Marian Bunescu
  • Bistrita
  • România
Partajare pe Facebook
Partajare

Marian Bunescu's Prieteni

  • Dragos Tudose
  • Clara Damian
  • Blue Velvet
  • Attila F. Balázs
  • Elisabeta Luşcan
  • ZINCA MARIUS IULIAN
  • Camelia Iuliana Radu
  • Emilian Pătrașcu
  • Any Tudoran
  • dumitru
 

Marian Bunescu

Informaţii pentru profil

Preocuparile tale artistice:
scriitor, interesat de cultura, fotograf
Despre mine :
In fiecare Ianuarie, in fiecare zi de luni astept rasaritul cu fata spre nord si sufletul catre luna. Smaraldele salcamilor grele de ploaie, insotite de acorduri blande de chitara, raspandesc dragostea, rapsodie colindand alte lumi, vindecate de sfarsit tragic, fara moarte, as inchide-o intr-o carte cu patruzeci si patru de file, cate una pentru fiecare anotimp al orasului meu de cand ma stiu, vin sec pastrand dulceata mustului din inceputuri, aroma migdalei, albul atingerii de matase, chemare infrigurata rostita cu tot corpul meu, insotita de zambetul implinit ca o coroana dubla, simetrica, incununare a sufletului si mintii omului.
Website / Blog :
http://fara

Caietul cu proza - fragment

 

                                                 CAIETUL CU PROZĂ

 

                                    Celor care au adâncit potecile munţilor

 

            Pe tata l-am găsit prăvălit peste tablourile mele.. Le privea ori de câte ori avea nevoie de o bucurie. O bucurie specială, ce-i ajungea până la următoarea întâlnire. Avea o forţă de a trăi pe care încerca să mi-o transmită şi mie, o poftă de lucru care mă punea uneori în inferioritate.

            Ar fi vrut să pictez fără încetare. Iubea peisajul, pe care eu nu-l simţeam aproape. Puţine lucruri iubea mai mult decât tablourile mele, şi asta am înţeles-o mai târziu, şi tot atunci am descoperit o altă latură a sufletului şi mai ales a conştiinţei lui.

            Suferea necontenit, o suferinţă grea, permanentă, pe care nu am înţeles-o decât după ce am citit caietul cu proză.

            Poeziile mi le citea, aştepta părerea mea cu nerăbdare, cu emoţie, avea mare nevoie de opinia mea, mai mult sau mai puţin obiectivă. Oricum eram singurul lui cititor.

            Cred că dragostea lui de viaţă avea si o notă de disperare, un fel de presimţire, de aşteptare nedefinită. De altfel spunea uneori că nu-i e teamă de moarte, dar simte că de acum se poate întâmpla orice. Mai spunea că înţelepciunea în faţa vieţii constă în a o lua în serios dar nu în tragic. De aceea, spunea el, nu i-a căzut părul şi nici măcar nu a albit.

Nu am înţeles, sau poate nu am ascultat niciodată atât cât să înţeleg.

            Caietul l-am citit mult după aceea. Când l-am găsit, îi căzuse din mână dar nu

l-am luat în seamă. După ce a trecut totul, l-am deschis, am citit câteva cuvinte şi l-am închis, speriată. Nu puteam să-l mai deschid, îmi era frică, doream să-l citesc, dar amânam mereu, de parcă mă temeam de ceva.

            Există o energie a lucrurilor care influienţează tot ceea ce facem. Încerca să mi-o spună uneori dar nu aveam timp să-l ascult. Ar fi fost fericit să-i împărtăşesc convingerile, măcar o parte din ele. Când vroia să-mi îndepărteze durerea de cap cu palmele îl respingeam, poate prea dură şi neîncrezătoare.

            La povestea din caiet nu m-am aşteptat în niciun fel. Mi s-au clarificat foarte multe lucruri din urmă, dar prea târziu.

            De două ori până la caiet mi-a vorbit de Irinel.

