Doamne, cât te-am iubit!

Nu credeam să pot trăi fără tine.
Începeam ziua cu tine, pară galbenă coaptă.
Cu tine o sfârşeam,
Ciugulindu-ţi ultimele mure din palmă.
Din aceeaşi cu care mă plezneai peste ceafă
Când ochii îmi alunecau prin decolteul tău discret
Dincolo de limita pe care singură o fixaseşi.
„Obraznic nesuferit!” îmi ţipai în ureche.
Simţeam apoi degetele alunecându-mi pe spate
Ca o ploaie caldă.
Banca din faţa Liceului a devenit mult mai scundă.
An de an au adăugat straturi succesive de asfalt
Şi picioarele i-au fost îngropate în gudronul cleios
Până mai sus de genunchi.
Am scăzut şi noi, parcă.
Te-am zărit săptămâna trecută la Casa de Pensii.
Abia ajungeai cu bărbia la ghişeul minuscul, cât faţa ta tristă.
De dincolo, din faţă, fetişcana obraznică machiată strident,
Ca o mască,
Îşi zăngănea inelele înfipte în diafragma dintre narine
Şi te certa straşnic; te numea „babă decrepită.”
Tăceai; nu mai aveai putere de ripostă.
Aş fi vrut să te ajut, să te scap, dar nu puteam urca scara;
Era prea abruptă.
Lacrimi involuntare îmi ardeau obrazul,
Alunecau încet în barbă.
Aceeaşi, în care atunci îţi răsfirai degetele.
Acum, căruntă.

Dan David, Los Angeles, 29-oct.-2008.