Ligia Mihaela Ionescu

Lumea poetului, cea tandră, cea dură chiar, uneori aproape vagă, alteori mult prea eterică, uneori doar sunet, alteori doar literă ascultându-i cuvintele din urmă-i, adesea purtându-și îndurerata lumină trecută prin vinele vechi sau încă așteptată. Poetul, ființa de deasupra versurilor, a poemelor, inveșmântă lumea cerurilor și pe cea de dincolo de ceruri cu viața sa poem prin care inspiră oamenii ce par doar trecători. Marea ursita a iubirii veșnice este chiar in noi, iar revivificarea se face cu ajutorul a tot ce ne inconjoară și ne uimește fie doar și într-o clipă. Poetul vine cu armura sa, tăcerea grandioasă a muzicii sferelor. Și se pleacă în fața tuturor de câte ori poate, flămânzește în fața fericirii, prin suferință, suferă în așteptarea ei, flămând.

Meditând asupra lumii drepte se poate spune că atât poetul, cât și cititorul său, o descoperă cu ajutorul copilului din ei, a experienței personale pe de o parte și a poeziei, a experienței aflate în jurul privirii lor, pe de altă parte. Lumea dreaptă a iubitorului de poezie interacționează cu lumea crudă din afară până ce aceasta din urmă îi ucide trupul și doar o parte din sufletul lui, aceasta făcând-o poate chiar cu arma lumii sale drepte, dar diferită.

Și totuși poetul nu are nimbul deșertăciunii, în ciuda oricărei vremi și a soartei sale adesea umbrite de sinea sa. Să îi ascultăm muzica divină și tăcerea cu care poeții lumii se înfruptă. Poetul plecat într-o altă viață e totuși aici, pipăie norul și visul aproapelui, a celor ce vor să-l privească. Poetul nu moare inaintea vremurilor sale, veșnic rămâne undeva, poate doar într-un colț al luminii, chiar peste lacrima sa uitată într-un poem nemaicitit.

Ceea ce am scris mai sus dedic acelui POET ce nu mai este asemenea nouă, prezent în lumea de aici, deși a iubit-o altfel decât mulți dintre noi. Adesea îmi amintesc de cel căruia prietenii săi mai vechi și mai noi, îi spuneau Nino. Poetul ION STRATAN a atins mult mai mult și mai bine lumea, realitatea ei frumoasă, dureroasă, crudă, abisul ei, dorul de dincolo și acum, visul ca umbră, frânturi imense din lumina albă, toate trecând prin inima sa treptat, alteori abrupt, în final atât de abrupt …Să nu îl uităm pe inconfundabilul OM dedicat POEZIEI.

Fie ca poezia, personalitatea sa profund dăruită culturii să rămână vie pentru generațiile ce vor sosi. Altor vizitatori și mie ne rămâne dorul unui cuvânt al PRIETENIEI domniei sale, primitoare mereu de oaspeți întru poezie, cultură și suflet…