            Erau două caiete identice, dar eu ştiam doar de unul, pe care de altfel nici nu-l ascundea. Citindu-l pe cel de-al doilea  am înţeles de ce, uneori, masca textul, sau întorcea pagina, în timp ce eu credeam că-mi ascunde o poezie incompletă pe care mi-o va citi, oricum, în forma finală. Vroia, de fapt aproape a terminat, să scrie o poveste. O carte mărturie,  eliberare, dar şi profesiune de credintă. O carte dureroasă la naştere dar vindecătoare după aceea. O poveste cu două personaje si câţiva spectatori. O carte omagiu, o spovedanie ce avea să-mi producă multă suferinţă.

 

                                                            *  *  *

 

            Când l-am văzut prăbuşindu-se am împietrit. Am întins mâna, dar în acelaşi timp m-am retras cu groază. Nu-mi venea să cred, eram năuc. Întunericul l-a înghiţit aproape instantaneu. Până ce am realizat ce s-a întâmplat, lanterna mea a rămas în urma gestului.

          - Îţi mulţumesc pentru tot – mi-a zis ( este ceea ce am reconstituit mai târziu, este condamnarea mea la suferinţă). A dispărut în întuneric şi nici măcar nu a urlat de teamă sau durere. Doar un zgomot surd, repetat, îndepărtându-se rapid, în urma căruia am paralizat. Într-un târziu, instinctiv, am îndreptat lanterna în prăpastie dar nu am mai văzut nimic. Doar câteva pietre se mai rostogoleau spărgând şuieratul vântului şi întunericul hidos al nopţii. O frică teribilă a pus stăpânire pe fiecare fibră a corpului meu. Un tremur necontrolabil m-a cuprins. Îmi clănţăneau dinţii, îmi tremura abdomenul şi am pornit în fugă la vale. M-am împiedicat în ierburi, m-am ridicat, repetând mecanic, îngheţat de frică: tâmpitule, idiotule, tâmpitule…îngrozit că mă urmareşte ceva sau cineva.

            Sunt sigur acum ca frica de întuneric, groaza întâmplării petrecute pe neaşteptate, şi nu convingerea că nu mai pot face nimic m-a făcut să o iau la fugă. Mă îndepărtam urmarit de fantome. Spaima de locul întunecat mă făcea să nimeresc, cât de cât, poteca. Când am ajuns în Şaua cu Lac am început să-i strig pe ceilalti doi, dar fără niciun rezultat. Zgomotul cascadei acoperea orice strigăt, mai ales că eram la aproape o oră de drum. Mi-am căutat telefonul, dar nu l-am mai găsit. Îl pierdusem la coborâre.

            Epuizat, am ajuns la corturi şi m-am prăbuşit. Nu mai vroiam să vorbesc cu nimeni Vroiam doar să mă lase în pace, în siguranţa dată de prezenţa lor, şi să pot gândi. Să mă gândesc la moarte, întuneric şi vinovăţie. Simţeam acut dar nedefinit, o cumplită vinovaţie. Aveam să-mi dau seama mult mai târziu de acest lucru. Aşteptau toţi să le spun unde este Irinel, şi nu puteam să spun nimic pentru că mă acuzam. Simţeam că orice aş fi spus eram vinovat.

-    Lua-l-ar dracu! am strigat şi m-am aruncat în cort stăpânit de groază.

-    S-a omorât tâmpitul, s-a aruncat în gol. De ce dracu m-am dus cu el? S-a făcut     bucăţi în râpă la sud de Ineul. Ce-o fi fost în capul lui. Nu are rost să mergeţi nicaieri că-l găsiţi bucăţi. Mergem mâine dimineaţă să-l adunăm în rucsac.

-    Ce spui, ce s-a întâmplat ?

-    S-a aruncat idiotul în râpa Ineului. Mi-a mulţumit, şi şi-a luat zborul. S-a

zdrobit de stânci ca un tâmpit.

-    Ai fost la el şi era mort ?

