E ușor să dezmembrezi un om, să-l duci la extreme. Omul când se ridică, trăiește o aventură a iertării ca pe o virtute ireductibilă.

Am luat duminicile în spate suflând în lumânări doar să nu stricăm ruga.... pașii noștri nu se mai aud

Salvarea de fapt e o moarte, păcatul că sunt să îl uit. De cine? De mine. Credinţa în alb mi-e prea mult. Mă calcă pustiu în picioare şi talpile seci stau în umbră, căci umbra nu plânge, mă tace şi face pământ într-un munte. Lacrima ta e uscată, doar în albastru mă nasc,  cuvânt de departe e teminţa mea de sărac.  Bucata această de viaţă, mă are în taină hoinar, căci nimbul cuvânt mai rămâne averea din buzunar. Salvarea din mine şi lume, credinţa că sunt şi nu sunt, priveşte cum lacrima cântă un punct între cer şi pământ.

Aerul acesta e atât de rece. Dacă mă lipesc de brad, oare voi auzi viaţa? Mă sprijin cu spatele şi parcă duc pădurea cu mine într-o lume nici de mine ştiută. Lipesc apoi buzele de trunchi. E rece. Cuprind cu mâinile şi aştept. Lipesc urechea de el şi nu aud nimic, poate doar propria-mi respiraţie. Închid ochii şi în negrul meu văd verde. Ridic ochii spre cer. Printre frunze văd acelaşi gol. O eternitate de gol. De câte ori am privit cerul? De câte ori mi-am pus aceeaşi întrebare?

Vreau să mă întind cu burta pe pământ să-i aud plânsul. Trebuie să plângă şi iarba. Poate că voi auzi tot muntele cum plânge. E atât de rece totul! Paşii sunt lipsiţi de coerenţă de aceea am greşit drumul. Dar aici? Aici mi-e foame şi sete, mi-e atât de mine şi atât de pustiu. Închid ochii şi tac. Să tacă şi gândul.

Gândule, taci! Gândule, taci! Mă aud cum gândesc a nimic. Aceleaşi rătăciri. Caut cerul cu mâinile. Ajung în toate timpurile, mângâi depărtarea şi râd. Gândesc pozitiv.

Sunt fericită. Uite, acum ating faţa cu mâinile şi simt roua zeilor în ochi. Cine se apleacă în genunchi în faţa mea? Patru puncte? M-am ridicat deasupra universului? E un delir. Frumoase iluzii, degradante zbateri pe loc şi totuşi muntele plânge. Mi-e foame, mi-e sete, mi-e frig. Aerul acesta e atât de rece! Beau apa din râu şi... mă ud. Piciorul alunecă pe rădăcini, abia merg. Dar unde mă duc? De ce nu m-ascund? Şi dacă mă vede vreun om bântuind în neştire apoi să vadă cum încerc pământul cu mine? Ce-mi pasă? Mă simt.