LUCHIAN GHEORGHE
  • DEJ
  • România
Partajare pe Facebook
Partajare

LUCHIAN GHEORGHE's Prieteni

  • Reteaua literara
  • Corneliu-Victor Drăghici
  • Camelia Iuliana Radu

Cadouri primite (1)

De la hatos vasile
 

LUCHIAN GHEORGHE

Informaţii pentru profil

Preocuparile tale artistice:
scriitor, poet, interesat de cultura, pasionat de lectura
Despre mine :
născut la data de 25 ian. 1942 în București. locuiesc de 49 de ani în Dej unde am avut și locul de muncă. Căsătorit. Am publicat zece cărți începând cu memorialistică, roman de dragoste, roman social, poezie, epigramă, catrene, recenzor, traduc din franceză în română. membru al Ligii Scriitorilor și al Uniunii Epigramiștilor din România.
Website / Blog :
http://nu cunosc procedeul. regret. poate mă ajutați

D E V I U .

Boju, îl așteaptă pe Lențu. Boju și Lențu! Sună cam ciudat, dar astea sunt numele lor.
Dimineața aceasta de martie, este la primele ceasuri, și în săptămâna Crăciunului. Poate că n-ar trebui să fie ger. Cerul este înourat, iar ieri a căzut primul pospai de zăpadă din această iarnă. Puțină. Nici măcar cât să acopere noroiul străzilor mărginașe. Noroi clisos, brăzdat adânc de roțile automobilelor, ai căror proprietari și-au ridicat case de tip vilă în acest capăt de nord al orașului. Pe locul acela, a fost până nu demult o livadă cu meri și pruni. Pomi cu statura pitică, de soi ales aduși cine mai știe de unde. Merii și prunii au rodit vreo douăzeci de ani. În ciuda taliei lor scunde, purtau pe ramuri spre desfătarea ochilor poame neobișnuite prin alte livezi cum are câte una pe lângă casă tot omul. Și dese mai erau fructele! Ca ciorchinii. Și dulci…ce să mai vorbim!
N-ar trebui să fie ger, spuneam. Dar în dimineața aceasta suflă un vânt, razant cu pământul semiânghețat. Un vânt care cred că nici nu atinge crestele caselor. Pe trecătorii străzilor, fie ei oameni ori animale, îi taie ca un cuțit.
Încă nu se vede nici un om pe strada aceasta, dacă ignorăm prezența unuia. Boju îl așteaptă pe Lențu. De fapt Boju nici nu dorește să mai vadă pe altcineva în afară de Lențu. Lențu, care iată întârzie, după ce ieri s-au înțeles asupra orei la care urma să se întâlnească aici. Aici, dis-de-dimineață, fărără martorii ocazionali care ar fi bănuit desigur ținta lor. De fapt, ținta tuturor rromilor, dar și a românilor pe care guvernările i-au adus la sapă de lemn. Ținta? Fostul combinat chimic, până de curând mândria propagandei comuniste, dar și emblematic pentru un oraș cu câteva zeci de mii de suflete. Acum, totul este în ruină. Mai întâi s-au pornit concedierile. Cincizeci, o sută, osutăcincizeci. Din patru-cinci mii de angajați existenți înainte de anii 90, pe la sfârșitul anului trecut, mai erau doar paznicii, proveniți și ei de la o firmă particulară. Înainte de Crăciun, au fost retrași și ei. Ce să mai păzeasc? Pe