Pagina lui Laura Ion

In ploaia de galben, pasi-mi se pierd, iar drumu-i cometa

Adevăr al surâsului adevăr al cuvântului adevăr al privirii adevăr al uimirii adevăr al cutiei oranj adevărul risipirii-n picaj adevăr al pasului adevăr al popasului adevăr al bun-rămasului.
Adevărul ce nu-ţi striveşte aripa, atunci când în tine creşte.
Adevărul prin care nadirul şi zenitul risipesc în cristale infinitul, uimindu-l.
Adevărul prin care tu poţi exista prin chiar respiraţia ta.
Adevărul prin care oricare e lumina din celălalt, într-o nerisipitoare preumblare-n salt.
Adevărul prin care ploaia nu ucide-n zâmbet culoarea.
Adevărul patimii dinspre care uimirea-nfloreşte-n surâsul florii-soarelui.
Adevărul bun-găsitului al visului al nisipului al vasului al norului al dorului dinaintea bun-rămasului.


Cartuşul e gol.


Pic! Din picătură nimic
Nu se cade să risipim,
Fiindcă ea este lacrima
Îngerului pe care-l iubim.
Pic.
Din picătură nimic.
Doar surâsul
Privirii îngerului îl răstălmăcim.
Uneori.
În urma ochiului Său
Picătura înalţă
O altă mare,
Un alt ocean, Ochean
Pentru rănile paşilor noştri
Umbriţi, blând alean.
Cartuşul e gol.
Ploaia l-a golit
De praf. Pic!
Din ură - Nimic!


(19.04.2009)


DRUMURIND

Un pas-pârâu se preumbla
Dinspre branduşe, spre izvor,
În primăvara tuturor
Ce-şi pot strivi în munte umbra.

Pe o cărare-n luminiş
Dinspre arcade, spre arcuş,
Sub care brazi îşi ferec-spinul
Lăsând în urmă doar seninul,
Prin pasu-mi se strecoară, iar,
Hai-huiul drum spre timp hoinar
Cladit din drumeţia-dar
Şi din al stropului nectar.
Pe coama muntelui - altar
De recunoaştere şi har,
Eu însămi mă prefac în drum
Dinspre acolo spre acum.
Pârâu de munte-n joc urcând
Cu umbre-n tălpi călcând, strivind,
În urma-mi totul renăscând,
În urma-mi totul înflorind.

Doar muntele, pe coama sa
O poartă-n timp îmi despica.
Purtându-mă pe şaua-dor,
Dinspre brânduşe, spre izvor,
În primăvara tuturor…
Ce-şi pot păstra şi-n mine urma.

