şi nu credeam

că în gâtul unui aspirant la nongravitaţie

ce-i drept

grav bolnav

de amigdalită în formă extraterestră

voi găsi urme de respiraţie

gravate pe ziduri stelare

nici luna

care să mă anunţe

că am devenit cadavru de prim rang

în nonmaterie

nu vă temeţi

sunt mai degrabă

un închizător de dileme

în fond

cine putea decide mai bine

între a remodela

genul…

când ţi-am spus că

dacă dai foc cerului

palmele mele vor rămâne

fără îngeri

nu m-ai crezut

tu

îţi puteai face aripi

din ochii mei

de muritor în ale păşitului

dar ce ar trebui să îi spun

pieptului nostru comun

când taie amurguri în două

pentru a-ţi fulgera şuviţele

una câte una?

nu te teme

din norii arşi de sânii tăi

nu va ploua niciodată

cu sfârşituri de lume

dar încearcă tu

să explici…

prin ochii unui rechin captiv

între rădăcinile unui molid

ce implora să fie cruţat

de verdele ţipetelor noastre

universul îmi părea un ceas

aşa că ticăitul

nu era o condiţie

nici pentru a respira

firimituri de rouă

din ochii unui munte oceanificat

nici pentru a îmbătrâni

cu speranţa întâlnirii

unei cârtiţe de apă

la o sanie de eschimos

o salcie îşi înhăma nopţile

secate de căldura unui sinucigaş

care de două dimineţi

purta Polul Nord în spinare

încă nu reuşesc să înţeleg

unde ar putea evada

pe pieptul unei galaxii

lipsite de ninsoarea

unor doritori de viaţă

ciudat

se pare că din suflul unei pietre

de îndrăgostiţi la mâna a doua

se pot construi şine

pentru orice…