măsură dce secțiile opreau fluxul de producție, utilajele erau demontate și vândute aproape pe nimic în cadrul unor așazise licitații. Au dispărut astfel zeci de cisterne, kilometri întregi de conducte din inox. O firmă de prin Buzău le-a „adjudecat” pe toate. Cum spuneam, la preț de nimic. Ce vor fi făcut cu ele, ei știu. A venit rândul altor obiecte de inventar. Ventilatoare și aeroterme cu motoarele lor aferente, tablouri pentru distribuirea energiei, ferestre și uși metalice. Ceace era mai valoros, a fost încărcat pe platforme lungi cu câte patruzeci de roți. Și dus a fost. Combinatul fremătase mai bine de trei decenii. Acum tace. O tăcere care spune multe. Enorm de multe. Poate prea multe. Tăcerea pereților rămași fără fără ferestre și uși, privesc în gol precum orbii. Pădurea de stâlpi din beton rămași fără conductele purtătoare de abur tehnologic, împart cu pereții aceiași tristețe. Ca pădurile pietrificate din basme. Nici din acoperiș n-a mai rămas nimic. Prin încăperile de la ultimul nivel, zăpada viscolită se adună în troiene. Mai abitir ca jos în curte. Nici dalele din beton ale aleilor n-au scăpat. Au fost smulse și duse, de cine a vrut, și unde a vrut. Ei, și de aici începe o altă poveste. De sub dalele din beton, au ieșit la lumină bucăți mai mici ori mai mari din oțel ruginit. Șantierul, care ridicase cu oamenii lui combinatul, au găsit netrebuincioase bucățile de metal risipite peste tot. Aveau planuri mult mai mărețe de îndeplinit. De aceia, cineva suspus, a dat ordin ca deșeurile să fie îngropate pe vecie cu lama buldozerului și sub tamburul compactorului. Tone de metal, de la capete căzute la dimensionarea conductelor, bucăți din șina de cale ferată, la roți dințate cu diametre de un metru, vane de distribuție cu robinete la a căror acționare îți trebuiau ambele mâini, bare din oțel-beton și oțel inox, jenți de la roțile tractoarelor, remorcilor, basculantelor. Dar câte nu s-au îngropat? Prin toate curțile. Trebuia doar să sapi la câteva palme adâncime. Vestea cu deșeurile metalice de sub dale, a aprins repede imaginația sărăcimii orașului. Așa s-a născut o meserie nouă. Aceia a căutătorilor de fier vechi. Cineva, nu se mai știe cine, și-a amintit că în spatele secției de acid sulfuric, dar și a halei fostului atelier mecanic central, a existat o haldă la care se adunau deșeuri din toate secțiile combinatului. Mai ales a celor care prelocrau prin așchiere oțelul. Săpăturile au început timid. Cu unul sau doi din familie. Apoi s-a lucrat cu furie. Ziua și noaptea. A fost scos de acolo multe tone de metal. Nu numai fier. Și fontă, și aluminiu, și bronz, și cupru.
Ei, dar uite-l și pe Lențu. Alene, obosit parcă de la o petrecere. Tocmai la timp sosește. La ferestrele caselor din vecini, luminile se aprind pe rând. Unii mai au câte o slujbă pe undeva. Alții…

