Mihai Pamfil
  • Masculin
  • Iasi
  • România
Partajare pe Facebook
Partajare

Mihai Pamfil's Prieteni

  • Mihai Ștefan Arsene
  • Cavalerul Trac
  • Stoica Alina
  • Simona Antonescu
  • Zavalic Antonia
  • Ştefan Jurcă
  • Gabriel Stefan
  • Monica Rohan
  • Teodora Elena
  • Fortu Nastasa
  • ilie adrian
  • Adriana Moscicki
  • Marcel Chitac
  • Gabriel Nicolae Obreja
  • Marian Malciu

Cadouri primite (24)

De la Cavalerul Trac De la Ştefan Jurcă De la Aurelia-AlbAtros De la ilie adrian
 

Mihai Pamfil

Informaţii pentru profil

Preocuparile tale artistice:
pictor, grafician

BLOG MIHAI PAMFIL. Comentarii plastice. Republicari.

   

GEORGE SORIN PURCARU SAU VÎNA DE FIER A POEZIEI

Faimosul distih nietzscheean „Fiorul / În fier îşi are izvorul”, pus la index de către cei ce, deţinînd puterea, simţeau în el cuţitul alegru, acela care scăpăra, de pildă, în mîna unor membri ai Gărzii de Fier, are, de fapt, semnificaţii multiple, negative şi pozitive, deopotrivă. A trezi la poezie fiara, sau, din contră, turma de capre – aceea cîntată de regii biblici –, care zac, indistinct, în bucata, inertă, de fier, ţine de dispoziţia firească a imaginaţiei. Stimulată, desigur, prin formă, culoare şi altele de acest fel – cum simţim că se întîmplă, bunăoară, atunci cînd ne aflăm în prezenţa lucrărilor în fier ale sculptorului George Sorin Purcaru.

Nu-mi pot şterge din minte spaima pe care am tras-o – să fi avut vreo patru, cinci ani – la vederea unui element de feronerie – un ornament – „înflorit” în fierăria tatălui meu: fuga reflexelor pe suprafaţa lucioasă a piesei, în lumina jucăuşă împrăştiată în semiîntuneric de jerbele de scîntei iscate de tocila sprinţară, făcea din acea prezenţă un mic diavol ofiomorf, gata să izbucnească fatidic!
Sau, schimbînd registrul, nu pot să nu spun aici cît m-am minunat văzînd cum salcîmul uscat, legat în fiare, ce trona, sumbru, în curtea unor vecini, începe să înverzească după un timp, să producă iar mireasmă şi umbră! Strîns în cercuri de fier, copacul scorburos, gata să se destrame, a întinerit, nutrit parcă de energiile tari ale fierului. Topindu-se, cercurile metalice au ajuns, în cele din urmă, să facă masă comună cu scoarţa copacului, revigorată!

Despre fierul viu vorbesc, înainte de toate, lucrările sculptorului George Sorin Purcaru.
Purcaru, născut în cetatea siderurgiei, la Dunăre, priveşte fierul în relaţia lui cu focul şi cu apa, elementele eterne ale vieţii.
Faptul că la realizarea asamblajelor sale se foloseşte de unealta sudorului, şi nu de nituri, nu ţine, simplu şi placid, de o tehnică de „execuţie”, ci de o poetică. Bucăţile metalice, croite potrivit unui plan elaborat minuţios, însă nu într-atîta înct să descurajeze improvizaţia, vioiciunea surprizei, sînt cusute la flacără, pentru a se asigura intima, organica lor contopire în desenul de ansamblu al obiectului sculptural. Acesta trebuie să rămînă animat, chiar atunci cînd îşi propune să figureze regresiunea spre anorganic, decrepitudinea. Cînd nu este, sculptorul se foloseşte de şocul unor obiecte comune, uzate, descoperite în ambianţă şi inserate, pitoresc, în urzeala metalică. E vorba de ţevi, robinete, racorduri, recipiente, în general obiecte avînd o legătură vizibilă cu apa – cu toate acele milioane de firişoare de apă care, după ce vor fi străbătut, răbdător, reţelele de apă ale ţării, se vor aduna, ca într-o corolă augustă, în albia largă a Dunării – aşa cum sugerează nu doar piesa-emblemă „Zeiţa apă-canal”!

Cu aceasta am trecut, aproape involuntar, către celălalt punct al interesului pe care îl solicită surprizele plastice ale lui Sorin Purcaru. E vorba, cum am văzut, de conexiunea lor cu apa. Ea poate fi sesizată nu doar la nivelul unor elemente de detaliu, imediat recognoscibile, de felul celor amintite mai sus, ci şi în planul, mai abstract, al expresiei, de pildă în rotunjimea de val dunărean a unor volume. Sau în aspectul vag catifelat, evocînd muşchiul vegetal, pe care l-au căpătat suprafeţele sculpturilor expuse mai multă vreme în mediu umed. Pulberea pămîntie – efect al coroziunii – diseminată, ca o ceaţă impalpabilă, pe obiecte, întipăreşte sentimentul paradoxal al unei expansiuni a viului în chiar irecuzabilul acestei negaţii, pe care autorul o anticipează, extrapolînd-o la zona discursului, a conţinutului fabulatoriu al „ópusurilor”. Căci – e important să se precizeze – invenţiile plastice ale lui Purcaru au şi un astfel de conţinut. Sculptorul nu se izolează, temător, în graniţe puriste. El aduce în aria sculpturii deriva condiţiei umane, poveştile tragice şi absurde ale speţei, pe care le tratează, însă, cu umor; un umor care nu exclude insinuarea ironică, sancţiunea. Iată, de pildă, bizara Maşină de clonatocat. Spectrele umane, descinse, serial, din homunculus-ul faustian, sînt expulzate din eprubetele materne direct în tocător! Astfel, înţesarea planetei cu fiinţe tarate, produse pe banda rulantă a ingineriei genetice, este oprită! Nu spunea unul dintre artizanii de frunte ai Holocaustului că orice dezastru, natural sau comandat în cabinete, are menirea să pună stavilă furiei reproductive a gîngăniilor nevolnice (se referea la „gîngăniile umane”)?! În cazul lucrării pe care o avem în vedere aici, mesajul „kafkian” este lansat de pe un căruţ glumeţ – relicvă preţioasă, melancolică, din epoca fierului! 


La Purcaru, înfiorările fierului au loc într-un plan din care bestia feroce, fiara a fost alungată. Desigur, după ce va fi fost fiartă, domolită în umorul complex. Tijele sale nu au aspectul băţos al triumfurilor imaginate de atîţia aşi ai fierului, bucăţile de sîrmă utilizate nu înţeapă iar tabla nu taie. Fierul, înmuiat la flacăra aparatului de sudură, cade în picuri de ceară, parcă, pe buza construcţiilor de fier, întîi spre a-i atenua ascuţişul, şi abia apoi pentru a lega între ele componentele metalice. Lipsesc reflexele sanguinolente de pe lama cuţitului, a tocătorului de oameni (à propos de „Maşina de clonatocat”), lama însăşi este ascunsă sub baldachinul de fier, întins, respectuos, peste teribila jertfă. Se văd doar ţevile picioruşelor, fragile ca nişte fluiere de bambus. Efluviile humoristice dobîndesc, pe această treaptă de semnificare, culoarea neagră a apelor otrăvite, pe care însă nu o arată, dintr-o discreţie care e proprie marii arte. Clopoţelul, blocat în structura unor lucrări ale sculptorului, înfăşoară drama într-o muzică mută, prelung, infinit rezonantă!

Mihai PAMFIL





CERAMICA REDIVIVA! Copou. Vernisaj: 4 iulie, 2010

Începînd cu 4 iulie, Grădina "COPOU" găzduieşte o expoziţie de sculptură "fierbinte". Numesc astfel creaţia în material ceramic a unor studenţi şi tineri absolvenţi ai Universităţii "G. Enescu" din Iaşi.
Lucrările, expuse atât înlăuntru cât şi în aer liber, în proximitatea Teiului şi a Muzeului "MIHAI EMINESCU", împrumută ceva din vraja specială a acestui loc, căruia îi adaugă însă – dovadă miile de vizitatori entuziaşti ai expoziţiei – şi ceva din vraja proprie.
În rândurile ce urmează încerc să traduc, în limbajul convenţional şi neîncăpător al unei cronici, ceea ce am văzut. Dar mai întâi să facem cunoştinţă cu expozanţii! Ei se numesc: Ana Flavia Stancu, Vasile Claudiu Pegescu, Iulian Teodoru, Gabriel Obreja, Cornel Râpanu, Maria Florea, Dan Popa, Delia Avram, Constantin Ciornei, Alexandru Ciornei, Cătălina Gruia, Catrinel Băleanu, Ioana Ioniţă, Georgiana Varzari.
………

Lucrarea ANEI FLAVIA STANCU reprezintă o suită de obiecte pe tema "VATRA"( vatra – simbol al stabilităţii domestice – cu trimitere la ideea de glie, cămin, altar pentru jertfe, căldură, lumină, uter etc.).
Ana Flavia Stancu iubeşte lutul, il intelege, il asculta si il utilizeaza in mod adecvat.

