nu-i spuneți c-am plecat

prea visătoare, râde în visarea ei…

scriam, scriam

şi cu tâmpla ascultam pământul

cum un tei infinitul

iar el atât de frumos sub oricât urât

i-a impus omenirea

mă privea şi parc-ar fi spus: opreşte-te

oricum s-a spus totul de atâtea vieţi

de fiecare poet… mă încruntam

şi ştiam că are dreptate

nimeni însă n-a spus cu sufletul ăsta

ascultând suflete cu bucurie şi…

sufletul poetul… ce nebun cu aripi mari

ce fir de timp…

ce bine de noi, muză,

ce bine de noi aerii,

nu ne destramă niciun semn de aşteptare,

de mirare sau uitare

nicio iarnă umerii nu ne apasă alb greu

şi trecem, fără ştim chiar, din eră-n eră

unde ca nişte mări

ne îmbrăţişăm sufletele peste uscate zări

ce nu ştiu, nu pot

viaţa să dea înapoi egal

minus o mirare poate că e încă astfel

ce bine că suntem oricând copii

şi arbori, şi ape, şi flori, şi,

în dimensiuni desprinse din…

cum se ceartă, se sfădesc

ochii să vadă mai mult –

ca printr-o fereastră în vis

care permite real ori invers –

norii umblă prin oraş, dar nu sunt nori

fluturi miliarde au stat până azi pe ramurile teilor

despletite nălucile vântului

îşi leapădă voalurile ferfeniţite prin arborii goi

şi spun mării îmbracă-ne-n spumă de val

şi pânză de meduze

librarii şi bibliotecarii au eliberat cărţile

şi ele trec de colo-colo

căutând un om cu care…

vine şi bea apă
îl privesc din nemuririle-mi
şi nu ştiu cine i-a spus
despre fântâna asta cu apă vie
numai străbunii ştiu şi eu
l-aş dojeni, însă
privirea lui cere iertare de fiecare dată
îl scriu încet cum vine
parcă să nu sperie umbra arinului
şi firele de iarbă încolţite printre pietre
ia apă în pumn,
mă priveşte în timp ce bea
şi se-ndepărtează
încet să vină iar şi iar
–
Copyright Mariana Fulger

muză, muză, joc de umbră

în oraş de tei şi mare

nu ţi-e teamă că vor şterge

pescăruşii a ta cale

când râzând mă cauţi

în cele puncte cardinale

şi nebun te-avânţi – aripile

să-mi simţi aproape

zbor spre suduri cu cocorii şi rândunelele

să ştiu sigur că au ajuns suratele

şi cu tine până la sfârşitul infinitului

nu va şti nimeni când vom obosi puţin,

ne vom aşeza pe marginea câte unui vis

şi cu picioarele atârnând

vom aşeza…

stai dreaptă, viaţă,

nu eşti aţă

atât de dreaptă să nu te poată urca

nicio inimă murdară

niciun suflet strâmb

luaţi-vă războaiele, războinicilor de toate clipele

şi mutaţi-vă pe pământul războaielor la capăt de tot

natură şi om superior cu suflet bun, drept

să dea bineţe luminii peste toate

e timp de frunze care valsează

timp de musturi care visează

în crame şi cămări, de vis

de albe duminici şi luni, marţi…

de primăveri şi…