Există, poate, o sută de răspunsuri valabile la o întrebare care revine obsedant de la o vreme încoace: de ce literatura şi presa literară românească nu mai au cititori? Deoarece, ne place ori nu ne place, acestea au parcurs în România postdecembristă, cu o incredibilă seninătate, drumul de la promisiune la vis şi de acolo la himeră.

Putem invoca, drept răspuns, o sumedenie de motive. Unul ar fi că interesul românului pentru lectură a scăzut dramatic. Ori că avem o generaţie actuală ignorantă, lipsită fiind de o educaţie adecvată. Sau bizara mentalitate că omul de litere, creatorul de literatură, este un ins demn de milă, aerian şi scrântit. Ori nivelul de trai extrem de scăzut. Putem invoca, bineînţeles, şi mentalitatea de şmenari a editorilor, care, în goana lor după tunuri financiare, nu au ochi şi pentru descoperirea unor posibile genii literare autohtone. Sau, absenţa timpului alocat cititului, deoarece, vorba cuiva, „trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul”.

Iată însă că anul acesta, la Boockfast, s-au cumpărat mai multe cărţi ca oricând, iar teoriile acestea s-au prăbuşit una câte una. Statisticile arată că piaţa de carte din România este în continuă creştere. Din nefericire, însă, este vorba doar de literatura străină, cea autohtonă fiind la fel de ignorată.

Şi, atunci, care este răspunsul?

Literatura română, ca orice lucru românesc, a rămas înţepenită în sistem. Dacă în celelalte domenii mizeria a început să fie scoasă la suprafaţă, noi, literaţii, continuăm să o ascundem sub preş. Probabil că cel mai mare preţ pe care-l plăteşte astăzi literatura română este tributul (un cuvânt drag Epocii) adus Cântării României. Sistemul de spălare a creerului cu ode invers proporţionale realităţii şi-a făcut pe deplin datoria. Superlativele absolute, adjectivele deşănţate, epitetele previzibile, tocite de conţinut, au supravieţuit onorabil. S-au adaptat, mâzgălind automulţumirea îmbuibată a noilor mahări.

Ce-am făcut cu libertatea obţinută cu sânge în Decembrie ’89? Ce învăţasem.

Suntem liberi să minţim pe mai multe voci, pe mai multe canale. Fiecare e liber să-şi spună în piaţa publică minciuna. Şi să nu fie crezut. Într-o proporţie covârşitoare, cuvântul scris, în loc să dezvelească, acoperă, în loc să dea detalii, ascunde. Se scrie atât de mult şi se spune atât de puţin. Acum, ca şi odinioară, eşti obligat să citeşti printre rânduri.

Profesioniştii masajului, dresajului, mesajului, cei care au siluit literatura română, trimiţind-o pe centura culturii, plojniţele acestea literare n-au murit. Sunt aici, manipulanţi ai istoriei, dizidenţi de vocaţie, mai presus de lege, deasupra noastră. Ne direcţionează ca şi ieri, ca şi alaltăieri. Uniunea Scriitorilor e controlată de ei, revistele literare la fel, editurile, în majoritate, sunt ale lor. Un grup de interese care, la fel ca în politică şi afaceri, blochează accesul pentru cei care nu sunt de-ai lor. În opinia unui astfel de grup, mămicile şi tăticii, fraţii, cumnaţii, nepoţii, soţiile, prietenii sunt cei mai cei scriitori. Iar mahării zilei, care au de fapt un dispreţ suveran pentru cultură, sunt merituoşii culturii, fiind înzorzonaţi cu tot felul de titluri şi diplome de excelenţă.

În această situaţie, cine să mai citească o iotă din ceea ce se publică pe piaţa românească?

Iată de ce ne-ar trebui şi o lege a lustraţiei în literatură. Cititorii au dreptul la o operă adevărată, onestă, la poveşti care să le arate dintr-un unghi particular un întreg univers, nu la „comunicări” deraiate de la adevăr, în funcţie de interesele spoitorilor limbii române. Literatura e una, pupincurismul e alta. Iar experienţa demonstrează că de la pupincurism la nihilism nu e decât un pas. Unul pe care „găştile” literare îl fac voiniceşte.