Suntem noi,visatorii,

cu noptile dureros

         de luminoase

sfasiind sub pleoape

coama nestatornica 

        a Anotimpului.

Nu stele sunt acestea

ci ochii nostri rastigniti

de-o neagra…

 Zi de week-end,

când orăşenii

se plictisesc în casă

aşezând în glastre transparente

emoţii ofilite

zâmbete putrede

prin aerul încins,

şuviţe banale de zgomot

plictis...

pe când,

din tablou,

cu osia plină de rouă,

carul coboară domol

rostogolind pe covor

ostenite miresme

de abur.

 Camera

ca o rochie decolorată

şi stramtă

potrivindu-şi frisoanele

sub fardul îndrazneţ al dimineţii.

Mă priveşte cineva

din oglindă,

răsucind nervos între dinţi

o amintire.

Ars,pârjolit sterp,

câmp nearat,

sufletul meu neprimenit,

sub cerul turcoaz

de duminică.

Ce poate fi mai dureros,

decat aceasta ardere lenta-

aripa cu aripa,

fluture diform

purtandu-si disperat

prelunga rana,

anotimp cu anotimp,

nopti cu sanziene

incaruntite suvoi

sub pantecul verii,

poem cu poem-

ochi magic,

in care nefericitele pleoape

au o patrie.

   Dunia Palangeanu