Doreşte să închidă în conturul lucrărilor sale ceea ce ţine de esenţa ceramicii – şi, în fond, a teluricului –, ca într-o pledoarie "pro domo", de aceea uzează de forme generoase, ample, în măsură să exprime forţa, ponderea, stabilitatea – atribute prime ale teluricului.
Obiectele aduc cu nişte vase mari şi greoaie, ridicate încet, fărâmă cu fărâmă, din pământul de sub talpa casei, şi arse la soare – la soarele entuziasmului – chiar pe locul plăsmuirii lor.
Unul din secretele reuşitei de excepţie a Anei Stancu este tehnica manuală utilizată. E vorba de aşa-numita tehnică a sulurilor ceramice. Această tehnică, bine stăpânită, îi permite tinerei artiste obţinerea unor ritmuri decorative, şi nu doar decorative, de mare percutanţă.
Ca obiectele să nu semene cu structurile împletite din rămurele de tei sau răchită, Ana Flavia Stancu evită încrucişările, filamentele de argilă fiind suprapuse simplu, în planuri paralele, obţinîndu-se astfel o suprafaţă învârstată; învârstată în sens vizual, dar şi într-un sens mai adânc: simţi în succesiunea aceasta a inelelor ceramice murmurul vârstelor, al erelor aşezate în straturi, ca într-o secţiune geologică, şi gândul zboară departe, la începutul lumii şi la destinul, de mai multe ori venerabil, al artei ceramice, pe care obiectele construite de Ana Stancu îl asumă simbolic.
………

În "Ceasul de-apoi", VASILE CLAUDIU PEGESCU realizează o metaforă plastică a TIMPULUI, sub forma unui uriaş mecanism de orologiu, ruginit, uzat, spart în alte mecanisme mai mici, prezentate pe nişte lespezi (învechite prin stranii artificii artistice) de lemn. Lespezi aşezate, în echilibru fragil, pe faţa îngustă a unor grinzi afumate, găsite printre dărâmăturile unor şoproane, la periferia Iaşilor.
Roţile mecanismului – unele de dimensiuni considerabile, altele foarte mici – se multiplică halucinant, se îmbucă, se încalecă, sar din axul lor, se sparg, sugerînd degringolada, haosul, paragina pe care timpul care trece le rezervă lumii şi lucrurilor.
Profesional vorbind, principala problemă pe care şi-o pune sculptorul este să confere plasticitate formelor reci, impersonale, care compun mecanismele sale, realizate cu precizie inginerească.
Încearcă şi reuşeşte s-o rezolve prin spargerea volumelor şi distrugerea suprafeţelor super-finisate, prin amprentări menite să sugereze iregularul produs de coroziune, prin folosirea originală a culorilor şi prin alte metode.
………

Titlul lucrarii lui IULIAN TEODORU, "Materie, formă, sunet", ar putea fi acordat deopotrivă unei sculpturi în bronz, fier, material ceramic ori sticlă, unei compoziţii muzicale sau instalaţii acustice, si chiar unei creaţii literare. Semnificaţia globală a acestei înlănţuiri de termeni este legată de ideea existenţei unui temei comun al artelor, care, pornind de la un material insonor şi inform, dobândesc, în cele din urmă, formă şi sonoritate, adică putere de comunicare. „Sunet”, aici, poate să însemne sunet muzical, poate să insemne cuvânt, în sens comun, dar şi în sens simbolic, cuvânt ca vehicul al comunicării în genere, ca LOGOS. Obiectul ceramic lovit cu degetul produce un sunet care e mai mult decât sunet, care e o formă de comunicare cu trecutul, cu originile noastre obscure, şi deopotrivă cu viitorul. „Ulciorule de lut şi de pământ / Olarul ţi-a dat viaţă, eu îti voi da cuvânt”, spune Arghezi. Dar Teodoru crede că olarul, dînd viaţă boţului de lut, i-a dat şi glas, l-a înzestrat cu forţă elocutorie! Secondîndu-l, poetul n-a făcut decât să adauge o inflexiune...
Ideea realizării acestei lucrări s-a născut ca rezultat al unor reflecţii, al unor observaţii ale autorului legate de problema comunicării prin intermediul creaţiei artistice. Teodoru s-a intrebat, aidoma poeţilor simbolişti altădată, dacă dincolo de materia specifică şi modalităţile expresive proprii unei arte sau alteia există ceva de ordin general, care să funcţioneze ca bază comună a tuturor artelor. Ştim, poeţii simbolişti afirmă existenţa unor corespondenţe mai mult sau mai puţin ascunse intre poezie şi alte arte, propunându-şi să scrie o poezie intens muzicală, prin cultivarea entuziastă a virtuţilor eufonice ale cuvântului. În acelaşi spirit, muzicienii creează policromii şi arhitecturi sonore, pictorii se străduiesc să surprindă parfumul si culoarea unor sunete, cineaştii să fixeze poezia unui loc, a unei împrejurări. Toate acestea sunt posibile in virtutea unor transferuri empatice, a unor substituiri cu ecou direct în sfera emotivităţii.
Căutînd propriul răspuns la intrebarea formulata mai sus, Iulian Teodoru a observat că o lungă serie de noţiuni cu care se operează în domeniul său predilect de activitate – sculptura – poate fi întalnită în studiile consacrate tuturor artelor, de la muzică la fotografie, de la pictură la teatru, de la arhitectură la film. Această constatare l-a făcut să admită existenţa unei gramatici a emoţiei cu valabilitate generală. Adică a unui set de norme, de principii, de forme de organizare a stimulului vizual sau sonor cu aplicabilitate la întreaga creaţie artistică, forme reductibile, în ultimă instanţă, la simplitatea unor raporturi numerice.
Dorind să reprezinte în maxima lor puritate asemenea raporturi, a apelat, fireşte, la geometrie. A selectat, din bogatul arsenal al formelor geometrice, câteva forme elementare: cilindrul, dreptunghiul, pătratul, spirala.
Cu ajutorul acestora a creat un număr de circa 50 de piese, gândite astfel încât să formeze un ansamblu decorativ-simbolic unitar.
Elementul volumetric care formează baza ansamblului este un cilindru. Ar fi putut să fie un cub sau o piramidă, însă Teodoru a preferat cilindrul, pentru că sugerează prezenţa unor fluiere sau a unor tuburi de nai sau de orgă – sculptorul atribuind muzicii rolul de primadonă în relaţie cu celelalte arte.
……….

GABRIEL OBREJA face dovada unor calităţi mai rar întâlnite la un novice: diversitate ofertorie, anvergură, ingeniozitate şi rafinament în mânuirea instrumentarului.
Propunerile sale satisfac deopotrivă nevoia de agrement vizual şi nevoia de comunicare în sens larg. Remarci în ele şi efortul, obstinat, de definire a propriului statut.
Gabriel Obreja desenează şi modelează în lut tot ceea ce poate stimula, prin complexitate, inventivitatea plastică: păsări, oameni, plante, structuri minerale.
Extrem de intertesante sunt păsările sale, cuprinse în montajul sugestiv intitulat "Avitaria". Păsări statice, aşezate în perimetrul plăcuţelor de lut, consecvent pătrate, precum în nişte cuiburi pântecoase şi tandre. Aripatele, bonom umflate de un fel de duh al pământului, pe care obiectul ceramic, ca o specie de pământ ce se află, se simte obligat să-l exprime, contrazic imaginea populară şi stereotipă a păsării-săgeată, împungînd, în zborul ei neabătut suitor, văzduhurile.
Imaginile sunt realizate în plan, prin uşoare incizii lineare, sau în relief. Cu linie cursivă, sau frântă în segmente care se articulează economic, în poligoane largi, aproape…rotunde. Sunt finisate până la transparenţă, aproape, sau, dimpotrivă, simulează barbaria, pentru ca totul să pară rezultatul conlucrării sculptorului cu forţele naturii.
Gabriel Obreja tratează cu multă atenţie şi problema culorii. Optînd pentru naturaleţe, păstrează cărămiziul materialului ceramic, însă, pe alocuri, stropeşte cu verde stins, sau cu brun-fumuriu. O face pentru pura bucurie a ochiului, sau pentru a obţine un efect de uzură, de îmbătrânire, în măsură să clatine reperele noastre ontologice…
Cu "Drumul mătăsii", expozantul inaugurează, solemn, seria stilizărilor de sugestie antropomorfă. Dacă în "Avitaria" urmărea sinteza, concentratul rezumativ, reţinînd, din fastul prodigios al motivului aviomorf, nucleul stabil şi indivizibil, aici procedează la divizarea complexă a subiectului. Suprafaţa se rupe, unghiurile se ascut, liniile încep să fugă, o agitaţie ciudată, care complică, firesc, rosturile, în cuprinsul reprezentărilor, ia locul calmului ce răzbate, stenic, din imaginile cu păsări. Un foşnet rece-mătăsos, ca de paloş care sfâşie aerul, la ceremoniile militare nipone, dublează, în plan acustic, jocul insidios al liniilor şi suprafeţelor.
..........

"Bizonii" lui CORNEL RÂPANU instituie o zoologie epurată, hieratică. Ei vin din hăurile istoriei. Înainte de a fi fost plantaţi, precum într-un tabel fascinant, în cadrilajul format de plăcuţele ceramice purtînd amprenta "Râpanu", bizonii aceştia, cu desenul lor abrupt şi subtil, au cunoscut numeroase avataruri. În lenta lor metamorfoză, au lăsat urme peste tot: de la Arcy la Bologoye, de la Altamira la Tassili, din Valea Rinului până în codrii Moldovei muşatine. Devoraţi, în sălbăticie, de fiare şi vânaţi de oameni, au supravieţuit în realitatea secundă a artei: în reliefurile Egiptului faraonic, în blazoane şi steme, în fresce şi gravuri faimoase, în…
Din acest prestigios inventar de imagini lunecoase, Cornel Râpanu reţine sâmburele stagnant, pe care îl înfăşoară într-o cuirasă aspră, fragilă şi unică de fiecare dată. Mai mult, stăpânind codul, el poate amesteca imagini heteroclite: încrucişează cai şi boi, peşti şi lupi, fără să se teamă că din aceste ciudate intersectări ar putea ieşi altceva decât bizoni!
Păstrează în stilizare – o mai spun odată – o tăietură abruptă, amintind de modul de a desena practicat de către proiectanţii de casete pentru bani sau lingouri: acestea trebuie să pară mai curând sărace, aidoma valizelor de campanie ale partizanilor, decât luxoase, pentru a nu da de bănuit cu privire la tezaurul conţinut. Fireşte, nu sărăcie inspiră cristalizările lui Râpanu, ci inteligenţă, forţă, plenitudine. Iar când acestea se acumulează în lungi şiruri suprapuse, efectul indus este tonitruant: ca de maree sau ca de fagure luxuriant. Te poţi gândi, privindu-le, şi la rostogolirea pixelilor pe ecranul unui calculator. Sau la fastuoasele procesiuni ale literelor-furnici alergând, stînd pe loc, pe întinsul unei pagini tipărite. Sau…..
Cornel Râpanu scrie cu bizoni pe o plajă care excede cadrul montajului ceramic.
………

MARIA FLOREA condensează splendoarea unor dealuri în simplitatea unor cupole, a unor semisfere, orânduite, muzeal, pe o masă. Acestea par nişte astre pietrificate, îngropate, pe jumătate, în planul mesei. Nişte stele cu raze boante, sau smulse, sau transformate în stranii vegetaţii ierboase. Cosmice convexităţi fulgescente, dezamorsate şi aşezate, într-un aliniament perfect, pe o suprafaţă. Nu le poţi privi pasiv, te gândeşti la ce vor fi fost – desigur vii corpuri incandescente – şi la ce sunt acum: calme rezervoare de umbră. Una din ele, gata să se destrame, la capătul şirului, ca o horbotă fragilă, tocmită din praf, e totuşi altceva: o plasă pentru fluturi. E o plasă rară, ca să nu rănească structura imaterială a acestor mici lumini. O poţi numi şi plasă pentru vise, dacă vrei. Autoarea aşa a numit-o.
...........

DAN POPA sondează incantatoriul simetriilor rotatorii pe care le descoperă la unele izopode. "Radiolarul" său este o sumă de limpezi perforaţii operate în peretele unui con care înţeapă massa unei sfere ţintate. O construcţie care absoarbe şi care emite lumină. Construcţia pare să fi luat naştere prin dilatarea magică a unor cristale şi nu prin modelarea manuală a unei materii clisoase. Şi nu doar pare, cine l-a văzut la lucru pe Dan Popa, echipat ca un vrăjitor – halat şi mănuşi violete – şi mânuind un eboşoar care seamănă mai curând cu bagheta magicianului decât cu un eboşoar, e sigur că aşa s-a întâmplat!
……….

Privind figurinele acefale ale DELIEI AVRAM, expuse pe iarbă, în imediata vecinătate a Muzeului "Mihai Eminescu", te gândeşti, în context, la Cătălin şi Cătălina, tinerii de lume din faimosul poem eminescian, care şi-au pierdut capul – de dragi ce-şi sunt, desigur! În aerul tare din parc, trupurile lor nude, multiplicate serial, după un principiu care funcţionează infailibil la nivelul de bază al lumii, s-au spiritualizat, s-au preschimbat în zvelte coloane. Văzute de la distanţă, par un fel de cariatide, desprinse, ai zice, de pe zidul lateral al palatului-muzeu (sălaş al Luceafărului), pentru a încinge o horă simbolică în jurul unei mume vajnice, de lut, lenevind, visătoare, în iarba crudă. Prinse în horă, formează un zid diafan, care dublează, la exterior, acolada bine marcată a şoldurilor pe care somnoroasa zeitate le etalează cu un fel de candoare provocatoare.
………

CONSTANTIN CIORNEI explorează funcţia revitalizantă a mimezei. Provocarea pe care o lansează rezidă în a expune "decalcul", în lut, al unor fragmente de realitate atât de prezente în experienţa noastră cotidiană, încât ajung să ne facă insensibili la semnalele pe care ni le adresează continuu. Expunîndu-le, Constantin Ciornei ne ajută să le luăm iarăşi în seamă, să le privim cu privirea proaspătă a copilului care descoperă lumea. Astfel, nişte coji de copac, întru totul asemănătoare acelora pe care le putem vedea la arborii din parcul în care ne aflăm, încep să palpite curios, suprafeţele lor, accidentate, pline de riduri, de întunecimi şiroind printre zgrunţuri şi cute, încep să mişte imaginaţia, să zguduie registrul analogiilor. Începi să vezi în ele sfărâmături de piele arsă, de crocodil antediluvian. Stranii pergamente încreţite, purtătoare ale unor scrieri nedescifrate încă. Sau bucăţi de cortex, pietrificate – poate chiar aşchii şi schije din creierul, gigant, al lui Eminescu (patronul acestui loc)…
...……

Peştele şi marea – conţinut şi conţinător, dar şi tainic joc de repercuţii: faţa vălurită a mării înscrisă în teaca, formată din miriade de solzi scânteietori, a unui peşte! Simultană unduire a unor creste (de val şi solz albăstrui)!
Spre astfel de orizonturi eşti îmbiat să rătăceşti, după ce ai spart cu privirea pojghiţa solzoasă a celor două piese, în lut, semnate de ALEXANDRU CIORNEI.
………

“Finalitate fără scop” sau decorativism vibrionar. Joc al superficiilor, în căutarea unei esenţe inuzabile, căci obiectele, deşi oferă aparenţa unor vase, sunt altceva. Sau, în orice caz, mult mai mult altceva decât vase. Sunt arhitecturi utopice, turnuri stagnant rotitoare, născocite parcă de fantezia Şeherezadei: pură cuprindere de orizonturi dantelate, întru încîntare.
Putem să facem din ele şi vase, dar cel mult pentru seminţe de romaniţă sau busuioc. Singură autoarea, CĂTĂLINA GRUIA, va putea păstra, într-unul din ele, şi altceva: floarea de garin a recunoştinţei spectatorilor!
.............

Lucrarea lui CATRINEL BĂLEANU este un ansamblu decorativ-simbolic, alcătuit dintr-un număr de 11 piese ceramice ronde-bosse, construite în conformitate cu scopul artistic urmărit: crearea unor forme relativ simple, care să evoce viul, organicul.
Piesele sunt concepute şi realizate astfel încât să poată fi prezentate atât împreună,ca părţi ale unui tot coerent, cât şi separat, ca opere autonome.
Obiectele au aspectul unor huse din piele sau pânză pietrificată, al unor săculeţi goi, rigidizaţi, aşezaţi cu gura în jos. Sunt nişte coji, nişte carcase, obţinute prin deformarea voită a unor cilindri sau trunchiuri de con, operaţie ajutată, pe de o parte, de tehnica manuală de construcţie, iar, pe de alta, de presiunile gravitaţionale exercitate asupra materialului încă nesolidificat, în timpul lucrului. Uşoara unduire a suprafeţelor sugerează moliciunea şi fluiditatea viului. Impresia de inform este corectată cu ajutorul orizontalelor, trasate ordonat pe suprafaţa obiectelor.

Mihai PAMFIL

.............



GRIURILE LUI VAL GHEORGHIU (“Cupola”)

În cenuşiul opac al perioadei anterioare (pe care ne jenăm să o numim), contactul cu pictura solară a lui Val Gheorghiu era aşteptat întotdeauna ca nesperată sărbătoare. Astăzi e aşteptat la fel, incendiul cromatic declanşat în cotidian, după 1989, nereuşind să diminueze cu nimic preţul acestei picturi de special rafinament coloristic. Dimpotrivă. Cu toate acestea, poate din nevoia de recluziune a omului şi artistului, sau poate mai curînd pentru că aşa impunea logica internă a evoluţiei acestei arte, în ultimul timp pictura lui Val Gheorghiu s-a despodobit sever de strălucirea, ca de piatră preţioasă, pe care a etalat-o întotdeauna.
Expoziţia deschisă la „Cupola” este o etalare amplă, gravă, maiestuoasă de griuri. De alt fel de griuri, cu rezonanţe necunoscute. Ţintind spre culmile rafinamentului, Val Gheorghiu nu putea ocoli domeniul griurilor, spre care vine însă cu ştiinţa şi experienţa coloristului pe care-l ştim. Şi numai cine „s-a jucat cu focul” o viaţă de om ştie să învie jarul din cenuşă, să facă din acest reziduu inexpresiv şi inert, stadiu ultim al degradării organice (e vorba de cenuşă), muzică pură. Numai cînd ai stat pironit în lumină decenii te poţi mîntui prin gri. La distanţă de ani de griul standard, de plumb sau cenuşă (care cheamă în orizontul nostru de reprezentări şi asociaţii mentale neantul ontologic, absenţa), griurile lui Val Gheorghiu închid în ele, proteguitor şi fecund, germeni de oranj, pulberi albastre, violete sau verzi, galbenuri şi roşuri neptuniene. Griurile lui Val Gheorghiu nu au abolit culoarea, nu au prigonit-o, doar au interiorizat-o, au acoperit-o cu un văl de mătase adîncă, subt care arde tăcut. Sînt griuri melancolice, subtil amalgam de bucurii şi tristeţi stilizate; mută, stagnantă reverberare de ecouri, de tensiuni şi acuităţi domolite, înnobilate. Misterul lor este misterul cîntărilor bisericeşti pe mai multe voci, murmurate în intimitatea mănăstirilor noastre, la sărbătorile împărăteşti.
Şi compoziţia parcă este puţin altfel, sau poate numai pare aşa, ca urmare a dimensiunilor mai mari ale tablourilor. Complexă şi în acelaşi timp concentrată, ea pune în ecuaţie plastică subiecte de extracţie biblică şi mitologică în genere, invitînd la recepţie calmă, reflexivă („Vestitorul”, „Pietá”, „Aproapele” etc.).
De mare nobleţe factura, ţesătura, tuşa; apoi matitatea (la modul vaporos) a suprafeţei.
O vorbă şi despre linia lui Val Gheorghiu, element socotit secundar în pictură, căruia însă maestrul îi acordă o atenţie specială. La Val Gheorghiu linia ţine de gramatica subtilă a imaginii. Cînd fluidă, cînd cioplită, cînd modelată în felul unei pete mai suple, ea îngînă discret, cu mari, generoase pauze, marginea unor suprafeţe sau personalizează, în chip de oranament subtil, graţios, anumite zone. Sau... Ea este pe rînd contur, accent, ornament, ecou, dispare şi revine în palpitul moale al unui mov, unui roz, unui gri. Această linie are o complexitate de frază muzicală, în care sunetul plin şi pauza participă cu valenţe egale la vraja sonoră.
În fapt, spiritul liniei este acela al întregii concepţii artistice, atributele ei muzicale regăsindu-se la toate nivelurile de complexitate ale construcţiei plastice şi operei în ansamblu, care trebuie privită ca un singur, magnific poem simfonic.

Mihai PAMFIL

..........................................



NUDURILE LUI IOAN ANGHEL NEGREAN

Figuri curbate în arabescuri bizare, oameni-litere, cu ramurile înflorite în noduri şi bucle, sau şerpuind înainte şi înapoi ca nişte rîuri. Nu braţe care să se agite zadarnic, nu picioare alergînd spre ţinte iluzorii, ci filamente răsucite, emiţînd lumină.
Ioan Anghel Negrean pictează răcnind. Nimic din dulcea torpoare a picturii cu nuduri, nimic din graţia leneşă a trupului feminin, suav şi alunecos, din pictura altora, nu vom întîlni în pînzele lui. La temperatura roşurilor, oranjurilor şi galbenurilor sale, organicul, cu chemările şi promisiunile lui obscure, se dizolvă. Sevele calde, uleioase, în care dospesc elementele, sînt sublimate, preschimbate în energie pură. Cadmiurile sale, intens radiante, susţin simbolic formele spectrale ale nudurilor, smulse senzitivităţii elementare şi aduse la condiţia superioară a spiritului. Răcnetele şi strigătele nu sînt ale cărnii, sînt răcnete abstracte, revolte simbolice, stilizate.
Trupurilor moleşite, lascive, scufundate în penumbre vinete, care inundă chioşcurile de ziare şi deopotrivă sălile de expoziţii, Negrean le opune efigiile sale sintetice, din metale incandescente. Devenite ruguri, strălucind paroxistic în oceane de negru, nudurile lui nu mai păstrează nimic din zumzetul cărnii, din aburul cald, “dulce-aromitor”, la care vibrează sensibilităţile rudimentare. Scrise cu foc, ele se constituie într-un cod elevat, muzical. Pretinsul delir nu este unul al umorilor, al sucurilor vitale, ci o formă superioară de combustie. Atitudinile insolente, pozele deocheate, o anumită formă a orgiasticului, purtînd amintirea unor rituri păgîne străvechi, legate de cultul fertilităţii, nu mai au aproape nici o legătură cu sensul final al reprezentărilor. Ca în poezia lui Arghezi:
„... Şi-am rămas pribeag în boare
Ca un miros fără floare
Al căreia lemn uscat
Rădăcina şi-a uitat
Ca un foc fără cărbune
Ca un fum fără tăciune... ”
O legătură există totuşi: creativitatea, într-un caz prin apă, în celălalt prin foc!

Mihai PAMFIL

..............................................



UN SENTIMENT: EXPOZIŢIA DORIN BABA
(Galeria “CUPOLA”)

Forţele ce irump, asimetric, în tablourile sale, îndoaie liniile ramei, le întind sau frîng, uneori le suprimă. Obiectul TABLOU devine altceva: el nu mai este clasica fereastră prin golul căreia lumea pătrunde, semiindiferentă, în spaţiul nostru intim, ci ecranul înfiorat pe care pictorul se proiectează pe sine. El nu mai este oglinda, cu adîncimea ei iluzorie, în care se mişcă, inerţial, entităţi de tot soiul, ci spaţiu al mărturisirii înfrigurate, tridimensional şi vast.
Dorin Baba nu ancorează în pitorescul mărunt, în aparenţa vidă, derizorie. El nu lipeşte poze şi nu adună curiozităţi întîmplătoare din lumea largă (pe care cei ce o frecventează turistic cred că au şi cucerit-o!). Programul său, articulat genetic, priveşte exprimarea sinelui, confesiunea, spovedania. Conţinutul tablourilor sale, chiar centrifug fiind, cristalizează întotdeauna în jurul unui vector intern (numit trăire).
De fapt, în perimetrul artei adevărate nici nu e posibil altfel: nu poţi picta clepsidra, unind, la nivelul bobului de nisip, vîrfurile aciforme a două triunghiuri isoscele (de fapt, a două săgeţi!) fără să simţi săgeata timpului străbătîndu-te vertical.
Nu poţi picta lumina adunată în rotundul unui ochi hipertrofic, proiectat ca atare pe ecranul de pînză, circular, dacă lumina nu se organizează mai întîi într-un sens care să fie chiar sensul vieţii tale.
Nu poţi picta adîncimea unui albastru dacă albastrul nu-ţi dă stări de vertij metafizic, precum oceanul în care visezi că te scufunzi, în timpul unei experienţe-limită.
Dorin Baba a izbutit să picteze interioritatea abisală a albastrului, timpul şi lumina, pentru că el este nu numai meşterul harnic şi ingenios, mîndru de netezimea pînzelor sale, trase impecabil, fără nici un rid, pe complicatele contururi (şasiuri) de lemn, compuse din tot felul de curbe, contracurbe şi segmente de dreaptă, ci, înainte de toate, pentru că este pictorul care este, altfel spus, pentru că posedă înţelesul trăit a ceea ce spune şi face.
Orientat spre sine, pictorul nu are însă morga şi crisparea autistă care ar deriva de aici. Ceea ce înseamnă că el este atent şi la ceea ce se petrece în afară, totuşi. El nu ignoră şi nu refuză sugestiile şi provocările mediului ambiant, dimpotrivă, le caută chiar. Mai mult decît atît: lucrează adesea la comandă, pictînd tablouri menite să decoreze interioare de case şi aşezăminte publice, situaţie în care este obligat să-şi conceapă imaginile pornind de la datul arhitectural. Fără să sacrifice totuşi nimic din ceea ce-i aparţine, din ceea ce-l defineşte esenţial, căci nu acceptă decît acele comenzi la care aderă simpatetic şi care-i lasă întreg sentimentul sacru al libertăţii.
Or, ce oferă un mai viu sentiment al libertăţii decît arhitectura contemporană, în care liniile unduiesc şi fug în toate direcţiile şi sensurile, în afara cîmpului fizic newtonian, în pura mirare a văzului şi a inimii?!...
Şi, referindu-mă la noi, spectatorii, ce ne oferă un mai viu sentiment al libertăţii decît contemplarea calm-tensionată a tablourilor lui Dorin Baba pictate la umbra Turnului din Pissa (monument „postmodern”!) ori a catedralei Sagrada Familia, minuni dăinuind etern şi liber, în afara jalonului gravitaţional?

Mihai PAMFIL

...................



PARADA MODEI

EFEMER OMAGIU ADUS ETERNULUI FEMININ
(CLUBUL STUDENŢILOR)

O reuniune selectă, care împacă gestul monden, de salon aristocratic, cu reflexul cultural pur!
De o parte – creatorii, risipitorii de frumuseţi (nedrept) efemere: Anda Dragomir, Ciprian Irimia, Dalia Matran, Laura Suciu, Margarita Dovgan, Rodica Radu, Nicoleta Cişmileanu, Mihaela Şiutacu.
De cealaltă parte – risipitorii de aplauze.
Între unii şi alţii – superbele manechine, cu trupuri subţiri, de trestii visătoare, rupte parcă din frescele bizantine !
Totul sub ploaia de raze artificiale a spoturilor şi în răpăitul energic al unor tobe africane, pentru ca susurul mătăsurilor şi miresmele indicibile să nu înfăşure, într-o prea delicată anvelopă, corpurile spectatorilor şi să le cufunde, lin şi ireversibil, în neant!

Creaţiile lansate cu această ocazie compun o “privelişte” exaltantă, pe alocuri “mirifică”, însă fără să destrame evidenţa naturală a formei umane. De altfel nici nu va fi fost cazul pentru că beneficiarele sunt persoane tinere, fete şi femei cu chipuri luminoase, pe care timpul nu şi-a lăsat încă stigmatul diform. La această vîrstă, singura, nobilă, diformitate este aceea a sarcinii . Un creator precum Ciprian Irimia, departe de a-şi propune s-o ascundă, îi subliniază, cu umor (un umor care asociază şocul propriu manierei „punk” unui ton aproape sfios), gingaşa augustă frumuseţe.

Lucrările prezentate de către cei opt creatori sînt cuprinse în colecţii, în cicluri reprezentative. Acestea se articulează întotdeauna în jurul unui concept: interioritate – exterioritate (Anda Dragomir), incluziune (Ciprian Irimia), pozitiv–negativ (Dalia Matran), cocon (Margarita Dovgan), acvatică (Rodica Radu), regăsire (Laura Suciu), armonii medievale (Mihaela Şiutacu), asimetrii (Nicoleta Cişmilean).
Autorii operează, precum vedem, nu doar cu mătăsuri vaporoase ci şi cu transparenţe interioare, cu metafore şi simboluri. Ei transpun, în fineţea materialului textil, finele broderii ale gîndului, sau, în asprimea lui, viziunile robuste, sintetice! Deviza lui Christian Dior – “haina este forma universală a poeziei” – este şi deviza lor.

Anda Dragomir cizelează poeme şi viziuni chiar şi atunci cînd abordează teme uzuale precum obiectul tip “sport”. Iat-o pe una din beneficiare, o lebădă pe ape! Verticala trupului îşi înalţă alura mîndră dinlăuntrul unor nimburi rotitoare, acţionate de fermoare magice şi dispuse larg şi echidistant pe trunchiul unui con aşezat pe talie şi care traduce inedit ideea tradiţională de fotă.
Forţa de impact se explică, la Anda Dragomir, prin calitatea formelor simple care integrează organic elementul de ingeniozitate tehnică şi care se probează atît la nivel global, cît şi în accesoriul minuscul. Spiritul critic distinge net între derizoriu şi semnificativ, dincolo de dimensiunea fizică. Un detaliu tehnic oarecare, un fermoar, mînuit atent, devine un element cheie al sistemului decorativ-simbolic, păstrîndu-şi, fireşte, şi funcţiunea de bază – aceea pentru care a fost creat (aşa cum piesele colecţiei rămîn, în strălucirea şi eleganţa lor, perfect funcţionale).
Colecţia este ţinută în purităţi de alb nupţial şi tonuri de gri. Culorile, folosite cu parcimonie, vizează efectul–surpriză.

Dalia Matran procedează dihotomic. Viziunea ei polarizantă este rezultatul unui act voluntar, de radicală selecţie. Culoarea – absentă şi la Anda Dragomir, dar pe care încă o mai puteai descoperi, cu surprindere, în scăpărarea unor mici accente, sau (intui) în structura griurilor savante – nu face, momentan, obiectul interesului Daliei Matran. Tînăra artistă duce spiritul reductiv la limită, croind abrupt în alb şi negru, adică direct în „pozitivul” şi „negativul” lumii! Pojghia de lumină a visului în confruntare directă cu miezul de întuneric al lungilor nopţi! Efectul nu este însă de coliziune pentru că formele şi soluţiile compoziţionale nasc sub zodii mai blînde, ele atestă o anumită plăcere a nuanţării, vizibilă în inflexiunile şi insinuările liniei, în calitatea arcuirilor şi a proporţiilor. Apoi, obiectele (rochii, bluze etc.) sunt corelativul corpului feminin, formează (împreună) cu el o singură imagine graţioasă, un singur „tablou”, care se cere privit ca atare. Afirmaţia este valabilă, desigur, şi cu privire la culori: tenul arămiu, ochii căprui, pletele, buzele, bijuteriile colorează, prin jocul subtil al răsfrîngerilor, întregul „tablou” (exemplul se referă la un purtător ipotetic).

Rodica Radu fantazează dezinvolt pe tema apei. Ea îşi îmbracă „fetele” în clătinări de izvoare, după modelul bronzurilor acelora pe care le vedem răsărind, uneori, din miezul lichid al unor somptuoase havuzuri. Apa este evocată, metaforic, de rîurirea heraclitiană a drapajelor pe trupul feminin. Corespondenţa se face la nivelul entităţilor fluide, neavînd nimic forţat în ea. Asistînd la spectacol, simţi cum trupul delicvescent al femeii se topeşte, extatic, în valuri. Dar Rodica Radu speculează nu numai corespondenţele evocate de proteismul acvatic, ci şi expresivitatea unor posibile contraste. În una dintre lucrări, poate cea mai împlinită artistic, sigur cea mai împlinită, femeia, neapăsată de complexul identificării feminităţii cu mlădierile acvaticului, se încordează, devenind miezul stîncos al unei cascade, osatura ei inflexibilă.

Mergînd pe Drumul Mătăsii înapoi, la origini, Margarita Dovgan dă peste coconul viermelui de mătase, care devine, printr-un salt revelator, prototipul spectaculoaselor carcase vestimentare elaborate de ea. Dincolo de sensul metaforic al lucrărilor sale interesantă este tehnica, integral manuală, care îi permite să obţină, prin aglomerarea dirijată a materialelor, volume bogat dantelate, ca nişte gigantice flori hiperboreene.

Laura Suciu construieşte un fel de blindaje din doc (în combinaţie şi cu alte materiale) inspirate de costumul de luptă medieval. Un fel de platoşe simbolice menite „să protejeze” planta umană de primejdiile care o împresoară. Costumele ei au un aer voit „retro”, dar nicidecum nostalgic, pentru că, privind în urmă, ea descoperă, în locul visatului tărîm paradisiac, insemnele unei lumi sfîşiate. Excepţie face piesa „Conexiuni”, un fel de scut electronic cu trimitere la universul informaţional contemporan.

Asimetriile Nicoletei Cişmilean sunt entorse aduse poncifelor care operează curent în creaţia vestimentară. Înţelegerea lor nu atîrnă de cine ştie ce hermeneutică savantă, pentru că ele sunt ceea ce par. Limbajul lor este direct şi convingător: o tăietură oblică la poale şi o alta, de sens contrar, la nivelul taliei; un guler ca o aripă protectoare peste umărul stîng şi, în replică, un decupaj, în unghi ascuţit, practicat în clopotul rochiei, în partea opusă, etc. Un continuu balans al accentelor şi al nucleelor compoziţionale care imprimă siluetei o mişcare de dans sincopat.

„Serata” se încheie în „armoniile medievale” ale Mihaelei Şiutacu, tot mai divizate, tot mai stinse, ca o lentă evaporare de ecouri îndepărtate...Corabia cu artişti alunecă, lin, în noapte. Tot ce rămîne – o cupă de parfum şi un fluture melancolic pe chipul surîzător al lucidităţii...

Mihai PAMFIL

...................................................................





SCHIŢĂ DE PORTRET ZAMFIRA BÂRZU

O pânză în lucru a Zamfirei Bârzu este un fel de câmp de bătaie, cuprins de flăcări şi înecat în mirosuri de clei, smoală şi terebentină, dar şi refugiu pentru calme şi delicate jocuri. Şantier deschis pe un vulcan în clocot, cu vuiet descumpănitor, colosal, şi în acelaşi timp netedă tipsie, pentru line glisări de linii.
La ea totul pare menit să evoce dificilul şi totul pare făcut uşor, cu graţia ingenuă a copilului asistat de astre.
Dimensiunile pânzelor par stabilite, uneori, în conformitate cu pretenţiile unei speţe gigante, ivite din hăuri jurasice, alteori de-abia dacă ating cîţiva centimetri pătraţi.
Respiră, în această creaţie, o imperioasă nevoie de varietate. La tot pasul e convocată surpriza, contrastul relevant. O dialectică suverană operează pretudindeni. Artista alătură şi suprapune cu aplomb, mîngîie şi taie, mîzgăleşte şi scrie, gravează şi imprimă. E prietenă cu hazardul şi cu toate acele forţe capabile să fisureze, să mute, să dizloce lucrurile uitate în rutină şi inerţie. Utilizează bucăţi de pânză noduroasă, de cânepă, pe care le tiveşte cu fir de aur. Nu ţine neapărat să-şi înrămeze lucrările. Expune în tot felul de spaţii – palate, băi, catacombe, librării, poduri, clopotniţe. În galerii cu ştaif, dar şi în crame obscure. Lucrările ei, colecţii de îndrăzneli post-moderne şi neverosimile gingăşii, vitale şi rafinate, grele de culoare şi totodată aeriene pot fi prezentate oriunde. Forţa lor de expansiune dilată spaţiul sălilor de expoziţie iar magnetismul lor îl corectează. Insule de jar şi oaze de răcoare, ard şi răcoresc, ucid şi dau viaţă. Prin cadrele lor s-au perindat ilustre personalităţi ieşene – generali, senatori, primari, mitropoliţi, magistraţi Acestea fură tratate însă fără ceremonie, fără pedanteria timorată pe care ar fi impus-o statura lor. Interesele picturii trebuiau să primeze. La Zamfira Bârzu ele primează întotdeauna. Subiectele, simple pretexte, sînt turnate în creuzetul tehnicii şi viziunii sale. Cu o singură excepţie: canarul, care-i cîntă pe umăr în timp ce pictează dealuri nostalgice! Pe el l-a pictat în maniera Ingres! În rest, subiectul se metamorfozează, pentru a exprima complet altceva sau, dimpotrivă, pentru a exprima cu mai multă pregnanţă ceva ţinînd de paradigma proprie. Dealurile devin covoare iar trupurile femeilor se fac viori ori semne de alfabet. Idoli cicladici sau litere. Iată, de pildă, tabloul intitulat "Eros". El înfăţişează ceva între un nud de femeie şi litera "f". Început ca un studiu cuminte, după natură, tabloul acesta s-a transformat treptat într-o lucrare cvasi-abstractă. Figura mai păstrează foarte puţin din atributele fizice ale personajului care a pozat, însă păstrează spiritul, pe care îl simţi în mişcarea, ca de felină, a literei "f", cu care tinde să se confunde.
Cît priveşte lucrările ce urmează a fi expuse la Galeria DANA, de precizat că ele sunt precedate de „statuile” de generali, magistraţi şi alte personalităţi, care impuneau prin neta verticalitate a impostării lor spaţiale. Dar verticalele inerente acestui tip de statuară, iată, se răstoarnă, statuia de atunci e înlocuită astăzi cu nudul feminin culcat (în majoritatea imaginilor), pe care autoarea îl supune unui tratament cînd barbar, cînd nespus de blînd, întîrziind indefinit în potrivirea şi ajustarea curbelor, în tensionarea unor contraste şi anularea altora, pentru a obţine o cît mai vie, mai acroşantă expresie a feminităţii. Desigur, avînd grijă întotdeauna să nu facă din corpul femeii obiect de atingeri coborîtoare. Nici măcar atunci cînd înlănţuirile de trupuri, din unele cadre, configurează scene orgiastice, ca la hinduşi.

Mihai PAMFIL

........................................

EXPOZIŢIA DE GRAFICĂ ION TRUICĂ (T.V.R. Iaşi)

"Cripte şi Efemeride". Pe afişul expoziţiei lui Ion Truică de la Televiziune, aceste cuvinte sînt scrise apăsat şi scrîşnit, ca un apel eclezial, ca o somaţie. Ele ne revelează necruţător condiţia fragilă, insignifianţa, precaritatea. Dar şi frumuseţea, care tocmai pentru că trece preţuieşte ceva în ochii noştri.
Expoziţia lui Ion Truică este o sumă de frumuseţi necomune, iscate din sentimentul fragilităţii lumii şi lucrurilor. Ele se prezintă ca amprente ale unor gesturi febrile, dictate de grăbita cadenţă a timpului neiertător. Se exprimă în ele ceva din nerăbdarea fecundă care răzbate din paginile unor jurnale de călătorie, ţinute de exploratorii de tărîmuri exotice.
Se pot desluşi, în chenare, urmele unor prezenţe fugare, aşa cum le va fi zărit pictorul de la fereastra expresului de dimineaţă, avîntat cu viteza săgeţii spre Bucureşti. Siluete pure, fără lest descriptiv. Umbre desprinse de lucruri, aşternute prompt pe hîrtia albă. Flăcări consumîndu-se instantaneu, prezenţe destrupate, aplatisate, virînd spre hieroglifă, spre epura conceptuală.
Demersul lui Ion Truică este, putem spune, unul soteriologic, şi el este motivat tocmai de condiţia trannzitorie a tot ceea ce constituie aşa-zisa lume fenomenală, lume vieţuită de efemeride, fie că e vorba de o gîză, de un nufăr sau de o stea. Toate zvîcnesc o clipă în cîmpul privirii, după care se retrag în netocmirea de la început. Dacă lasă însă un parfum, o urmă cît de vagă în aer, într-o conştiinţă, pe o foaie, pentru încă o fracţiune de timp, totul e în ordine. Această fracţiune, dată peste limita hărăzită, echivalează cu eternitatea. Iar pasul de la această eternitate simbolică la eternitatea veritabilă e ca şi făcut! Căci în ne-timpul vieţuirii eterne, spunea Mircea Eliade, se intră întotdeauna pe o punte simbolică. Efemeridele lui Ion Truică, prinse în transparenţa tuşului diluat, trag cu ochiul la criptele negre de alături, pregătite parcă anume pentru ele. Dar speranţa pictorului şi a noastră este că ele nu vor sfîrşi odată cu hîrtia şi tuşul în care sînt întrupate. Şi că elegantele cripte vor rămîne încă multă vreme goale, spre a fi admirate ca obiecte estetice, ca forme apte să ne ofere şi un alt chip al armoniei: unul riguros, sever, raţional. Căci eliminînd sensul funest, ocluziv pe care îl implică idea de criptă, rămîne miracolul arhitectural, rămîn liniile pure, proporţionate după regula de aur, rămîne imaginea concentrată, emblematică a unei lumi ordonate. Lume care, în neclintirea şi desăvîrşirea ei, nu e lipsită de o turburătoare, copleşitoare poezie. Dar, desigur, de o altă esenţă decît aceea conţinută în fulguraţiile grafice din secţiunea "Efemeride".

Mihai PAMFIL

.............................................

FÂNTÂNA BLĂNARIULUI VIVAT !

Cele dintîi lucrări de artă semnificative, văzute de mine, sunt, cred, fîntînile din satul meu: un fel de „sculpturi-instalaţii”, constituite dintr-o parte fixă: zidăria de piatră – care împrejmuia golul, rotund, săpat adînc în pămînt –, ghizdul şi stîlpul înfurcat, menit să susţină cumpăna uriaşă; şi o parte mobílă: cumpăna aceasta şi vergeaua groasă de lemn, prinsă, cu un lanţ, de un capăt al ei şi prevăzută cu un dispozitiv metalic, un fel de cîrlig, cu piedică, de care atîrna căldarea. Mobílă era, desigur, şi apa de pe fundul fîntînii, în care noi, copiii, ne căutam chipurile destrămate în unde.
Că fîntîna este un bun simbolic, aşadar mai mult decît îl recomandă folosinţa sa „diurnă”, o simţeau toţi cei ce, în serile senine şi calde, se adunau la fîntînă, ca în jurul unui izvor de lumină. Aici, în preajma stelelor încolţite în adînc, se stingeau vechi supărări şi invidii şi se legau prietenii indestructibile.
Vara, satul meu cu multe fîntîni, văzut de pe grindul din depărtare, părea o corabie, cu catargele frînte în cruce, înaintînd imperceptibil pe un val uriaş de verdeaţă. În timpul iernilor, aducea cu o arcă dezmembrată, balansîndu-şi catargele himerice în mijlocul unui paradis îngheţat, alb.
Impresia de artistic sporea în intensitate la anumite ore, de pildă spre seară, cu ocazia adăpatului vitelor. Atunci, marile pîrghii ale fîntînilor se puneau în mişcare toate deodată, oarecum, oferind imaginea unei orchestre gigante, în care frapau „arcuşurile”, a căror mişcare de rotaţie în jurul axului lor neuns producea sonorităţi ascuţite, de o stranie frumuseţe. Ele se împleteau cu emisiile melodioase ale zburătoarelor pitite în ramurile copacilor şi cu dulcele scîrţîit iscat de roţile carelor încărcate de roade şi de melancolie. Mugetul de mulţumire al dobitoacelor, slobozit în văzduh, după golirea cîtorva găleţi de apă, întregea magnific spectacolul acesta, reluat cu fiecare nouă zi. Ecourile lui, cînd nu se loveau de zidul vreunui nor, urcau pînă la cer! Aşa cum şi cumpăna fîntînii, în balansul ei, părea să atingă, uneori, bolta albastră, cu unul dintre capete. Asta se întîmpla atunci cînd căldarea, legată cu lanţul şi prăjina de celălalt capăt, atingea fundul fîntînii.
Imaginea aceasta a fîntînii, ascunsă de obicei ochiului confiscat de solicitările presante ale clipei, avea, pentru oamenii satului (care refuzau să se închidă, ca în-tr-o coajă de calcar, în micul lor habitat, bîntuit de nevoi), limpezimea apei de băut. Ca şi cum ar fi voit să fructifice avantajul de a vieţui „la înălţime” (căci satul fusese aşezat, de către „ctitorul” său ancestral, sus, pe o coastă de deal, parcă spre a fi mai aproape de cer), oamenii erau atenţi la tot ceea ce se putea întîmpla în spaţiul dintre pămînt şi stele.
Aflau în astre şi în limpezimea azurului semne cu privire la ceea ce ar putea să se întîmple pe pămînt, după cum aflau în pămînt, în ierburi şi în copaci, în zborul fluturilor şi în mireasma vîntului semne referitoare la un posibil destin postum. După clopotniţa de la capătul satului, cu baza în stratul de humus înmiresmat în care se păstrau oasele, gingaşe şi albe, ale strămoşilor, devenite rădăcini puternice, şi vîrful atît de înalt încît străpungea plafonul de sticlă al lumii, fîntîna cu cumpănă oferea cea mai elocventă reprezentare a legăturii dintre cele două planuri: cel de jos şi cel de sus.
Mi-aduc aminte, e aproape o viaţă de atunci, am asistat, împreună cu alţi copii din sat, la o „coborîre în adînc” – făcută cu scopul curăţării fîntînii. Cel ce-şi luase curajul să coboare era un frate al tatălui meu, fratele lui mai mare, obişnuit cu lumea adîncurilor, căci lucrase în mină, ca fost prizonier de război. Fîntîna măsura zece, doisprezece metri pe verticală şi coborîrea în ea, se-nţelege, era anevoioasă şi riscantă. În absenţa unei scări de asemenea dimensiuni, omul trebuia „să-şi facă” scară din pietrele fîntînii, să păşească atent pe ele ca pe nişte trepte. Cea mai mică eroare îl putea costa viaţa. În timp ce cobora era rugat, de sus, să aibă grijă să nu alunece, să nu cadă. Liniştiţi-vă fraţilor, vine răspunsul său, dacă o fi să cad, o să cad în cer! Era vorba de cerul răsfrînt în luciul apei.
Întrebîndu-l, după ani, dacă nu i-a fost frică, atunci, îmi spune: mi-a fost, cum să nu-mi fie, dar ne pregăteam de înălţare, se apropia Ispasul. La Ispas, Iisus urcă la cer. Omul trage nădejde că, odată cu Domnul, va urca şi el, puţin. Dar lecţia Domnului este aceasta: pentru a urca trebuie, uneori, să cobori. E şi lecţia fîntînilor. Vezi fîntîna aceea, cînd ciutura loveşte fundul fîntînii, cumpăna înclinată împunge, cu vîrful, perdeaua norilor!
Deşi ştiam că unchiul meu utilizează un limbaj simbolic, urmărindu-l, vedeam ţîşnind, prin închipuita împunsătură din perdeaua fumurie a norilor, lumina soarelui, fierbinte şi albă. Aşteptam ca satul, amorţit pînă atunci, să se umple de viaţă.
Într-un tîrziu, au sosit după apă cîteva fete, cu cobiliţele pe umăr. Privindu-le cum îşi poartă cobiliţele – un fel de cumpene de fîntînă în miniatură – aveam sentimentul că fîntînile toate, însufleţite, porniseră, cu pas uşor şi elastic, pe uliţă. Fetele parcă levitau, deveniseră imponderabile, ca şi cum nu apă ar fi purtat în găleţi, ci lumină...
............................................................................................

