene, nu prea mai mânca bine, viaţa în canale începuse din nou să se înăsprească şi cu ea şi viaţa lui. Şefii de cete, supăraţi de procentul mare pe care-l datorau, începuseră să ascundă o parte din câştiguri, vrajba şi dezordinea puseseră iar stăpânire pe canale, Ciociolina vroia mereu alte şi alte distracţii, heroina era din ce în ce mai scumpă şi nici nu vroia să se gândească prin ce trebuie să treacă Mimi ca să i-o obţină.
Totul îi mergea rău, îl durea mai tot timpul capul, heroina şi Ciociolina erau singurele lucruri care îi mai făceau bine. Tot nu reuşise să doarmă, somnul era înlocuit de o stare soră cu paralizia, în care nu se putea mişca, nu putea vorbi, vedea tot ce se întâmplă, dar nu înţelegea nimic.
Se înfuria des pe Ciociolina, de fiecare dată când în faţa ochilor îi juca filmul acela stupid şi porcos şi atunci o făcea albie de porci şi o dădea afară. Peste o oră, peste o zi, peste o săptămână, ea se întorcea şi se aşeza supusă la picioarele lui şi îi cerea iertare. O ierta de fiecare dată, căci timpul cât ea era plecată şi-l petrecea blestemându-se pentru cuvintele pe care le spusese şi rugându-se să se întoarcă.
Într-o noapte, după ce îşi făcu o injecţie cu marfă de calitate, se simţi plin de forţă, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn odihnitor. Dansară pe o melodie ce se auzea vag de la un bar din apropiere. Avea impresia că sufletele lor se aleargă pe perete, sau poate totuşi nu, poate fug de şobolanii aceia cenuşii şi scârboşi. Îşi dori să uite de toate, o luă în pat şi o iubi cum n-o iubise niciodată… Târziu, îi şopti la ureche, cu glas de frunze ce se scutură, o poezie tristă. „Ţi-a plăcut, prinţeso?”, îi cântă el mângâind-o şi iubind-o în continuare. Nu-i răspunse, dormea de mult, cu ochii deschişi, corpul Ciociolinei învăţase să se mişte prin somn, aşa cum îi plăcea lui. 
„Putoare! Curva dracu’”, îi şopti el verde printre dinţi şi o trezi cu lovituri de palme. „Curva dracu’, ce fac, fă, mă f… cu o gonflabilă?”. 
O dădu afară, urându-i să dea de cel mai împuţit peşte, care s-o înveţe cu biciul în mână cum se face meserie, că-i proastă şi nu ştie nimic.
O aşteptă o zi, două, o săptămână… 
Şefii de cete se prefăceau că îi dau cota cuvenită, din milă, îi dădeau numai cât să-i ajungă să trăiască… Începuse să miroasă, hainele erau murdare, părul era netuns, nepieptănat, barba dezordonată. Arăta ridicol, într-un ceas de furie lovise cu capul în conductă şi îşi spărsese o lentilă de la ochelari, iar pe cealaltă o crăpase, dar nu şi-i dădea jos.
Crescuse doza de drog şi asta-l ajuta, intra într-o stare de nepăsare totală, stătea într-un colţ fără să se mişte, fixând cu privirea ceva ce doar el vedea pe tavan.
Mimi era singurul care nu-l părăsise, în momentele când el nu mai avea nici o voinţă îl spăla puţin cu un burete, încercase să-i aranjeze părul şi barba, îi schimbă hainele. Se uitase şi Mimi în locul acela din tavan pe care şefu’ începuse să-l privească tot mai des, dar nu văzu nimic. Nu, nimeni nu putea să vadă în afară de el sfârşitul acela de poveste pe care o trăise de prea multe ori până atunci în viaţă şi care se repeta absurd, de parcă ar fi fost prins într-o buclă temporară. Nimeni nu ştia că odată, când fusese la pescuit, o râmă îl rugase s-o cruţe: ”Am oroare de cârlig şi nici nu sufăr mirosul de peşte, în plus am reumatism şi la ora asta apa e foarte rece”, argumente destul de serioase pentru el, aşa că o salvă în schimbul unei poezii scrisă de marele poet al râmelor de bălegar Râmon Râmescu, obţinând totodată şi dreptul de a o folosi ca pe o poezie proprie, lucru pe care conştiinţa lui îl acceptă cu destulă uşurinţă. Poezia se numea “Definiţie” şi râma i-o spuse cu firească emoţie şi sfială, înroşindu-se şi articulându-se cât putu din încheieturile bolnave de reumatism:
“Sunt butoi de vin,
Sunt aspirator de fum de ţigară,
Sunt parfum în păr de fecioară,