-    Nu am fost nicăieri  că s-a zdrobit de stânci. Nu are rost să mergeţi. Praful s-a

ales de el. Cine poate să scape în cădere liberă de pe Ineul? Mergeţi voi dacă vreţi! Idiotul m-a luat de martor la sinucidere.

-    De ce s-a aruncat?

-    De tâmpit şi idiot! Că nu avea niciun motiv. Oricum s-a dus dracului. Mergeţi

voi ca eu nu merg nicaieri.

-    Hai să mergem, unde-l găsim?

-    S-a aruncat de pe vârf exact în râpă. Şi-a dat drumul cu capul în jos şi s-a dus

în p.. m… Acum e liniştit, dar ce i-a trebuit s-o facă noaptea şi în prezenţa mea?

Şi-au luat lanternele, nişte frânghii şi au pornit în grabă.

-    Hai şi tu să ne arăţi locul!

-    V-am spus că nu vin nicăieri, că mergeţi degeaba şi nu vedeţi nimic şi oricum

 e mort, să-l mănânce corbii că nu-mi pasă!

Au plecat fără să mai încerce să mă convingă şi urmatoarele ore au fost cele mai

 chinuitoare din viaţa mea. O luptă disperată mă luase în stăpânire Aş fi vrut să merg după ei, eram în stare să-i ajung din urmă , dar groaza de locul blestemat mă ţinea pe loc. Oricum e mort…îmi ziceam, dar totodată îmi spuneam că sunt un mizerabil şi un laş că nu am făcut tot ce trebuia să-l ajut. Dacă era încă în viaţă şi eu nu am făcut nimic să-l salvez.!....  La toate astea m-am gandit mai târziu, când le-am scris în caiet. Atunci, în acele clipe teribile eram rupt în două – speranţa de viaţă si dorinţa de moarte. Nu eram conştient de simţămintele mele, eram confuz, şi o vinovăţie dureroasă mă amuţise. Am ieşit din cort, m-am trezit singur, am rotit lanterna cu spaimă în jur, şi apoi m-am închis în cort îngrozit. Am deschis iarăşi, am aprins lanterna şi am pornit pe cărare dupa ei. Când am trecut de lac, vuietul cascadei mi-a adus în minte zgomotul surd al căzăturii, şi, speriat, m-am întors în cortul protector.

 

                                                            *  *  *

 

-    Salut , ce mai faci Iri?

-    Totul pentru aventură! – era răspunsul lui pueril şi discordant cu statutul de

 tată a trei copii.

            Avea în mână patru cepe noi, şi, în treacăt, mi-a zis că le-a primit şi merge acasă să mănânce o slană cu ceapă. L-am întrebat dacă a mai fost pe munte şi a zis că şi-a ales şi locul unde are să moară. Ştiindu-l un exaltat, un actor nerealizat, l-am luat ca atare şi am zis că va veni şi vremea să mai urcam pe Ineul. Chiar credeam acest lucru dar şi eu eram prins în mizeriile cotidiene şi poate că mă amăgeam de fapt. Oricum nu era o dramă. Nu bănuiam ce se pregăteşte în sufletul lui.

            Altădată , de sărbători, m-am întâlnit cu copiii într-un magazin – el nu intra niciodată , şi mai târziu am înţeles de ce – şi le-am dăruit un pachet, prea mic, zic acum, dar era un dar de Crăciun. Ştiam că bea şi tocmai de aceea i-am pus şi o sticlă de băutură. Mai bine mi-aş fi găsit timpul să beau cu el o bere ca pe vremuri, când coboram de pe munte în satele de la poale, şi să ne povestim vieţile noastre recente. Ce vremuri teribile! Ce vârstă fără griji! Ce mult a trecut de atunci şi ce final neaşteptat! 

 

                                                            *  *  *

 

            S-au întors după trei ore, învinşi, speriaţi şi uşor vinovaţi, oricum mai înţelegători ca înainte. Era trecut mult de miezul nopţii şi bântuiau stafiile şi în sufletele lor. I-am întrebat, stăpân pe situaţie, ce au făcut şi mi-au zis că au coborât în râpă dar nu l-au găsit.