- II -

- Dar știu, măi frate, că îți place să te lași așteptat!
- Da, al dracului îmi place! Că de spun ce pățesc…
- Bine, acum după ce mă lași ceasuri în frig, mai născocește ceva. Nu trebue să te simți obligat să răspunzi. Am zis și eu ca omul. Nu dau cu parul.
- Auzi mă Bojule? (Lențu se enervase deja). Dece crezi tu că mă simt eu obligat să-ți răspund? Nevasta nu mă mai slăbește cu grija ei. De parcă aș merge la moarte. Că să nu merg noaptea de acasă. Păi ce? Acum e noapte? Mintenaș e zuă. Apoi, că să fiu atent unde sap, cum sap, că unii au pățit rău. Că pământul poate veni peste mine. Se surpă adică. De parcă o fac pentru prima dată! I-am spus să-și muște limba, ori să tacă. Am umblat să mă angajez peste tot pe unde am auzit că au nevoie de robi. Nici vorbă. Cine să aibă nevoie de rable ca noi? Mă, ascultă la mine: Pâine trebue pusă pe masă? Trebue. O fasolă, un cartof, ceva? Carnea, e pentru parlamentari și ai lor. La mine în casă, trec luni și nu-i văd culoarea. Ea cu bolile ei, nu poate să facă mare lucru. Cu ce să trăim? Șomaj nu mai am. Alocațiile copiilor? Mai răbdăm și foame, dar facturile trebue plătite mă. Pe cel mic, l-am prins deunăzi fumând. Am crezut că îl mfac să înghită țigara cu foc cu tot. Fură de la mine țigări. N-am băgat de seamă că lipsesc, dar cum spusei, l-am prins. Bă, am văzut negru ănaintea ochilor bă. Păi dacă atunci când n-o fura de la mine, fură bani de la mamă-sa din portofel? Din bănuții pe care îi scot eu vânzând fierul? Din banii de pită mă?
Boju se prefăcu nervos la rândul lui:
- Ce te răstești mă la mine? Pe mine m-a văzut el fumând, ori pe tine? Din al cui buzunar au ddispărut țigările? Tu, când ai pus în gură prima țigară?
- Eu? Stai să mă gândesc. Așa, cam pe la vârsta lui. Dar stai mă, atunci găseai de lucru pe toate drumurile Și noi am fost copii săraci. Am dus-o greu. Dar n-am furat un capăt de pai din casă. Tata, Dumnezeu să-l odihnească, lucra la fabrica de ciment. Greu mă! Mama, cu noi copiii acasă. Ne-am descurcat greu mă. Cum să mai furi?
- Păi, de țigări? De unde aveai?
- Asta era altceva. Mă adu-ți tu aminte: La gară, era un depozit cu de-ale constructorilor. Era acolo șef, unul nenea Petrică.
- Găvrilaș.
- Păi vezi? Îl ști și tu? Am lucrat mă, la el, după orele de la școală. După ce angajații depozitului plecau. La Început m-am dus eu. L-am rugat pe nea Petrică să-mi dea și mie ceva de lucru pe acolo. Apoi, am mai dus cu mine unul. L-a primit și pe acela. Al lui Mogoș, odihnească-l Dumnezeu și pe acela, și pe nea Petrică Lucram câte o oră, două, altădată trei… Au mai venit doi. Eram patru. Aranjam stivele de scânduri, țigle, grinzi, cărămizi, conducte, saci cu var, cu ipsos, mă rog, ce era de făcut făceam. Am lucrat așa câteva luni. Nu mai știu câte. Nea Petrică, ne da în fiecare zi mardeii. Nu erau mulți, dar de țigări, de-o bere, erau. Ascultă la mine bă! Lențu nu vorbește prostii. Bă, o văd odată pe mama cum vine acasă plângând. S-a dus la băcănie să cumpere pâine pentru casă. Bă, fratele meu, eram cinci guri. Bă, vine mama cum spusei, plângând. Cum sta ea la rând, un vagabond îi fură portofelul din sacoșă. Bă, da hoțu n-avu noroc. În portofel, câțiva bănuți. În plus, îl văzu unul cu care era hoțul la cuțite. Acela, l-a strâns de mână, zicând să dea înapoi ce furase. Șutul se zbătea să scape, și până la urmă a fugit. Dar ca să nu aibă probleme, a aruncat portofelul într-o gură de canal rămasă fără capac. Pot să jur, că și capacul de peste canal, tot el îl furase. Portofelul, cu banii noștrii de pâine, s-a dus cu apa murdară. Biata mamă, cum spusei, plângea. Mai mulți din acei care văzuseră, au vrut să-i dea alți bani pentru pâine. Era o femeie mândră, și n-a primit un ban măcar. Așa ne-a crescut și pe noi. Ca să nu afle și tata, mama a luat din banii puși la o parte pentru plata facturilor. Am zis mamei că merg eu să cumpăr pâinea. Dar ea a zis, nu. Să-mi văd eu de lecțiile mele. Cât a fost ea plecată, eu am mers la locul de unde luase banii. Am complectat suma, cu banii munciți de mine la nea Petrică. Ce o fi zis când a numărat iar banii, și a văzut că sunt la loc așa cum erau înainte de a fi tâlhărită? Nu știu, dar cred că a bănuit ceva. Într-o vacanță, m-a descoperit că lucram. Am crezut că o să mă certe. Dar nu. Nu m-a întrebat nimic, doar a plâns. Și m-a strâns la piept. Atât.
- Știu mă Lențule. Noi am crescut altfel .Mai necăjiți.

III –

Siluetele înegrite ale halelor fostului combinat chimic se profilează acum înaintea celor doi. Este un pic de ceață. Halele am zis? Eroare. Poate ce a mai rămas din ele. Adică ruine. Sunt năpădite de o grea tristețe. Nedescrisă. Prin mintea lui Boju, n-a trecut niciodată ideia că poate exista o tristețe a ruinelor. Clădirile sunt ridicate, servesc la ceva, au o viață a lor. La fel ca a oamenilor: limitată în timp. Dacă sunt părăsite de suflul celor care le-au locuit, umezeala atacă zidurile, se întinde ca pecinginea. I se spune și cancerul zidurilor. Zidurile se scorojesc, se cariază, cad.
Boju și Lențu au intrat, prin deschizătura largă care a fost poarta principală a combinatului. Poarta din fier, a fost furată și ea într-o mnoapte. Cu motorul și lanțul care o acționa. Pentru hoți, a fost o pradă ușoară. Ușoară, în sensul că nu i-a oprit nimeni. Altfel, după cât de lungă și înaltă era, poarta cântărea două tone.
Este ziuă bine. Boju și Lențu ocolesc zidurile fostului atelier de prelucrări mecanice la cald. Înăuntru, nu mai este nimic de luat. Cuptoarele, forjele, aerotermele, podul rulant, căile de rulare, toate au dispărut. Numai cei care au lucrat aici, le mai știe locurile. În spatele halei, o groapă largă, cu fundul plin de noroi galben. Ploile bogate din toamna aceasta au spălat pereții abrupți, Aici au venit cei mai mulți căutători de deșeuri din fier. Aici, pe vremuri se aruncaseră zeci de ani tot ce nu mai trebuia. Ani la rând deșeurile au fost intenționat acoperite cu pământ adus cu basculantele. Nivelat apoi cu lama buldozerului. Mai ales când era anunțată o vizită „de sus”. Odată, se anunțase tot așa, vizita cuplului de dictatori. ,,Geniul Carpaților și academiciana”. Dacă le dăde prin minte să ajungă până la halda cu deșeuri? Aspectul, ar fi iritat înaltele priviri, care mai erau și agere. Zelul secretarului de partid s-a văzut îndată. Am spus cum.
Vizita mai marilor țării a ținut doar o jumătate de oră, și s-a consumat în clădirea conducerii combinatului, în sala de festivități. Cu invitați puțini, chiar din conducere. Se spune că ocupanții locurilor din sală erau în majoritate din garda personală a iubitului vizionar, dublată de băieții din securitatea locală. Zadarnic au așteptat sute de angajați, în salopete noi, pe platoul din curtea mare. Aveau cu ei sute de steaguri, pancarte cu promisiuni, lozinci îndelung exersate.
Cuvântul directorului general, menit să ureze bun venit prețioșilor oaspeți, a fost tăiat printr-un gest cu mâna din partea mărețului conducător. S-a ridicat brusc, și cu pasul sigur de unic stăpân, a ajuns la tribună. N-a tunat, și n-a fulgerat. A trasat în schimb, cu toptanul, sarcini. Era imperios necesar ca produsele combinatului să fie în viitorul apropiat, mai bune, mai ieftine, și în cantități pe care specialiștii le-au apreciat ca iluzorii. Dacă ți se spunea că trebue să atingi cu mâna stelele cerului, o făceai. Sau cel puțin să se scrie ăn rapoarte că ai atins. Spre sfârșitul discursului, stăpânul a mai schițat un gest. Mai discret. Un membru al suitei, s-a precipitat spre tribună. Un „membru”. Acestuia, i s-a transmis șoptit un ordin. Ordinul a fost preluat rapid de un securist, care a părăsit alergănd sala de festivități. Pe când Luminatul strângea în grabă mâinile întinse slugarnic, aerul a fost supus unor vibrații puternice. Elicopterul alb prezidențial.
Angajații cu salopete noi și pancarte, au fost măturați de curentul elicei aparatului care a găsit de cuviință să aterizeze chiar pe locul acela.
Neprețuiții oaspeții s-au îmbarcat în uralele celor rămași. Coloana oficială, cu mașini lungi și negre au plecat și ele cu restul suitei. În urma lor au lăsat păreri contradictorii neformulate cu glas tare, și ca de fiecare dată o teamă.
Ca foști angajați ai combinatului în ruină, Boju și Lențu au trecut prin filtrul memoriei întâmplarea de mai sus. Lențu a mai fumat o țigară, Boju l-a privit. A privit adică, în ddirecția lui Lențu. Poate gândurile lor au fost la fel, poate nu. Nu știm dacă amănuntul are vreo importanță.
Lențu a aruncat ce mai rămăsese din țigară, jos în mocirla din groapă. A eliberat un jet de salivă galbenă, puturoasă.
- Începem Bojule?
- Dapoi, ce-om face? Începem.
- Începi tu? Încep eu?
- Începi tu!
Lențu s-a îndreptat spre o parte a malului unde avea ascunse uneltele de săpat, folosite la „vizita” anterioară. Uneltele? Un târnăcop știrb, o lopată cu coada ruptă ceva mai sus de jumătatea lungimii. Vorba vine că le ascundea. Nu i le-ar fi luat nimeni. Cu uneltele acelea, Boju era convins că mai săpau și alții.
……………………………………………………………….

