Miez de dor - călător, neştiut –

duce lin un suspin spre trecut…

Amintiri din pagini azurii

se perindă, pe rând, fumurii.       

Când trecutul le trece în ceaţă,

prezentul nu le poate da viaţă,

paiaţa  cu-n zâmbet oftează

şi tristeţea  în suflet vibrează.

Răsfoiesc iar pagini în grabă,

poate văd un soare podoabă

la clipele sortite iubirii…

Dar ceaţa nu-i dă loc…

Gândul viscoleşte
ninsoarea din mine,
sperând să te vadă.

Mă umple şi rece
sub pătură caldă
se-ngroapă în sine.

Din lacrimi
în lacrimi încolţeşte,
spre ziua de soare.

Ochii-mi scormonesc
s-oglindească
aceeaşi candoare.

Câmpii şi dealuri se perindă-n privire

prin chenar de sticlă în trecut rătăcesc,



amintiri ţesute de timp în iubire

rugătoare mă-mbie, le reîntregesc,



iar timpul se leagănă în murmur de tren,

şoptit mă recheamă drumul spre nicăieri,



plutind visătoare pe acelaşi refren,

îmi caut speranţa coborâtă din ieri,



zămislită-n vise dinspre caldele veri,

se-ascunde în ceaţă, uitarea o cerne



şi fulgii valsează printre reci…

Pe drum, de timp întristat,

sprijinindu-se 

de-un amărât de toiag,

Singurătatea, singură,

agale se târăşte greoi,

cu-o traistă în spinare

plină de griji şi de nevoi.



Din când în când,

ridică privirea-i mioapă,

se preface, zâmbind amar,

că cercetează zarea

şi dă din cap

ca şi cum ar vedea ceva

prin întunericul gri,

ce vrea să fie zori de zi.



Oftează în sine,

îşi soarbe oftatul

în lipsă de aer…