            -    V-am zis eu că nu are rost, mergem mâine dimineaţă şi-l ducem în sat. Atunci nu m-am gândit prea mult, eram victorios, dar cred că nici nu au coborât în râpă. Ştiu doar, am simţit-o mai târziu, că nici ei nu au mers până la capăt, dar oricum vina mea nu mi-o ia nimeni. Gândul că el, dacă eu aş fi fost în locul lui, ar fi coborât în râpă să mă caute, şi eu nu am făcut-o, era greu de suportat.

 

                                                            *  *  *

 

            Nu am ştiut, şi nu am bănuit niciodată sentimentul lui de vinovaţie. Dacă aş fi ascultat povestea  până la capăt, aş fi fost mai înţelegătoare, mai aproape de suferinţa lui, şi, poate, mai în măsură să-l ajut. Poate m-aş simţi mai puţin vinovată, mai împăcată, pentru că sunt prea multe de socotit când pleci pe neaşteptate. Era o clarificare în plus ce mi-ar fi făcut mai uşoară viaţa. Oricum, vinovaţia mea este neglijabilă pe lângă ce simţea el, dar este a mea şi eu trăiesc, iar el nu mai poate nici să-mi spună că-i pare rău.  

 

                                                            *  *  *

 

            Urcam pe Valea Anieşului, odihniţi, încrezători, cu sufletele uşoare şi senine. Era o zi promiţătoare, însorită, ce anunţa o ascensiune fără probleme. Am atacat versantul cu răbdarea dată de bucuria celor îndrăgostiţi de munte şi cu suficientă experienţă pentru a nu da greş. Toţi ne gândeam doar la momentele ce ne vor răsplăti eforturile, când vom aşeza tabăra în Tarniţa la Cruce, lângă lac. Dupa trei ore de mers, când am ajuns pe culme am simţit o adiere rece venind din spate. Se vedea o mişcare ascendentă din vale către creastă. Drumul până în Tarniţa  la Cruce trebuia să ne ia, în mod normal, o jumătate de oră. Cunoscând poteca, ne-am înţeles din priviri, şi niciunul nu am avut intenţia de a aştepta trecerea furtunii. Speram să nu fie nici prea puternică şi să nu vină nici aşa repede. Dacă ajungeam în Tarniţa la Cruce şi ne instalam tabăra, era în regulă. Furtuna s-a apropiat incredibil de repede. În zece minute de marş forţat, am parcurs jumătate din drum, dar poteca fiind pe versantul nordic, nu vedeam vijelia ce se ridica din vale. În două minute frontul a luat în stăpânire creasta şi au început cele mai dramatice clipe din viaţa noastră de oameni ai muntelui. Când am auzit primele tunete apropiindu-se am sperat să fie mai sus şi nicio clipă n-am bănuit ce ne aştepta. Vijelia aluneca pe munte, lipindu-se de versantul sudic, apoi a ajuns pe creastă şi a început să alunece spre nord, Trăznetele ne îngrozeau mai întâi prin lumină şi apoi aşteptam cu toţii, uşuraţi, tunetele. În scurt timp săgeţile ne orbeau şi suflul lor ne mişca picioarele din loc. Chiar şi atunci nu am procedat cum trebuia şi ne-am continuat drumul, răsfiraţi pe potecă, fiecare cu Dumnezeul lui în suflet. Parcă nu se mai termina şi nu mai aveam rugăciuni. Cu rucsacii pe cadru de aluminiu în spate eram ca nişte paratrăznete mişcătoare.

-    Dacă scap de aici mă călugaresc – mi-a strigat Irinel, când, la un moment dat,

l-am ajuns pe potecă.

-    Să nu uiţi asta! Doamne ajută!

 

                                                *  *  *

 

-    Dumnezeu a uitat de mine!