Sunt strugure şi pară,
De fiecare dată când
Necuratul croşetează ciorapi
cu gândurile mele.”
Cine ştie însă cum îl văzuse femeia–şarpe pe care o pândise, o alergase, dar îi scăpase printre degete, lăsându-i o răcoare, o adiere de ierburi vrăjite în tot corpul.
- Nu, fiu al Primăverii, aromă de primăvară, pe tine te împrăştie vântul în prea multe direcţii! Eu am găsit firul de iarbă al înţelepciunii, eu pot înţelege… tu ai în tine ceva din privirea soarelui dogoritor, mi-e frică să nu-mi faci sângele să fiarbă, îmi e frică să nu mă omori…
- Nu-ţi fie frică, te voi răcori cu miresme de tei, voi coborî adierea de munte pentru tine, lasă-mă să-ţi ating pielea ta după care râvneşte oricine!
- Voi, oamenii, ne călcaţi cu piciorul pe cap oriunde ne prindeţi, până şi veninul ni-l luaţi! Ne urâţi, credeţi că aţi pierdut Edenul din cauza noastră. Tu, fiu al primăverii, nu mă poţi iubi, nu mă poţi atinge decât dacă aş fi brăţară la mâna ta să-ţi sorb pulsul! Îţi voi lăsa amintire privirea mea …
Şi ochii aceia mari, de un verde gălbui, ca de hepatic, îl urmăriră hipnotici, până şi noaptea în vis, făcându-l să străbată sute de kilometri zadarnici, căci ea, femeia-şarpe, se împrietenise cu o vrabie care îi dădea de veste de fiecare dată când se apropia de ea şi atunci dispărea în scorburi de copac sau în amintiri de oameni nebuni…
Atunci plăti cu sudoarea omului care cară saci de porumb în spate, trei sticle de vin făcut din struguri negri ca sângele, călcaţi în picioare de trei fecioare, una blondă, una roşcată şi una brunetă, ce se ţineau de mâini şi descântau:
“Să iasă un butoi de vin,
Să fie roşu cu puţin pelin,
Să bea Împăratul cu gura la cana`
Iar când i s-o face carnea rea
Şi o muşca Moartea din ea,
Să se îmbete şi să nu-l mai ia!”.
Apoi, vinul era ţinut în hrube întunecoase, pentru a nu putea auzi vorbe de ocară sau şoapte de iubire, aşa că rămânea pur ca aripa stângă a porumbelului ce mânca firimituri de pâine în piaţa mare a oraşului. Cine bea din vinul ăsta poate să-şi aducă aminte orice sau să uite tot. Aşa că bău, bău cu sete şi femeia-şarpe începu să apară încet-încet, până când îi apăru în toată splendoarea ei, îi umplu toate gândurile, dar lui nu-i fu milă de frumuseţea ei şi o biciui cu un gând de invidie împletit cu unul de furie, şi o închise într-un ungher mic şi întunecos al creierului său şi o lăsă acolo până îi promise că va fi a lui. O avu, o avu cu furie, cu patimă, o făcu să-i clocotească sângele ei rece de şarpe…
Într-un târziu, ridică ochii şi văzu că pe tavanul bodegii fumul ţigărilor şi aburul de băutură desenaseră “Cina cea de taină”, dar Iuda, Iuda lipsea: îl trimiseseră în miez de noapte să cumpere ţigări. Se simţea lipsa trădătorului acolo sus; brusc, îl simţi pe Isus privindu-l. Avea nişte ochi mari, a căror formă şi culoare se schimba de la o secundă la alta, cuprinzând toată gama de forme şi culori pe care el o cunoştea din ochii femeilor pe care le iubise, blânzi dar care îl scânteiau, îl fulgerau, îi porunceau, îl vindecau de toate bolile…
„Să-l slăvim pe Domnul Dumnezeul nostru!”, îl biciuiau cuvintele lor. 
„Nu! Dumnezeul vostru nu e Dumnezeul meu! Dumnezeul meu naşte noaptea când îşi despleteşte părul, face zorile senine când mă priveşte, când mă iubeşte, duios zăpada se topeşte…”, ar fi vrut să strige, dar văzând proiecţia aceea continuă de ochi atât de cunoscuţi, avu impresia că cineva îi spune: „Ştim totul despre tine, nu are rost să te fereşti sau să adaugi ceva!”, şi îl cuprinse o milă ciudată de el, de ea, de ei, de ele şi se trădă, îşi trădă dragostea faţă de femeia–şarpe şi atunci sufletul său urcă lin, dând din aripile îngălbenite de tutun, în tavan şi se aşeză la masă în locul lui Iuda trimis în miez de noapte să cumpere ţigări, şi-l duru mâna sufletului, îl duru rău, căci se încleştase cu disperare pe o pungă cu fix 30 de arginţi…



