Nimeni nu-şi mai aduce aminte cum s-a întâmplat. Într-o vreme, unii organizau acolo audiţii de jazz, alţii – cenacluri de poezie. Transformată în bar, pivniţa cu pereţi din cărămidă în relief şi arcade rotunjite grosolan a traversat o perioadă incertă în care clienţi dubioşi cădeau pe sub mese cu tot cu pahare, sticle şi ceşti de cafea. Duhnea a local mizerabil. Într-o toamnă însă, pivniţa a fost renovată şi redeschisă sub denumirea de „Crama Naţional”. Primii consumatori au fost rockerii oraşului. Persecutaţi de Poliţie, au găsit acolo un loc ascuns unde, în faţa câtorva ceşti de cafea, fumau îndârjiţi, înjurau, hohoteau şi-şi pipăiau fătuţele pline de lanţuri şi inele cu cap de mort. Încet-încet, de acest loc al pierzaniei au aflat studenţii, tinerii extremişti de dreapta, adolescenţii cu veleităţi literare, scriitorii rataţi şi scriitorii în devenire. O gaşcă pestriţă şi gălăgioasă, de parcă acolo ar fi fost punctul nevralgic al oraşului pus cu botul pe labe după funestul an 1992. Indivizi haotici şi nervoşi părăseau fauna pentru o vreme iar când reveneau, îşi lansau cărţile de poezie ori eseuri revoltate, în ambianţa neprotocolară, strigătoare la Cer. Diverşii bătrâiori cu funcţii de răspundere dezaprobau public această evadare a „tineretului studios”, înclinat mai mult spre răsturnarea ordinii sociale decât spre consolidarea ei. „Dezaxaţii” se mulţumeau să rânjească dispreţuitor, să-şi bea vinul fiert din cănile şi ulcioarele de lut, să fumeze mult şi să vorbească despre Dali. Se simţeau bine cu libertatea de-a cleveti.
Într-o zi, bocănind cu vârful metalic al umbrelei demodate în treptele de ciment, în cramă a apărut un necunoscut discordant, purtătorul unui pardesiu negru şi al unei pălării cu boruri largi. Când şi-a scos-o, aşezând-o cu grijă pe masă, lângă cotul drept, ceilalţi i-au sesizat înfioraţi ochii demonici, sclipind sub fruntea cu părul pieptănat peste cap.
- Vin, domniţă, a cerut el fetei de la bar care, intimidată, se oprise în apropierea mesei. Vin, da, a încuviinţat zâmbind, fără să ia în seamă fâstâceala ei.
Aşa a intrat în lumea secolului XX spiritul lui François Villon, sub forma unui drăcesc student la teologie, pre numele său lumesc, Vasalie.

N-a durat mult până la recunoaşterea lui ca lider. Neoficial, pentru că tinerii aceia zvăpăiaţi nu dădeau nici doi bani pe concepte sindicaliste sau politice. Vasalie îi domina prin cultura lui imensă, prin sentimentul de siguranţă ce-l degaja, printr-un fel de înţelepciune bătrânească pe care o amesteca savant cu vrăjitoria băbească şi ocultismul modern. De un singur om se temea Vasalie: acesta venea cu femeia lui, o tânără slăbuţă, fascinantă: aveai impresia că în permanenţă, chipul îi strălucea festiv. Iar ochii verzi întreţineau flacăra secretă de care era iluminată. Se numeau Iulian şi Atena.
În privirile întunecate ale lui Iulian, Vasalie intuia o ameninţare potolită, inumană. În schimb, prin ochii Atenei se revărsa lumina magică a Raiului. Cuplul acela ciudat îl dezorienta, îl făcea, contrar firii lui, să fie precaut, să-şi controleze manifestările. Nu era vorba de supremaţie în cramă, îi durea-n cot pe toţi de asta, era vorba de faptul că Iulian nu putea fi dominat. Era acid în replici atunci când se simţea atacat. Ca şi Vasalie, avea un regulament propriu de supravieţuire, nu se raporta la sistemul gregar al celorlalţi de-a vedea viaţa. Iulian bea, râdea, fuma mult, dansa, se lansa în discuţii inutile privind viitorul artei, nu-l interesau reţinerile şi nesiguranţa lui Vasalie. Destinderea aceasta survenea însă după ce deşerta în el mulţi litri de vin, căci atunci când intra, ochii lui întunecaţi semănau cu două porţi de iad.

- Şi tu eşti de-acolo, a zis Vasalie când s-au întâlnit numai ei la un bar de la periferia oraşului.
- Da, a confirmat Iulian cu o sclipire veselă în ochi.
- Hai să bem.
- Hai.
Şi s-au pus pe băut şi povestit amintiri.
Pe la miezul nopţii, pentru că pipiţa de la bar n-a vrut să-i mai servească, au făcut tărăboi. I-au bătut bine pe trei caraghioşi ce pretindeau că sunt bodyguarzi şi au plecat la alt bar. Miraţi, şi-au dat seama că au fost elevii aceluiaşi profesor. S-au împrietenit la toartă, mai ales că amândoi a-veau pronunţate înclinaţii spre arta sfârşitului lumii.