ANDREI!...
Mergea încet, adulmeca fiecare centimetru pe care călca. Fiecare pas părea făcut într-un relanti reluat la un montaj imaginar. La un moment dat se opri, întorcând puțin umărul drept. De parcă-l lovise un obiect ușor, dar care-i transmisese ceva în fracțiunea de secundă a impactului. Câteva secunde privi-ntr-o depărtare greu de precizat. Apoi, continuă să meargă.
Pașii săi aveau ceva ciudat. Mersul părea că se ghidează după unde necunoscute, care-i transmiteau calea.
Înc-o dată, se opri. Se aplecă, încet. Luă ceva de jos. Un obiect greu de observat de-un om obișnuit. Îl privi, cercetându-i parcă mesajul ascuns, după care, cu grijă-l puse în buzunarul sacoului.
Simțea parcă faptul că-l urmăream, dar acțiunea, gestul meu îmi erau chiar şi mie imposibil de explicat.
Mă atrăsese ritmul mersului său. Parcă plutea, dar după un plan foarte bine definit.
Circa 10-15 minute mersul său, deodată devenit normal, continuă ca și când se grăbea să prindă un mijloc de transport care venea la oră fixă. Când totul părea să se transforme într-o impresie, datorată prea multelor filme cu agenți de toate felurile devorate, personajul reintră în transa care mi se transmisese și mie. Aproape că nu-l puteam urmări. Deși nu mergea foarte repede, avea un fel de a merge de parcă ar fi fost purtat de un curent ce-i conducea întreaga ființă.
LA UN MOMENT dat se opri. Pur și simplu. Se-ntoarse spre mine:
- De ce mă urmăriți
- Nu …, eu .. Nu … - răspunsei, bâlbâindu-mă din toate încheieturile ființei, pentru că nu știam nici eu de ce făceam asta și nici nu găseam un motiv verbalizat și logic, pentru a mă proteja de o minciună sfruntată.
- De fapt … eu - continuai fără să găsesc încă o explicație de bun simț, … eu mă plimb pe faleză. Știți, mie îmi plac foarte mult pescărușii. Iar la ora aceasta știu că urmează un fel de agapă a lor. Mereu la aceeași oră … Fascinant, nu? - jubilai cu ultima replică, nu atât pentru că mă scosese din încurcatura, dar era o explicație, de altfel, destul de adevărată, în ceea ce mă privea, dar la fel de aiurită ca mersul personajului care mă prinsese-n mreaja mersului său-dans.
- Nu-mi spuneți adevărul, dar v-ați descurcat excelent să improvizați un răspuns … logic. Și când spuse cuvântul logic, avu un surâs extrem de malițios în colțul drept al gurii, de parcă pronunțase o mască, nu un cuvânt… Eu…, eu mă voi sinucide, dar nu ştiu cum s-o fac. Poate mă ajutaţi ..
Rămasă fără replică, am lăsat ca distanţa dintre mine şi … personaj să crească, pentru că, după ce-mi spusese asta, o luase din loc fără niciun alt cuvânt.
Uitând şi de bunele maniere şi de oarecarea discreţie pe care-o păstrasem până atunci, într-un pas uşor alergat, am pornit în căutarea sa. Apropiindu-mă suficient încât să-mi poată auzi vocea, l-am întrebat:
- Cum, de ce vreţi să faceţi asta?
Mergeam umăr la umăr deja, însă nu se grăbea să-mi dea niciun răspuns. Cu un uşor sentiment de teamă, am insistat:
- De ce?…
Nu am apucat să termin de vorbit că, brusc, speriindu-mă, s-a oprit din mers, m-a prins de mână şi a-nceput să turuie:
- Eu .., eu trebuie să mă-ntorc în Afganistan. Şi nu mai pot suporta asta. Am reuşit să mă fofilez în prima misiune, să nu omor pe nimeni, dar nu ştiu dacă o mai pot face în continuare. Sunt prins la mijloc: familia mea are nevoie de bani, eu am semnat un contract, acum - fiind rănit, a trebuit să vin pentru o lună în ţară, la recuperare, dar trebuie să mă întorc acolo. ACOLO! - spuse şi groaza i se întipări aşa de adânc pe faţă, încât parcă-mi transmise şi mie milioane din imaginile pe care ochii săi le văzuseră.
- Dar … - încercai în zadar să-l ponderez, dacă vă sinucideţi ce rezolvaţi, familia dvs. …
- Da, familia mea! Din nefericire, îmi iubesc foarte mult şi copilul şi soţia, tocmai de aceea …, spuse şi, fără niciun cuvânt, se lăsă-n genunchi, atrăgând astfel şi mai mulţi ochi curioşi spre noi. Tocmai de aceea! - spuse, aproape urlând.
Încet, l-am ajutat să se ridice, căutând, din ochi, o terasă, o bancă pe care să putem sta.
Circa zece minute am continuat să mergem, doi străini uniţi de-o situatie care ne topise-n conţinutul ei. Care ne purta unul lângă altul, fără să ne cunoaştem, recunoscându-ne însă! Cu alte prilejuri, cu siguranţă am fi trecut absolut nonşalant unul pe lângă altul, poate cu gânduri denigratoare …, cântărindu-ne cininc.
Acum, era altceva. Eram conştientă de un ridicol absolut al situaţiei, însă autenticitatea stării, a suferinţei personajului, m-a determinat în cele din urmă să las deoparte cutumele sociale, distanţele hygienic necesare şi altele asemenea.
Ne-am apropiat de-o terasă, aşezându-ne-ntr-un loc din care auzeam şi uşoara vălurile-n briză a mării, dar şi muzica-n surdină, şi de foarte bună calitate (ceea ce, când mi-am amintit de întreaga situaţie, mi-a atras în mod SPECIAL atenţia: muzică preclasică, la o terasă, în luna mai, lâng-o faleză!), încet-încet starea personajului meu revenind la o oarecare normalitate.
Cele două feluri de sunete, obligat să le asculte - prin aşezarea la masă - avură un efect extrem de ciudat asupra lui. Care se revărsă şi asupra mea. O linişte de peste veacuri, vremi, oameni şi fapte ne cuprinse, parcă-n ciudată contrapondere cu precedenta.
Niciunul nu puteam vorbi. Ne priveam, recunoscându-ne şi neştiindu-ne de nicăieri, totodată, uimiţi că suntem alături. Înciudaţi de asta, dar şi mulţumiţi că se-ntâmplase.
- Bună ziua, mă cheamă Andrei. Şi scuzaţi-mă pentru tot. Din păcate, chiar sunt într-un impas. Din care nu ştiu cum să ies. Matematic vorbind, dacă mă sinucid, voi evita şi întoarcerea-n Afganistan, dar şi precaritatea materială a familiei, pentru că în contract sunt stipulate anumite drepturi, dacă mor. Oricum, dar să mor! - zise cinic, bând dintr-o înghiţitură paharul cu nectar, care i se adusese de-o jumătate de oră şi pe care parcă nici nu-l văzuse până atunci.
- Dar … nu puteţi face şi altceva, evitând …
- Nu! - spuse pe-un ton dur şi-atât de repede, încât, într-un recul instinctiv, mă retrăsei spre înafara mesei. Nu pot, pentru că acest contract mă obligă să trăiesc după cum vor ăştia pentru încă trei ani. Ăştia! Speculanţii de viaţă şi de moarte! Dacă renunţ la contract, trebuie să le plătesc atâţia bani cât nu voi fi în stare să fac toată viaţa! - zise-ntorcând ultimul cuvânt într-un plâns nervos.
- Soţia dvs. ce spune, nu găsiţi o cale … - încercai să-l opresc din plânsu-i nervos, care-ntorsese capetele tuturor celorlalţi spre noi.
- Nu. O iubesc atât de mult, încât n-am îndrăznit să-i spun nici că rana pe care-am avut-o îmi putea fi fatală. Pentru că, evitând eu să trag, am fost ţinta unui puşti de paişte ani, care n-a văzut în mine decât o ţintă! Nu! N-o să-i spun niciodată asta! - zise, privindu-mă pentru prima dată-n ochi. O privire care mă-ngheţă, pur şi simplu, şi care nu-mi mai lăsă avântul niciunei alte întrebări.
Pentru un timp, suficient de lung ca să-şi facă efectul binefăcător consonanţa muzicii valurilor cu cea a difuzorului, am tăcut. Împreună am tăcut, între noi circulând sentimente, informaţii nedecodate pe loc, dar care au creat, în cele cinci-zece minute, un curent de încredere pe care nu-l mai simţisem faţă de nimeni altcineva până atunci. Aveam faţă de el, de Andrei, sentimentul unei comuniuni definitive, umane, care transgresa rasa, genul, sexul, vremurile.