-    Dar tu de când ai uitat de el!  Adu-ţi aminte în Tarniţa la Cruce când ai jurat că

te călugareşti dacă scapi negăurit de fulgere. Ce aproape l-ai simţit pe Dumnezeu atunci, când s-a terminat totul, şi acum îi întorci spatele.

-    Oricum, eu nu mă mai întorc de pe vârf!

-    Ce vrei să spui!? Nu ţi-e frică de Dumnezeu să vorbeşti asa?

Urcam poteca la lumina lanternelor şi purtam un dialog al surzilor. Era surescitat

dar mă gândeam că aerul rece al nopţii îl va trezi total şi îl va scoate din starea nebună în care era. Mai bine mă întorceam din drum, şi poate că nici el nu mai urca. Fără spectatori gestul devenea inutil, gratuit.

-    Toata viaţa mea a fost o porcărie! Nimic nu mai are sens. Doar saltul mai

înseamnă ceva… esenţial şi definitiv. Oare cum o fi să zbori?

-    Ce salt, ce zbor? m-am făcut că nu pricep.

-    Cred că e multă linişte…acolo…sus…

-    Păcatele îţi mănâncă sufletul. Dezertarea ta nu este una eroica , ci, dimpotrivă,

una cât se poate de jalnică. Eşti un tâmpit să crezi că îţi ridică cineva statuie. Zdrobeşte-ţi creierii şi te vor mânca lupii, dacă ai noroc, un urs. Doar cioantele o să rămână din tine şi ce mare căcat. O să cobor mâine să-ţi pun sare pe hoit să nu te-mpuţi. Nu voi vărsa o lacrimă, pentru că nu-mi ajung  pentru cei vii, ce să mai plâng morţii. Voi ocoli locul în care s-a omorât un tâmpit.

-    Ştii doar că am încercat în toate felurile!

-    Ai încercat pe dracu! Niciodată nu ai vrut cu adevărat să-ţi schimbi viaţa. Ai

rămas un prinţ fără împărăţie, dar se poate trăi şi aşa!

-    Şi ţie ţi-a plăcut Camus. Şi tu ţi-ai pierdut împărăţia după liceu. Erai un prinţ

şi acum ce…

-    Mai Irineule, poţi să compari viaţa ta cu a mea? Doar copii ai mai mulţi ca

mine, m-am răstit, dar mai bine tăceam din gură.

-    Ştiu şi …hai tălpaşule să mergem mai departe!

 

Fotografiile lui Marian Bunescu

  • Adăugare fotografii
  • Vizualizează Tot

Panou de comentarii (10 comentarii)

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

La 8:51pm în Decembrie 20, 2012, November a spus...

Sarbatori de ..basm!

La 11:29am în Decembrie 15, 2012, Marian Bunescu a spus...

Multumesc November, cu cele mai calde ganduri, tu stii, o stiu si eu, tu cunosti povestea casei de piatra pana la sfarsit. Atunci cand ai citit-o, mi-ai spus ca ti s-a lipit de suflet:) Primesc bradutul, cred ca il voi aseza in casa mea de piatra, sa-mi treaca mai frumos sarbatorile:) Ganduri bune, cititoarea mea de lux:)

La 9:18am în Decembrie 15, 2012, November a spus...

Pentru ca vin sarbatorile de iarna...un bradut, pentru "Casa de piatra"...pentru o prietenie lunga si o colaborare fructuoasa! Cu drag!

La 6:40pm în Decembrie 10, 2012, Marian Bunescu a spus...

November, m-am intors, mi-am gasit ghetele pline, iti multumesc din suflet, intunericul la fel ca si lumina este, poate fi, creator:) Cu mult drag ti-am rasfoit "cartile" - ma simt un pic vinovat, si-ti inapoiez toate gandurile mele de bine:)

La 11:21pm în Decembrie 5, 2012, November a spus...

Ti-ai pregatit ghetele? Vreau sa ti le umplu cu cele mai bune ganduri si urari de bine! Sa te intorci cu bine! Cu drag!

