”pe femeia asta aş ucide-o lent”, îmi spune scenaristul,
în timp ce strâng recuzita, îmi aranjez părul
şi curăţ bine pielea prăfuită.

”de ce, mon cher, ar avea vreun sens?”

”tu nu înţelegi, femeia asta mi s-a dat cu totul şi
nu ar fi nici prima, nici ultima,
dar pe ea chiar am vrut s-o iubesc, s-o devor, s-o absorb.
cum din memorie nu mi-o mai pot scoate, nici
din carne, nici din limfă,
ceva radical trebuie făcut, o crimă cu luciditate,
da, cu aceeaşi luciditate i-am strivit clavicula
cu aceeaşi sfidare am înşelat-o, am profitat
seară de seară, am vrut să o înjosesc,
să o elimin aşa din sânge, să mă scutur cumva de ea.”

”dar nu ar fi fost mai simplu să pleci, să o destrami
ca pe o ceaţă în larg, să rupi din ea ce a fost
sau să o laşi pe celălalt drum? oricum nu te-ar fi urmat,
are ea un fel al ei de a se retrage înainte de sfârşit,
înainte de a fi strigată despărţirea.”

”nu, nu am putut să o las, ce satisfacţie aş mai fi avut
de-ar fi rămas pe bancă senină, neumilită, fără nicio
vânătaie în stern, fără nicio tăiere pe suflet?
a trebuit să o fac să-mi îndure nimicnicia, să nu uite, să nu.”

”într-un fel, ai ucis-o, mon cher. şi ia seama, lucrurile
se întorc împotriva ta, cândva.”

”...dar tot nu am linişte, tot îmi e sete, tot fără suflu
aş lăsa-o.”

îmi vorbea cu înverşunare maestrul, ochii obosiţi, palid,
mâinile încordate. m-ar fi ucis în locul ei, dar
i-am arătat oglinda, să se vadă, întreg.
în timp ce îmi ştergeam unghiile de lac, i-am spus
să îmi lase cheia şi despre crime să scrie în altă carte.