Într-o noapte, da, avea certitudinea că e noapte, numărase picăturile de ploaie ce nu mai conteneau să cadă pe gura lor de canal şi ajunsese la concluzia că e noapte, căci numărase un milion două sute cincizeci şi trei de picături de ploaie şi în mintea lui ziua era pară şi noaptea impară, într-o noapte ieşi din canal, după ce-şi făcu o doză mult mai puternică decât de obicei.
Ploaia îl lovi în cap, în piept, pe umeri, din spate. Îşi sfâşie cămaşa, se lovi cu pumnii în pieptul uscat pe care pielea se întinsese ca pe o tobă şi urlă la Dumnezeu, dacă există, să iasă în ploaie, să se bată cu el:
„Ieşi, curvă laşă, dacă ai curaj, ieşi să te lupţi cu mine!”.
Dar Dumnezeu, fie că nu avea curaj, fie că nu se cobora la mintea lui, nu ieşi…
„Ieşi dacă nu ţi-e frică de mine şi de sora mea ploaia, ieşi cu umbrelă dacă ţi-e frică să te lupţi cu amândoi!”, strigă acompaniat de urletul câinilor vagabonzi care umpluseră strada lângă el…
Ridică ochii şi văzu luna plină, de culoare galben-căpruie, ce-şi schimba culoarea în verde, ca ochii ei, şi atunci ştiu că Dumnezeu nu îndrăzneşte să coboare pe trotuar să lupte cu el, că e laş şi îi trimite în schimb femeile să lupte în locul lui…
Brusc, îl cuprinse o poftă de somn, i se făcu somn cum nu-i mai fusese nici el nu ştie de cât timp şi înţelese că singurul mod prin care îl putea învinge pe Dumnezeu este să nu stea acolo pe trotuar să-l biciuie ploaia şi vântul, să nu mai îndure umilinţele la care este supus, să nu joace rolul în piesa aceea absurdă, până la capăt.
Îi era somn, groaznic de somn şi plecă urlând ca un lup, acompaniat de miile de câini vagabonzi ce urlau şi ei, ameninţător, la luna aia, plină şi verde.
Se întinse obosit şi-şi puse liniştit capul pe linia ferată ca pe o pernă, aşteptând să vină un somn cu şuierat de tren…