De-abia acum, rememorând totul, recunosc şansa unei astfel de întâlniri. Cu un profund necunoscut, în esenţă. Pentru că, din momentul despărţirii, nu am mai auzit nimic de el; nici nu aveam de unde, pentru că nu făcusem schimb de numere de telefon, de adrese, de nimic. El nici măcar nu-mi ştia numele, uitasem să-l spun.
Totul fusese o întâmplare-graţie, care-l ajutase pe el să depăşească momentul, iar pe mine să mă capaciteze pentru o stare de care nu mă credeam capabilă.
Uitasem de toate astea. De el, de Andrei, care mă obsedase un timp, încercând să aflu mai multe despre el, despre familia lui, încercând să-l mai întâlnesc, bântuind aceeaşi faleză..
Uitasem. Până astăzi! PÂNĂ ASTĂZI!
Când, dintr-un perete strâmb, în care era postat un televizor, imaginea sa, a lui Andrei, mă izbi fulgerător: fusese ucis.
Niciun detaliu nu mă mai interesa.
Niciunul.



Lady Capuletti
Sau Primăverile ratate-ale Veronei

Julieta a murit. În urma ei, legenda. Cărbune scrijelind reacţii, vise răstălmăcindu-şi utopia. Viaţa nu e vis. Viaţa e cenuşă. Deseori. Şi-n urma-i, suflete rămân zbicite de anotimpuri care nu mai renasc, speriate de intensitatea rănii.

Nina Mazur a încercat să-şi imagineze cum ar fi putut reacţiona mama Julietei, Lady Capulett, după evenimentul consacrat de domnul Shakespeare, în ROMEO ŞI JULIETA.
O Lady Capuletti frivolă, o eventuală .. oglindă a Julietei, dacă şi-ar fi ratat intrarea-n istoria iubirii, alături de Romeo. O mamă ce-nvaţă să devină Mamă, până-n finalul piesei. O Mamă ce-şi poartă crucea.