Boju îl privește pe Lențu cum asudă săpând pântecul unui mal, care și lui i se părea că stă gata să cadă.
- Lențule, nu intra prea adânc. Adu-ți aminte de nevastă și ce ți-a spus la plecare. O să te înghită pământul.
- Oricum, în final, pâmântul ne înghite. De câte ori murim Bojule?
- Odată Lențule.
- Ești prost Bojule. Curajoșii mor o singură dată. Cei care fac pe ei de frică, nici ei nu știu de câte ori mor.
Boju nu mai căută altă replică. Oricum Lențu avea să obosească și atunci urma el să sape. Îi părea rău că venise aici. Ce putea să scoată? Merita?
Pe o deschidere laterală, pătrunse în hala pustie plină de curenți de aer porniți din alte deschideri pozițional opuse. Privi mai multe minute pereții și stâlpii din beton, purtând pe ei urmele dispozitivelor de fixare a utilajelor furate. Resturi din calendare foarte vechi, lipite cu ani în urmă, fotografii de familie, imagini cu fete dezbrăcate decupate cu lama de bărbierit din reviste. Nume zgâriate de foștii angajați pe culoarea vopselei, îndemnuri porcoase. Din acoperiș mai sunt doar grinzile din beton. De una din ele mai atârnă și acum un rest de lozincă mobilizatoare. Încă o rămășiță tristă. Așa au ajuns toate rămășițele, inclusiv cele umane. Ca multe alte lucrări „mărețe”. Restul lozincii se zbat cu sunet de tablă în bătaia curenților. Boju simți că i se face tot mai frig și porni cu gînd să-l înlocuiască pe Lențu la săpat. Mai simțea ceva: O teamă nelămurită. Ieși pe unde intrase, pe aceiași deschidere din perete. Fără să-și dea seama, începu să alerge în direcția gropii. Acolo însă, nimeni. Lențu, dispăruse cu uneltele lui cu tot de lângă grămada nu prea mare cu deșeuri din fier.
- Lențule! Unde ești mă? ( Apoi după câteva secunde):
- Lențule, nu fă glume proaste mă!
Glasul lui Boju se topea tot mai mult. Partea de sus a peretelui gropii, chiar unde săpase Lențu, prezenta o ruptură nouă. Din pământul proaspăt surpat ieșea la lumină capătul unei conducte cu diametru mare. Lențu săpase pe semne s-o scoată. Malul și conducta l-au acoperit cu tone de pământ și fier.
Boju sări de la mare înălțime peste pământul surpat, fără grija că își putea frânge gâtul. Încercă să sape febril, cu degetele . Furios. În mai puțin de cinci minute, palmele îi erau ca două plăgi sângerânde. Urlă înebunit de spaimă:
- Lențule! Cum să te scot fratele meu?
Ecoul a fost singurul lui răspuns.
………………………………………………………………….

