Aud zilnic ecourile

ce se zbat

între tâmplele

împovărate de gânduri...

Zgomote sparte

în catacombele întunecate

ale minţii...

Reminiscenţe

ale unei fericiri pierdute...

Sunete stridente

refulează strivind

orice fărâma de linişte... …

     Ne cramponăm zilnic de tot felul de banalităţi care nu fac altceva decât să ne facă să uităm ce e mai important pentru noi, pentru sufletul nostru… Ne înfuriem teribil dacă, de exemplu, ni se termină parfumul… sau că nu ne ajung banii de benzină… ori că am vrea să vedem un film la noul…

Cu fiecare zi 

Mor puţin câte puţin...

Cu capul plecat

Aştept ca destinul

Să-mi fure trupul 

Sfâşiat de vreme...

Uneori 

Sunt atât de abătut

Încât mi-e greu

Să-mi ridic privirea

Peste cearcănele

pline de deziluzii... 

Rămân doar pentru tine

Iluzia mea

Cu chip cioplit

În sanctuarul sufletului meu...

     Să dăruieşti… Un zâmbet, o floare, un compliment… E atît de usor… Şi, totuşi, atît de puţini oameni o fac… Şi atît de rar…

     Învrăjbiţi de goana cotidiană, de gîndurile şi grijile care ne apasă umerii încovoiaţi, uităm să le mai zîmbim celor dragi şi să le adresăm o vorbă bună… De multe ori, am observat cum un compliment gratuit adresat cuiva, a avut darul de a descreţi acea frunte abătută, iar zîmbetul înapoiat a fost o recompensă cu mult mai mare decît ar putea fi…