Lepădându-se de imaginea publică, în cramă începuseră să vină tineri politicieni, responsabili pe la diverse partide cu organizaţiile de tineret, profesori rebeli persecutaţi de directoare grase şi moraliste, ziarişti sătui de contactul cotidian cu mizeria umană. Era greu să găseşti seara un loc la masă. Protejaţi de fumul gros, politicieni căsătoriţi făceau curte teribilelor studente de la drept, sculptori în puterea vârstei puneau la punct alianţe secrete cu ziariştii în vederea unor cronici favorabile, fetele de la bar se zăpăceau de atâtea comenzi.
Era superb tineretul acela eliberat de frisoanele ideologice ale burţii. Sătui de minciuna zilnică în care trăiau, lăsaţi la voia întâmplării de toate ministerele patriei, şi-au găsit singuri de lucru. Nu-i întreba nimeni de unde au bani să vină seară de seară în cramă şi deseori nici n-aveau. Se adunau totuşi acolo, atmosfera şi discuţiile superioare erau ca drogurile. Se găsea mereu cineva cu portofelul mai plinuţ, să facă cinste. Fără să ştie, ei erau elita, ultima elită a unui secol aproape terminat. O elită super-spiritualizată care nu făcea nimic, nu muncea nicăieri, nu-şi făcea propagandă, nu se gândea la ce va fi mâine. O elită născută din discuţii ascuţite, din idei exprimate subtil, spre groaza profesorilor universitari, depăşiţi de acest fenomen spontan. Pentru aceştia, tragedia era că studenţii nu mai aveau chef de facultate, de cursuri, de băţoşii care pretindeau că le ştiu pe toate. Le era scârbă de materiile exacte. În cramă zburdau prin domenii, dând noţiunilor pe care mentorii lor le considerau fixe, implicaţii periculos de reale şi aplicabile. Crama devenise o sinteză de energii nefolosite. Acest fapt l-a făcut pe Iulian atent şi brusc a renunţat la băutură.

În lipsa alcoolului era mult mai întunecat decât de obicei. „Probleme cu inima”, le spunea nedumeriţilor. Vasalie n-a comentat ciudata asceză a prietenului său. Se îmbăta metodic seară de seară, spre disperarea fetelor de la bar care erau obligate să ţină deschis până la ore târzii. „Gura”, striga Vasalie când acestea îndrăzneau să spună că a venit ora închiderii. „Am băut aici un Mercedes! Am un Lamborghini în ficat!” Cu ochii tulburi, lăsa un moment de efect. „Un Lamborghini am în ficat”, continua cu voce răguşită.
Într-o seară, mortal de beat, în cramă a intrat sculptorul Pamfil. „Îl sărbătoresc pe Eminescu”, a îndrugat el, scoţând din buzunarul hanoracului o carte recent apărută. „Să citească fiecare câte-o poezie…cu voce tare”, a sughiţat şi s-a prăbuşit pe un scaun. Pe jumătate amuzaţi, tinerii au aplaudat ideea. Astfel, într-o tăcere mormântală, întreruptă doar de zgomotul brichetelor şi ciocnitul cănilor, Eminescu a fost sărbătorit mai sincer ca niciodată. S-au aruncat la gunoi toate manifestările stupide organizate de responsabilii guvernamentali cu festivităţile. Enervat de muzica disco, Vasalie a smuls cablul boxei, în pofida palidelor proteste ale fetelor de la bar. Obligate de participanţii la această acţiune înfierbântată au trebuit să citească fiecare câte o poezie şi au fost aplaudate la scenă deschisă, cu pupături categorice de mâini în final. Stingherite, cu obrajii roşii, nici nu şi-au dat seama cum au ajuns la masa lui Vasalie, între studenţi şi fete pentru care timiditatea însemna să bea cu o cană de vin mai puţin decât partea masculină. Un rocker isteţ a încuiat uşa grea, fără geamuri, izolând astfel insula aceea de vulgaritatea lumii de suprafaţă. Chiolhanul abia începea. După câteva înghiţituri, fetele de la bar au devenit volubile, zâmbăreţe. Afară, lumea ţipa ca din gură de şarpe, agonizând sub gheaţa cosmică. În subteran era cald, vin, femei, ţigări şi sărbătoarea lui Eminescu. Deranjat de zgomotul care depăşise limita mărinimoasă acordată, patronul, sătul să se tot perpelească în pat, a coborât în cramă pe scara interioară. În desfăşurarea lor fulgerătoare, fantasticele linii de forţă ale ideilor l-au izbit din plin. Ca un vârtej, blocul valoric l-a asimilat, năucindu-l. Într-un moment de luciditate s-a trezit el, om bătrân, povestindu-i unei june ziariste cum şi-a dat bacalaureatul dintr-o operă recent condamnată de noul sistem politic. Momentul a durat însă prea puţin: o stupefiantă generozitate l-a îndemnat să cadorisească adunarea cu 30 de litri de vin, un butoiaş dolofan primit cu puternice ovaţii.
După miezul nopţii, alte lucruri ciudate au venit să confirme importanţa acelei sărbători. S-au pierdut în vălmăşagul cramei patrula de Poliţie din zonă, părintele Samoilă venit să-şi caute seminariştii, comandantul Poliţiei alertat de dispariţia patrulei, doi ofiţeri SRI trimişi acolo cu misiunea de-a afla ce pun tinerii la cale şi-un taximetrist ce greşise adresa. Neavând loc la mese, unui s-au aşezat pe jos, sprijinindu-se cu spatele de pereţi sau de scaunele celorlalţi. Apăruseră bisericuţele, grupurile restrânse. Numai masa lui Vasalie, lungă cât masa Cinei cea de taină era unitară, dominantă.
Din colţul lui, fumând enorm, Iulian privea halucinat spectacolul. Cam aşa era în fiecare seară numai că, sub influenţa vinului, nimeni nu observa formidabila strategie a armatelor. Îi era din ce în ce mai greu să creadă că noaptea aceea aparţinea unui an din secolul XX.
Spre dimineaţă, împreună cu Atena, a părăsit localul. Gerul şi ceaţa i-au spulberat imaginile rămase pe retină.
- Ai văzut? şi-a întrebat femeia.
- Locul acela e radioactiv. N-am mai întâlnit niciodată aşa ceva, o aşa încărcătură.
Sporovăind, au ajuns acasă. Au făcut duş, aruncând la canal transpiraţia şi miresmele nopţii. Au făcut dragoste. Au adormit.

Multele lucruri neclare l-au îndepărtat pe Iulian de cramă. Stătea în atelierul de sculptură, fumând şi gândindu-se, ori se plimba cu Atena. Când una din multele lui prietene l-a invitat într-un cătun de munte, n-a mai stat pe gânduri: şi-a luat Atena şi-a plecat. Cuplul Dorian i-a aşteptat în halta care nici nu figura pe hărţile feroviare. Au ascultat „Kelly Family”, au dormit în fân, au băut lapte de vacă, s-au plimbat prin pădurea ninsă, au făcut dragoste în aşternutul aspru, ţărănesc, acompaniaţi de urletele lupilor. Descătuşaţi, s-au întors în oraş, unde Atena îşi programase o expoziţie de pictură.
În cramă, Şuşu, „poşta locală”, i-a pus la curent cu ultimele evenimente: rockerul Gâdea a prins asupra faptului doi spărgători de maşini, i-a bătut, le-a luat banii şi-a plecat cu Pitica la Bucureşti, să-i facă praf, sculptorului Pamfil i s-au furat din expoziţie două lucrări, Hamei, ziaristul, a ajuns redactor-şef la un săptămânal, pe Guguţă, securistul, l-au dat afară şi şi-a deschis un bar, Pampon, studentul, s-a însurat cu Elvira, moldoveanca de la „Drept”…
- Vasalie pe unde-i? l-a întrerupt Iulian.
- Apare, apare, a turuit Şuşu, a dat de-o avocată, îl îndoapă aia cu tot ce-i trebuie, a început să facă burtă…
Bine dispus, Iulian i-a cumpărat un pahar cu vodcă şi l-a expediat la altă masă.
Vasalie a fost punctual. Ca de obicei, a apărut triumfal, la costum, cravată, pălărie, umbrelă.
Petrecerea a început, motivul sărbătorii fiind întoarcerea celor doi din „ţările calde”. Cu puţine excepţii, oamenii cramei nu se schimbaseră. Nici indiferenţa faţă de crizele lumii contemporane nu dispăruse. Mai mult decât atât, evoluase spre o formă neaşteptată de dispreţ, de superioară toleranţă.
Dintr-o dată, Iulian a ştiut ce-l frământa şi l-a cuprins groaza. Cu toată inteligenţa lor ieşită din comun, tinerii aceia erau supuşi anonimatului. Erau atât de fragili încât ar fi capotat la primul contact cu spiritul practic al străzii, la prima izbire de pragmatismul semenilor lor. Erau o super-elită voluntar dedicată sacrificiului.
Resemnat, s-a gândit că în ţară toate merg ca naiba, în virtutea inerţiei. Înspăimântătoarea idee că în fiecare oraş ar putea exista un astfel de loc dramatic l-a îngheţat. Şi-a dat seama cât de aproape de groapa istoriei se afla civilizaţia sa, după ce supravieţuise atâta amar de vreme. S-a ridicat brusc în picioare, răsturnând masa, atrăgând privirile celorlalţi, intimidaţi de acest reflex nefiresc. A ieşit călcând ameninţător pe cioburi. N-a mai fost văzut niciodată în cramă.