Astfel, Julieta a murit. Înainte de ea, Tybalt fusese ucis de Romeo. Povestea propriu-zisă a dramei lui Shakespeare este arhicunoscută, vom relua doar momentele care-ncheagă trama piesei Ninei Mazur. De ce ne interesează Tybalt? Pentru că el este … vechiul Romeo. Adică, iubitul lui Lady Capulett, ea însăşi măritată-mpotriva voinţei ei la treisprezece ani, cu omul de vază, Capulett, care, la acea dată avea patruzeci de ani (acum are circa 54-55). Tybalt este vărul Julietei şi, totodată, iubitul mamei sale.

Prinsă-ntre povestea proprie şi cea a fiicei sale, Lady Capulett nu ştie pe cine să plângă mai întâi: pe Tybalt, ucis de Romeo (faţă de care, astfel, are un profund sentiment de ură), sau pe fiica-i, Julieta, pentru a cărei moarte-l învinovăţeşte, la început, pe acelaşi Romeo, care intră în viaţa familiei Capulett pentru a strica o aproximativ-tihnită fericire (mama-l iubeşte pe Tybalt, cu o anumită furie, tatăl i-a găsit fiicei omul de vază, frumos, bogat şi cinstit, pe Paris, cu care s-o mărite, la cruda-i vârstă, de treisprezece ani). Încet-încet, în faţa noastră, mama-şi conştientizează drama, în toată amplitudinea ei, în finalul piesei, frivola Lady Capuletti devenind, în sfârşit, Mama Julietei, fiica moartă.

Mugur-altoi pe tulpina dramei shakespeareene, LADY CAPULETTI prilejuieşte Nevenei Miteva, regizoare bulgară, ca şi Luminiţei Borta, actriţă a Teatrului AL. DAVILA, din Piteşti, un mic exerciţiu de prestigitaţie artistică, actriţa jucând în piesă nu mai puţin de 7 roluri (Mama, Doica, Soţul Doicii, Tatăl – într-un superb moment de pantomimă, foarte frumos prins şi scenografic, Tybalt, Julieta, parţial-Romeo), poate, chiar opt… Pe traseul cărora suntem purtaţi spre un final dramatic, katharsis extrem de fin realizat de cele două (regizoarea – scenografă, semnând şi coloana sonoră: Primavara-Vara din Anotimpurile, lui Vivaldi – şi actriţă).

Rememorând, în liniştea chiliei, care numai liniştită nu-i (cu martorul-oglindă extrem de insidios şi de dur - un alter ego jupuitor, oglinda asta!), principalele momente care-au adus-o aici, Lady Capuletti – în interpretarea Luminiţei Borta - traversează, sub ochii noştri (mereu miraţi şi, în cele din urmă, prinşi în ceaţa cenuşie a urmelor focului lăuntric, mistuitor) istoria propriei vieţi: o copilărie şi o adolescenţă brusc oprite din creştere, care-ncearcă, prin Tybalt, să-şi trăiască iubirea vieţii, în umbra calităţii de mamă-copil şi a celei de soţie-obiect social. Şi, când totul părea că se aşează, drama propriei fiice o determină, tragic, să-şi asume calitatea. De Mamă. Dar, prea târziu. Dureros şi fără ieşire de târziu!

Luminiţa Borta - Doica, extrem de fin şi plin de umor personaj; - Soţul Doicii, grobian; Tatăl – sec, ţeapăn; Tybalt – amantul profund îndrăgostit, plasat şi în .. frauduloasa situaţie a protectorului întregii familii; Julieta – copil, fiică, iubită; Romeo – umbră care lasă-n urma-i umbre şi, apoteotic, mai ales în final – Mama (Lady Capuletti) cea care-mbătrâneşte-n cincizeci de minute-n faţa noastră, dansând între o primăvară mult prea complicată spre-a-nmuguri firesc şi o vară brusc îngheţată!
Regizoarea bulgară, Nevena Miteva, folosind mijloace scenografice şi muzicale minimale, dar foarte bine plasate (costumul multifuncţional, de epocă, al lui Lady Capuletti, crucea şi oglinda – plasate în zone limită şi, totodată, complementare-ale scenei, centrate de pelerina-giulgiu – ca elemente scenografice, şi Anotimpurile vivaldiene, pasaj Primăvara, rupt, Vara-ngheţat..), prilejuieşte actriţei Luminiţa Borta un rol .. multifuncţional, care-i pune în valoare dimensiunea dramatică şi veleităţile artistice, mult prea puţin folosite pe scena noastră prăfuită de provincie….

Julieta a murit. În urma ei, îndurerata-i Mamă, speriată de propriu-i destin, îşi topeşte-nţelegerea-n focul mistuitor al durerii, al treceri-n spatele oglinzii. Unde, întotdeauna, e frig.
Acesta este sentimentul cu care am ieşit sâmbătă, 28 martie 2009, din clădirea Teatrului Al. Davila, din Piteşti, unde, la Sala Studio, piesa scrisă de Nina Mazur a prilejuit un mic regal artistic actriţei Luminiţa Borta şi regizoarei Nevena Miteva. Din Bulgaria.

30.03.2009
Laura Ion


TIMPUL TRAIESTE

Timpul traieste.
E viu!
Are viata.
Respira.
Cand il dor secundele,
Ori cand il macina nisipul
Clepsidrei,
Din rana-i sangele curge
Imbalsamand tarana-n
Rosul asfintit.
Pe timp il doare tacerea.
Il dor rapturile si condensarile
Pe care oamenii i le impun.
Il dor chiar inimile moarte
Ori gandurile-umbra.
Pe timp il doare
Ziua mai scurta c-o ora, c-o secunda.
Intotdeauna, la finele lui marte,
Timpu-si plange ora ucisa.
N-ati observant asta?
Ce fericit e-n octombrie,
Cand inima-i crestea-ntr-a
25-a ora!
Pe timp il doare
Duminica in care-si
Pierde saizeci de minute,
Treimiisasesutedesecunde
Preschimbate-n
Treimiisasesute de lacrimi
Prelinse-n mare.

29 martie 2009

CĂDEREA-N PAVLOV

Se merge pe-o scară ciudată
Egală-n orizontale şi
Fără vizibilitate în cele
Verticale
Ce par mai mult virtuale.
Posibile
Dar mult prea inaccesibile,
DIN CAUZE … PREVIZIBILE…
Stai pe-un cerc, uneori
Destul de colţos
Pentru-a te trage-n jos,
Care se face cocoaşă,
Cocoloaşă…
Timpul te-ntrece-n petrecere
Fără să ştii diferenţa
Între coasă şi secere,
Fără să ştii!
(…)
Până ce afli,
Te-ntreci cu nişte stafii
Ce-ţi putrezesc încheieturile
Măcinându-ţi câmpurile
Vecinătăţii cu verticala.
PRINCIPALA.
(!!!)
E DE-UN REFLEX
CONDIŢIONER
STAREA DE ŞOFER
AL UNEI MASSE
STOARSE
DE VLAGA RE-DE-VENIRII,
DE TE-APUCĂ TOT FELUL DE FURII!

Iar câinele mănâncă din câine
Ca dintr-o pâine
Mai mult sau mai puţin
Unsă cu venin.
(…)
Posibile
Dar mult prea inaccesibile,
DIN CAUZE … PREVIZIBILE.
(…)
Şi - timpul trece
Marea-l umple cu zece
Ghimpi uitaţi între lacrimi şi sfinţi
Netrataţi artificial cu impulsuri de transcendental.
Mişcarea LOR Cezar-iană,
De împarati
Flataţi
Cu ustensilele tehnologice
Ale … reţelelor logice,
Ucide sensul respirărilor netopografiabile
Dar
VERTIFICABILE.
(…)
DIN CAUZE MONETAR-PREVIZIBILE
CÂINELE-ŞI ÎNGHITE BALELE.
POATE ŞI … ZALELE!