La 3:21pm în Noiembrie 29, 2012, November a spus...

Sper că în acest mini- concediu să nu ţi se tocească "unghia îngerească"..

La 9:00am on Noiembrie 14, 2012, November i-a dăruit utilizatorului Marian Bunescu un cadou...
Cadou
Sa fii mereu..."gurmand" de cuvinte!
La 8:51pm în Noiembrie 4, 2012, ZINCA MARIUS IULIAN a spus...

nu e nicio problema Marian, nici eu in ultima vreme nu mai am activitate aici, dar voi reveni in curand, o seara frumoasa, Marius

La 8:14pm on Decembrie 01, 2011, Mădălina Zete i-a dăruit utilizatorului Marian Bunescu un cadou...
Cadou
La multi ani Romania! La multi ani romani!!!:-) Mesajul meu-> http://cabina.protv.ro/de-ce-iubesc-romania/903
La 10:52pm on Noiembrie 28, 2011, ZINCA MARIUS IULIAN i-a dăruit utilizatorului Marian Bunescu un cadou...
Cadou
bun venit pe taramul retelei literare

Marian Bunescu's Blog

Vieti paralele 2

Postat în Septembrie 2, 2014 la 8:06pm 0 Comentarii

Maria, în schimb, se temea să povestească, era foarte zgârcită în cuvinte când ne apropiam cu discuţiile de viaţa ei, scriind însă cu o forţă şi o încărcătură atât de intense şi dramatice, încât am permanentizat acest mod de lucru, căutând, conjunctural, soluţii care să-i stârnească dorinţa de a-şi povesti viaţa. Discuţiile telefonice puteau dura şi doua ore, fără a ne spune prea multe lucruri, subiectele ei erau mereu aceleaşi, suferinţa ei reală plus cele închipuite, bănuite doar,…

Continuare

Vieti paralele 1

Postat în Iulie 21, 2014 la 9:45pm 0 Comentarii

Veronica, buna mea iubita si apoi sotie, Veronica! Ce vremuri frumoase, ce studentie perfecta aveam sa traiesc! Ne cautam cu disperare, ne asteptam cu incredere, ne doream cu nerabdare, acestea erau coordonatele in care se derula viata noastra din momentele acelea de inceput, eram mereu impreuna, mancam impreuna, invatam impreuna, ea era mai silitoare si acest lucru m-a dus si pe mine in sus, i-am cunoscut prietenele, ea mi-a indragit prietenii, intotdeauna baietii indragesc sincer iubitele…

Continuare

Vieti paralele

Postat în Iulie 21, 2014 la 8:38pm 0 Comentarii

"Ana era, este de fapt, o femeie tare vrednică, al cărei divorţ petrecut cu cinci ani în urmă ascundea, ca fiecare divorţ, o dramă, şi tot ca fiecare divorţ a fost precedat de alţi câţiva ani de separare, de convieţuire formală şi ostilă. Ochii marini şi linia arcuită a buzelor o faceau foarte atrăgătoare, mai ales când era privită de foarte aproape şi îşi deschidea şi mai mult ochii mari cu irizări incredibile. Am făcut dragoste de la a doua întâlnire, mi s-a dăruit cu o pasiune neexersată…

Continuare

"Casa de piatră - fragment

Postat în Iulie 13, 2014 la 8:37pm 0 Comentarii

"Eram în seara de ajun, toate pregătirile erau încheiate, casa lucea de curăţenie, la bucătărie mirosea a bunătăţi, ardeau luminile atât în bradul imens din living, cât şi în stejarul de afară, în care David urcase o instalaţie luminoasă până în vârf.

David a hotărât să rămână cu noi de Crăciun, urmând ca a doua zi să-i vină şi familia. Ningea frumos, în casă răsunau colinde, şi pe la şapte, după ce am mai inspectat o dată toată casa, l-am lăsat şi pe Giovane înăuntru, apoi am intrat…

Continuare

PollDaddy

 
 
 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor