STATUIA


Călugărul înainta încet pe strada pustie. Nu mai era nici atât de tânăr pentru ca zgomotele necunoscute din spatele gardurilor şi ferestrelor să-i atragă atenţia şi nici atât de bătrân încât să poată rămâne indiferent la toate.
Un vânticel cald filtrat prin frunzele şi florile pomilor îi răsfira uşor barba şi nu este exclus să-i fi trezit unele amintiri. Nimeni nu va putea şti vreodată numărul trecătorilor la existenţa cărora au fost martore asemenea străzi vechi, cu casele retrase din calea copacilor bătrâni care deformaseră trotuarul cu rădăcinile. Parcă ar fi vrut să le smulgă şi să plece, s-or fi răzgândit atunci când şi-au dat seama că pe o stradă nouă, cu trecători grăbiţi şi pavajul neted, ei nu ar avea nici un rost. Or fi înţeles şi ei că pomii deveniţi inutili se taie?
Undeva, la capătul străzii era un părculeţ, doar câteva bănci şi o statuie în mijloc, funcţionase cândva şi o fântână arteziană dar din cel mai serios motiv fusese oprită apa. Instalaţia rămăsese doar ca un gard de protecţie în jurul statuii care reprezenta o femeie cu un ulcior pe umăr pe care îl susţinea cu ambele mâini.
Obişnuia, atunci când avea posibilitate şi nu prea des beneficia de acest favor, să vină în parc, să stea pe o bancă, la umbră, auzind sau nu conversaţiile din jur şi văzând sau nu agitaţia străzii. În afară de lumea proprie există şi lumea celorlalţi, adică lumea proprie a fiecăruia dintre ei. Nu se suprapun perfect, aceste lumi nu au cine ştie ce grad de congruenţă şi nici măcar nu evoluează convergent, paralelismul existenţei nu le impune similitudinea. Ascunsă în spatele fiecărui motiv de acţiune, ideea de bine pândeşte orice posibilitate de a genera dorinţe. Binele se vrea în tot mai mare măsură, dorinţele tot mai mari şi mai multe sunt tot mai greu de transformat în rezultate, partea rămasă nesatisfăcută devine tot mai mare şi odată cu ea creşte răul, nedorit dar existent şi agravat tocmai de prea multa tindere spre bine. Cercul nu se închide ci capătă aspect de spirală. Spirala veşnicei năzuinţi spre ceea ce nu se poate.
Ce obsesii vor fi chinuit sufletele sculptorilor de au preferat să reprezinte corpul omenesc fără veşminte? La ei şi la pictori nu a funcţionat interdicţia referitoare la „chipul cioplit” şi uite că nu li s-a întâmplat nimic, sunt pline marile muzee ale lumii civilizate de operele lor. Ceea ce fac artiştii este reprezentarea unei părţi din realitate folosită ca vector pentru ideile pe care vor să le împartă cu ceilalţi, nu atribuie caracter sacru şi nici puteri miraculoase acestor lucrări.
Statuia din parc nu este ca Afrodita dar nici banii pentru preţul realizării ei nu s-au adunat ca pentru templul Aphroditei Pandemos.
Tentativa de a materializa sacrul în obiecte profane duce la diluarea esenţei cu caracter divin în ceea ce este mai mult sau mai puţin vulgar.
Cu barba rezemată în piept şi fruntea aplecată, călugărul dus pe gânduri atrăsese atenţia unor tineri care întrerupseseră hârjoneala spre a chicoti, nu se ştie din ce motiv. Parcă pentru a răni sufletul cuiva trebuie neapărat motiv? Manifestările egoismului au darul de a supăra chiar şi atunci când nu sunt total dezlănţuite. Uneori sunt percepute astfel şi atitudini nevinovate sau măcar nelegate de situaţia prezentă dar cel care are o rană ascunsă în mijlocul gândurilor trăieşte un sentiment de culpabilitate care, combinat cu nesiguranţa în aprecierea comportamentului celorlalţi, se transformă în momente grele. O fi o soluţie cinismul, egoismul autarhic, nepăsarea sau pur şi simplu, sfidarea? Cine poate. Cine nu, suferă.
Viaţa retrasă între ziduri izolează puţin, oameni există oriunde şi odată cu ei lumea cu tot ce are ea de impus suportării individului. Când eşti acolo vrei să fii aici, când eşti aici tânjeşti după acolo, doar pe drum să fie o umbră de speranţă. Cel care se îneacă se agaţă şi de un pai, paiul nostru este speranţa. Până când ne vom mai amăgi cu ea?
O excursionistă se opri să fotografieze statuia. Concentrată în alegerea unghiului din care să realizeze poza, nici nu observase barba şi ochii pătaţi de melancolie de pe banca din spatele ei. Nu se simţea furat de această persoană care, fotografiind, lua ceva din ceea ce, fără a păgubi pe alţii, era a lui. Privind-o, pentru o clipă imaginaţia o închipui în locul statuii... Păcat, acesta este un păcat. O aşteptă să-şi termine treaba, să se integreze în mulţime, pentru a putea şi el pleca.


Ioan Mugurel Sasu