Câteva ceasuri mai târziu, un grup de rromi erau sosiți și ei la groapă. Au fost mirați la început, văzându-l pe Boju. L-au salutat, fără a primi răspunsul lui. Boju sta mut și sughița într-una. Fără oprire. Arăta, cu acelaș gest repetat la nesfârșit, malul de pământ prăbușit, și capătul unei conducte metalice cu diametru larg.

Gh. Luchian D/Aquila.

Dej, 28-05- 2010.

C I O C O I A Ș I I.

Cu guvernarea Boc, ne-am lămurit!
(A vechilor ciocoi - zic românașii)
I-am măturat, apoi am investit
O nouă garnitură: Ciocoiașii.
Un pic timizi, așa e la-nceput
E totul nou, e totul la debut
Spuneam timizi; dar prind și ei puteri
Iar pân-aici, aș spune Nota Bene.
Carismă? Au și n-au, dar au averi
Ce e mai comic, știți: Au moștenit
O țară care geme sub troiene…
Prin sate îngropate sub nămeți
A poposit chiar însuși premierul
La sinistrați le-a spus: Fiți tari băieți!
Eu, v-am pupat. Îmi stă helicopterul!
Suflarea toată, de la om la câine
Epuizați cu datul la lopată
Sperând medicamente, apă, pâine
S-au resemnat oftând: Pe altă dată!
Și uite-așa, din nou ne-am procopsit
Înlocuind stăpânii. Oameni buni,
Schimbările la vârf s-au dovedit
O bucurie… doar pentru nebuni.

Fotografiile lui LUCHIAN GHEORGHE

  • Adăugare fotografii
  • Vizualizează Tot

LUCHIAN GHEORGHE's Blog

IAR DACĂ....

Postat în Iulie 24, 2013 la 2:15pm 0 Comentarii

IAR DACĂ…

 

 

Iar dac-am reacționat,…

Continuare

CE NOROC PE NOI, SUNTEM OAMENI !

Postat în Iunie 24, 2013 la 3:17pm 0 Comentarii

               CE  NOROC PE NOI! SUNTEM OAMENI.

 …

Continuare

Floare de tei.

Postat în Iunie 11, 2013 la 8:56pm 1 Adaugă un comentariu



Atotputernicul a voit și în acest an să prind teii înfloriți. Este un semn al răbdării Sale. Un semn pe care ni-l dezvăluie, ne ajută să-l cuprindem, atât cât mintea noastră este în stare să cuprindă. Apoi, tot El, încearcă să ne ajute să-i înțelegem gestul. Unde vedeți o mai mare îngăduință și bunătate?

Începusem să vă scriu de tei. Despre arborii aceia eleganți pe care i-am dori cu zecile pe fiecare stradă. Astăzi, în zori, am părăsit așternutul trezit de parfumul lor. Este…

Continuare

Panou de comentarii

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

  • Încă nu sunt comentarii !
 
 
 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor