Pasărea colibri

îmi aşez mâinile pe covata din piele.
lângă fiecare deget
un corb numără planetele cailor
ca şi cum ar veni în faţa voastră
şi ar spune:
uite, îmi las mâinile să plece
dincolo de ordinea încheieturilor
şi nici nu ştiu,
nici nu ştiu,
nici nu ştiu care e limita răbdării.
îmi las foamea să cutreiere liberă,
şi nici nu ştiu,
nici nu ştiu,
nici nu ştiu care izvor e al meu.
uite, am să opresc culorile în forma începuturilor
dar şi aşa îmi vin călăreţi,
corbi din toracele meu,
să imi numere emisferele ca şi cum ar vrea să spună,
ar vrea să spună urechii din zăpada mea:
uite, acolo este o cetate albastră,
cu fântâni, cu păsări despre care nimeni nu ştie,
cu fluturi, căprioare, cu încuietorile din sânge
tremurând,
dincolo de care nimeni nu a trecut;
intră, intră, e inima ei
fără de care tu nu poţi trăi.