TRECERE-PETRECERE

M-am născut printre oameni
Care aveau deja feţe, şi vârste, şi calităţi
De verişori, unchi ori bunici.
Cu vremea, scoicile i-au îmbrăţişat pe unii,
Lăsând loc liber în schemă.
... şi gol...
Paşii mei au trecut
Peste ierburile ce-au devenit,
Îngreunându-se,
Iar salutul s-a adresat altor feţe
Şi altor calităţi:
De copii ai altora, de nepoţi
Ori feţe-alianţe-redevenţe-secvenţe...
Calapodul oamenilor pe care i-am găsit aici
şi-ntre care mi-era cald şi bine,
cuibărindu-mi numele-ntre poveşti,
s-a schimbat. Timpu-a oftat
şi, cutremurând înţelesurile,
a transformat în riduri zâmbetele
foştilor camarazi de-a-va-ţi-ascunselea-n ramuri.
...
Trăiesc printre oameni ce-şi schimbă tot mai des
Feţele-prefeţele-vârstele-calităţile.
Şi poveştile nu-mi mai ţin de cald,
În timp ce ochii care mă privesc sunt goi
De sens şi de drumuri.
Rană spintecată mi-e chiar pasul sub care
Oameni dragi se-ascund în ierburile
Din care-şi prepară Cronos ceaiul.
Feţele, care-altădată-nsemnau ceva,
Tot mai des trec pe lângă mine
Ca un şir nesfârşit de cuburi pe două picioare.
Îngerii care le-mprumutau zâmbetul
sunt uitaţi acum în cutia de chibrituri
a fetiţei cu pricina.
M-am născut în lumea lui AZI,
În care inima ticăia în ochii unui înger,
Continuându-mi petrecerea spre
Un tot mai intens „de demult”,
Când stea, când gaură neagră...
Inimă risipită-n finit.
– 25.08.2005

Călătorie-n Piteşti...

Era o dimineaţă geroasă,
În care umbra-mi tremura
De frigul celulei.
Nici vrăbiile nu mai puteau
Ciripi, sprea-mi cere tainul
Creştinului,
Iar ţurţurii zgomoteau a pustiu
Prin zăbrele.
De-odată, uşa celulei,
Ruginită de-atâta grundoasă tăcere, scrâşni
Şi-o umbră-zdrenţuroasă,
Îmbrâncita-n ciudă de gardian,
Spre mine veni.

M-am bucurat că suflet de om
Îmi calcă pragul rugoasei muţenii
Şi pe străinul diurn l-am primit
Cu inima caldă, a Învierii.

Deşi priciul meu pricăjit
Îmi lăţise seva din oase,
Pe oaspete eu l-am poftit
Să şadă în locul de-onoare,
Unde frigul muşca mai milos
Din Creaţia Domnului
Mântuită prin Domnul Hristos.

Şezut-am o vreme-n tăcere.

Şi eu şi oaspetele meu nesperat
Uitaserăm vorba, Cuvântul.
Privirea doar ne-a rămas.
Străină. Mai străină ca vântul.

Şi-am privit ce-a rămas
Din zarcă, din frig, din bici:
Un biped ghemuit pe un prici.

...Şi-a trecut timpul.
Câteva sute de stele-au trecut
Peste frunţile noastre:
Ostatecii semnului mut.
Zile şi nopţi ne-am privit.
Buzele se mişcau.
Nici un cuvânt prin ele
Însa n-a răzbătut.

...O lună, o viaţă – un timp răstignit...

Într-o-nserare,străină şi grea,
Din tăcere o vorbă-a purces
Izbindu-mi urma de os.

…- Gheară îmi zice! – într-un târziu
Se-auzi un glas ca de jder
Coborât dinspre măguri.(... tăceri sfârtecate de umbrele unor vocale cioabe
Ne-au mai trudit urechile, din când în când.
Eram însa prea goi pentru-un Cuvânt...)

Mai frică mi-era acum,
Cu un semen alături
Decât camarad al tăcerii!

... Cinci luni ne-am privit şi-am tăcut.
Nici nerv, nici os, nici sânge
n-aveam.
Fiindcă pierduserăm totul printre
Semenii noştri: oamenii noului val...

Între Gheară şi vrăbii
Nu ştiu ce s-aleg.
Dumnezeu să mă ierte,
Dar nu ştiu s-aleg.
El însusi, Gheară, o victimă,
Eu însumi – un om în care nu mai cred…

Este o dimineaţă-nsorită, de aur,
În care umbra-mi înca sfârtecă pasul,
în urmă-mi rămasul.

Sunt fără zăbrele.
Dar inima-şi toarce-n grundişuri
şi rana şi sarea.

Popas printre semeni...

(26 iulie 2005)



ARICIUL BIL

Tipic
mergea
piticul
roz
pe câmpul
ca mătasea.
Avea un tic:
din când în când
rotea
în juru-şi
inima-i.
... Din colţul serii
un arici
i-o luă drept minge.

Pe rozul câmp
mătasea sa
în rana rozului pitic
creştea.

Ariciul?
Nici habar n-avea
că seara-l folosea.

(L.I.-mai 1999)