Cristian Melesteu's Blog

Sicriul de gheaţă - roman, ed Tracus Arte 2014

Postat în Noiembrie 16, 2014 la 11:21am 0 Comentarii

http://www.tracusarte.ro/?p=2520

Preţ: 30 RON
 Anul apariţiei: aprilie 2014
 Nr. de pagini: 260
 Ilustraţie copertă: Victor Vasnetsov, Schimbare de locuinţă, ulei pe pânză, 1876
”Poporul român compus din supraviețuitori prin mici găinării pare să reflecte aura de derizoriu a clasei politice. Membrii…
Continuare

Revolutia borfaşilor, roman, ed Tracus Arte 2013

Postat în Mai 30, 2013 la 9:19pm 0 Comentarii

A apărut romanul "Revoluţia borfaşilor", autor Cristian Meleşteu, editura Tracus Arte 2013

Hoti, cersetori, sarlatani, batausi, împatimii ai jocurilor de noroc, abrutizati de alcool convietuiesc firesc într-o lume cu reguli proprii, dura, în care forta fizica decide…

Continuare

Concursul National de Poezie Juventus- 2013

Postat în Aprilie 21, 2013 la 12:28pm 36 Comentarii

Concursul Naţional de Poezie „Juventus”

Ministerul Tineretului şi Sportului prin Casa Studenţilor Piteşti şi Editura Tracus Arte invită tinerii creatori cu vârste între 14-35 ani să participe la Concursul Naţional de Poezie „Juventus”.

Juriul va fi prezidat de criticul Nicolae Oprea, preşedintele USR Piteşti, alături de acesta făcând parte scriitorul Dumitru Augustin Doman-directorul revistei “Argeş”, scriitorul Cristian Meleşteu, reprezentând Ministerul…

Continuare

Radiografia unei zile de mai

Postat în Decembrie 8, 2012 la 5:00pm 0 Comentarii

Volum premiat la Concursul de manuscrise USR, secțiunea proză, 2012. Conține prozele ”Colonia subterană”, ”Ultimul pahar de vin”, ”Radiografia unei…

Panou de comentarii (23 comentarii)

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

La 2:36pm on Decembrie 20, 2012, caterina scarlet i-a dăruit utilizatorului Cristian Melesteu un cadou...
Cadou
felicitări pentru intrarea în U S R!
La 6:59pm on Noiembrie 09, 2012, Irina Lucia Mihalca i-a dăruit utilizatorului Cristian Melesteu un cadou...
Cadou
Felicitari pentru cartea premiata si publicata!
La 8:29am în Aprilie 16, 2012, Elisabeta Luşcan a spus...

LA MULŢI ANI!  HRISTOS A ÎNVIAT!

La 6:48pm on Februarie 15, 2012, Mădălina Zete i-a dăruit utilizatorului Cristian Melesteu un cadou...
Cadou
Buna seara dragii mei :), ce mai faceti? Va astept cu mare drag pe pagina mea de pe Facebook:) "http://www.facebook.com/pages/Madalina-Zete/112572275534969"
La 8:16pm on Decembrie 01, 2011, Mădălina Zete i-a dăruit utilizatorului Cristian Melesteu un cadou...
Cadou
La multi ani Romania! La multi ani romani!!!:-) Mesajul meu-> http://cabina.protv.ro/de-ce-iubesc-romania/903
La 10:26pm on Noiembrie 18, 2011, Mădălina Zete i-a dăruit utilizatorului Cristian Melesteu un cadou...
Cadou
Dragilor, iata ca a mai trecut o saptamana si intre timp a intrat postul Craciunului:-) (ce frumosss, ador iarna). Ce planuri aveti pentru acest sfarsit de saptamana??? Un week-end exceptional!!! :-)
La 1:22pm on Noiembrie 06, 2011, Mădălina Zete i-a dăruit utilizatorului Cristian Melesteu un cadou...
Cadou
Salutare dragii mei prieteni virtuali !!! Mi-a fost dor de voi...ce mai faceti??? cum sunteti? Va pup si va doresc o duminica placuta!!! Promit sa ne auzim foarte curand! :-)
La 7:13pm on Aprilie 28, 2011, Mădălina Zete i-a dăruit utilizatorului Cristian Melesteu un cadou...
La 8:32pm on Aprilie 16, 2011, Elisabeta Luşcan i-a dăruit utilizatorului Cristian Melesteu un cadou...
Cadou
LA MULTI ANI !
La 8:52am on Aprilie 16, 2011, ZINCA MARIUS IULIAN i-a dăruit utilizatorului Cristian Melesteu un cadou...
Cadou
LA MULTI ANI!

PollDaddy

 
 
 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor