" Trăistuţa copilăriei"

              ( povestire cu substrat real din volumul : " Omul de sub podea"- Ed. Karuna Bistriţa -2009 )

    Aveam doar cinci anişori când sora mea mergea ,de drept, la şcoala din Chiuza , satul meu natal. În fiecare dimineaţă , pe răsăritul soarelui , aveam o dorinţă nebună de- a o însoţi, încă de pe treptele casei.Casa părintească nu era departe de şcoală , pe o ulicioară cunoscută în sat cu numele de "Hrube".

     Ca şcolăriţă, sora mea Floarea, îşi lua trăistuţa cusută sau ţesută cu atâta migală de mama, plină de cărţi, caiete, creioane şi o mică merinde. Ieşea pe portiţa scârţâind  şi cu alţi copii, din vecini, mergea la şcoală.

      O urmăream cu lacrimi ciorchine la ochii cei de un mnieru ca marea. Mama mă lua în braţe, mă alinta şi mă lămurea stăruitor că şi eu o să merg la şcoală, peste puţin timp. Nu aveam răbdare. Am aşteptat cât am aşteptat şi cu mintea mea de copil am zis:

        -Merg şi eu la şcoală ! Ce dacă nu am cărţi şi caiete. O să pun nişte pietricele în trăistuţă şi o să fie bine.

    Într-o bună dimineaţă, cu trăistuţa din care sunau zgomotos pietricelele dându-se deolaltă, am luat-o tiptil de-a şanţul, de-a gardul împletit frumos din nuiele, ca să nu mă

vadă sora mea, la care îi purtam frica . Am urmărit-o până la şcoală. Ea nu mă lăsa nicidecum. Se da mare. Oriunde mergeau cu fratele meu : la râşniţă să facă păsat de găluşte ; la "Tău" să caute ouă de raţă sălbatică ; la joacă prin cripte ; cu ulciorul de lut după apă de băut la Ursucu ; a fura de zmeură la Sandica, etc,etc , pe mine mă alungau acasă spunându-mi :

     -Du-te înapoi mâţă şi nu te ţinea coadă după noi.

   Clopoţelul sunase. Am intrat în clasă. Toţi copiii au rămas tablou, cu privirea fixă la mine, scoţând din gura căscată un :

      -Hi-i-i-i-i-i-i-i-i-i !

  Eu, nevinovată,  am rămas lângă uşă. Învăţătoarea , o doamnă înaltă, grasă şi bătrână, mi-a zis :

      -Ai venit cu sora ta, la şcoală, astăzi ?

  Auzind asta, i-am răspuns hotărâtă :

      -Îhî, îhî, m-a trimis mama, deşi nu era adevărat.

  Aşa mă gândeam eu că o s-o înduplec pe învăţătoare să mă primească în clasă.

      -Du-te în bancă cu sora ta şi stai cuminte. Altfel te trimit înapoi acasă.

   Era de traversat şoseaua la care localnicii îi spuneau "Drumul ţării" şi învăţătoarea se gândea să nu mă calce vreo maşină. Am stat cuminte. Sora mea îmi arăta pumnul. Mă uitam la copii,la cărţile lor, la modul în care scriau şi buchiseau. Erau şcolari de clasa a II a.De la o vreme am adormit cu capul pe bancă, ascultând poveştile spuse cu monotonie de învăţătoare.Sora mea m-a trezit ghiontindu-mă de zor. Căscam şi îmi frecam ochii. Cuminţenia mea, izvorâtă din dragul de a fi şcolăriţă , a făcut-o pe învăţătoare să-mi spună în acea zi :

    -O să te mai primim la şcoală dacă eşti cuminte.

  Şi aşa a fost. Am mers aproape trei luni, spre indignarea surorii mele. Între copii, pe ulicioara noastră fapta mea s-a mai repetat. Când am ajuns eu şcolăriţă, Petrică, un băieţel de peste drum, mă striga :

     -Eta, Eta, vin şi eu la şcoală, cu tine.

  Îşi punea din grămadă pietricele în trăistuţă şi tălpile lui goale pliscăiau praful ce se ridica vârtej, vârtej pe ulicioară.Uneori mă ajungea şi era mulţumit să facă doi, trei paşi alături de mine. Rămânea apoi dezamăgit în urmă. La întoarcere mă aştepta. Jocurile reîncepeau şi continuau până seara târziu când mama sau tata ne strigau acasă. Inventam jocuri : cu hopâcul, de-a baba oarba, de-a ascunselea, de-a prinselea, de-a untu-n gaură, în căsuţe , în pietricele, bâzul, de-a păpuşile, etc. Jucării nu aveam. Păpuşile erau din cârpe. Hopâcul din păr de vacă. În nebunia copilărească eram în stare să ne ascundem prin cripte sau în fântână, numai să nu ne găsească. Eu m-am ascuns odată într-un butoi uriaş la mătuşa Maria  Rebreanu de nu m-au găsit niciunul.                  Mare era bucuria jocului între copiii de pe ulicioara noastră.

                                                 ***********