Iradierea estetică a fîntînii „afecta” mai tot ce intra în contiguitate cu imaginea ei – de la peisajul care o încercuia în policromii neostoit schimbătoare, pînă la felul în care vreo codană, bălană, sosită după apă, se apleca să prindă... ulciorul!
Se împărtăşea din această putere fiecare dintre componentele ei, care continuau să fascineze – mai mult, să semnifice – chiar după demontare, deci după ce vor fi fost rupte, izolate de întregul viu numit fîntînă. O piatră acoperită de muşchi, scoasă din zidăria fîntînii, continua să exprime ideea de viaţă chiar după ce fîntîna va fi secat demult.
Am urmărit, în timp, lenta prăbuşire a unei fîntîni, din pădurea de la marginea satului. Fuseseră găsite în apa ei nişte zdrenţe, despre care se spunea că ar fi aparţinut mumei pădurii. Sluta s-ar fi îmbolnăvit şi şi-ar fi lepădat straiele rufoase în azurul fîntînii. Încet, fîntîna pe care oamenii au încetat s-o mai îngrijească, pentru că se temeau să se apropie de ea să nu ia cumplita boală – despre ciumă se bănuia că ar fi fost vorba – încet, încet, deci, fîntîna s-a îngălbenit, a sleit. Se adîncise într-o bulboană de hleiuri. Apoi, pietrele care o căptuşeau au început să se rostogolească în gaura oarbă, pe care au umplut-o. Peste ani, un săucan, trecînd pe acolo cu carul şi necunoscînd povestea fîntînii, a încărcat carul cu pietre, le-a dus acasă şi a pietruit cu ele cărarea din curte. Îndată, pe cărarea de piatră a prins a încolţi cîte un fir cu măciulie albastră în capăt. Azurul din apă trecuse în piatră, şi, de acolo, în bumbii celeşti...
............................................................................................

Se pot vedea, prin pieţele marilor oraşe, fîntîni decorative, de suprafaţă, în care apa ţîşneşte, sau picură, ca dintr-o pipetă, din sînii păgîni ai unor zeiţe de bronz. Sau din semnul bărbăţiei, etalat cu emfază de tot felul de amoraşi rubiconzi, din aramă, porţelan şi, mai nou, din gumă. Uneori, poate fi zărit, în spatele unei pînze de apă, menite (desigur, fără succes!) să-i protejeze efigia de privirile hulpave, Eros la zenitul puterii, încordat ca un arc, gata să trimită săgeata. Săgeata nu pleacă, dar firul ţeapăn de apă, pornit din vîrful săgeţii, îi sugerează înaintarea năpraznică, implacabilă (un surrealist şi-o imagina penetrînd longitudinal un zid grandios şi viu format din o mie de fecioare şi cinci mii de trecute vestale, primele fertile, celelalte sterpe, dar apte deopotrivă, după cosmica injecţie, să aducă pe lume nu un plod, ci roiuri fiecare, legiuni, care să întinerească în mod radical substanţa cetăţii şi a lumii).
Astfel de exhibări, de gust plebeian, au, dincolo de pitorescul lor cinic infantil, o dimensiune gravă, fiindcă rostesc despre eternul vis erotic al omului.
Pe de altă parte, trupurile acestea au, în impudica lor apariţie, ceva nobil şi pur, nu fără legătură cu elementul apă. Apa le spală continuu nu numai pe dinafară, ci şi pe dinăuntru, ai zice. Nu doar de praf, ci şi de ruşinea asociată de obicei goliciunii. Apa, şi mai cu seamă apa cristalină a fîntînii are şi această virtute lustrală, cum sugerează atîtea poveşti cu fîntîni. Unele îi au în centru pe Adam şi Eva. În multe parcuri din Europa, peregrinii îi pot admira pe protopărinţii speţei noastre, într-o reprezentare devenită emblematică. Goi şi ruşinaţi după săvîrşirea păcatului, cei doi se ţin de mînă sub coama pletoasă a unui copac fantomatic: o rămuroasă massă lichidă, desenată în aer de jetul de apă al unui havuz. Jetul urcă impetuos, urmînd traseul sevei printr-o tulpină, desfăcîndu-se deasupra capetelor lor şi întorcîndu-se peste ei ca o ploaie menită parcă să-i spele de mîzga de nedemn în care s-au aruncat prin neascultarea cuvîntului divin.

Asemenea poveşti despre dragoste, fertilitate, purificare rosteau, fără paradă de embleme organice şi fără convocarea mitologiilor, şi fîntînile din satul copilăriei mele. Elocinţa lor reuşea să fie maximă, fără sprijinul acestei figuraţii complicate. Conştiinţa că fîntîna-i un puţ cu miracole – unul în care-ai fi vrut să-ţi pierzi capul – era prezentă la mai toţi tinerii şi tinerele care-şi dădeau întîlnire în preajma fîntînii. „Dacă vrei să mă săruţi / Hai puiuţ la puţ” – glăsuia un distih transmis în şoaptă pe uliţă. „La puţ” voia să-nsemne „la fîntînă”, însă expresia aceasta deschidea, în manieră şăgalnică, nesperat de calde izvoare în sufletul exaltat al alesului. „Puţul” conserva în adînc o promisiune de fericire, sub forma stelelor-amfibii, pe care el – alesul – spera să le poată capta în ghiocul de lemn – care e ciutura – pentru a le răsturna în poala alesei, sau pentru a aprinde cu ele grădina!
............................................................................................

Tija de carpen, aceea care purta găleata (goală – în jos şi plină – în sus), se lustruise ca un cioc de dropie. Frecată, ani, zeci de ani la rînd, cu palmele, de către săteni, căpătase o patină pe care rîvna unui sculptor o obţine arareori. Luată de acolo şi aşezată pe un soclu, la Tate Gallery, ar fi clătinat, pentru o clipă, statutul unor opere semnate de greii artei minimaliste. Ar fi participat la dialogul elitelor cu naturaleţea cu care, acolo, în hotarul satului, se întreţinea cu salcîmii şi merii, cu vrejul de fasole, ostreţele şi stîlpii pridvoarelor. Aleşii vizitatori ai faimoasei galerii londoneze, pînă să-şi dea seama că au în faţă un „ready-made” – desigur nu din speţa celor care îl fascinau pe Duchamp –, ar fi tratat-o ca pe o veritabilă operă sculpturală. Mi-i imaginez căutînd indicii despre paternitate şi mirîndu-se de modestia „autorului”, care ar fi uitat să-şi semneze lucrarea! Şi mă imaginez pe mine explicîndu-le, cu vorbele lui M. M. Ciobanu, că artiştii din satul meu nu obişnuiesc să-şi semneze operele, „pentru a nu întina, cu setea lor de recunoaştere, duhul reprezentării”. Dar că totuşi în acel caz, autorii, mai mulţi, aproape toţi fiii şi fiicele satului, ar putea fi identificaţi după amprentele înscrise în pojghiţa de lumină în care se înfăşura, tăcută, insolita „sculptură”.

Mihai PAMFIL

...................................



NOSTALGIA FOTOGRAFIEI la DAN HATMANU
(Palatul Culturii – Sala Voievozilor)

Sporul pe care l-a adus fotografia la cunoaşterea poetică ar trebui să facă obiectul unei mirări continue, spunea Degas.
Ea filtrează specific lumina în şi întru care sălăşluiesc lucrurile.
Este o artă în sine dar semnificaţia ei acoperă, prin repercusiuni, întreg cîmpul vizibilului. Mai toate înnoirile produse în artele frumoase în perioada post Daguerre întreţin un raport oarecare, de apropiere sau orgolioasă distanţare, cu fotografia.
……………………………………………………………

Dan Hatmanu, spirit proteic, picassian, implicat profund în amorsarea ideatică a artei noastre, în conexarea ei la paradigma europeană, la marile întrebări şi nelinişti ale timpului nostru, angajat, în plin dogmatism, pe versantul periculos al poeticii suprarealiste sau abstracte, însă, în acelaşi timp, aşezat calm în duhul păstrător al autohtoniei noastre, în nobila ei cuminţenie patriarhală, a experimentat mai toată gama raporturilor posibile cu mirajul fotografic, de la negaţia polemică, aparţinînd frondeorului cu instrucţie apuseană, pînă la asumarea lui duios nostalgică.
Umbra terifică pe care rivalitatea fotografiei o proiecta în fragilul univers al iluziei, în copilăria civilizaţiei Foto, îngrijorările, angoasele, aprehensiunile care au măcinat elanuri şi orgolii academice atunci cînd mulţi dintre pictori vedeau în imaginea fotografică un concurent crud, redutabil, direct, nu comportă nici un fel de similitudine cu modul în care Dan Hatmanu a înţeles şi simţit relaţia cu universul, în continuă extensiune, al fotografiei. Şi cînd l-a negat, şi cînd l-a asumat, a făcut-o în deplina libertate a gîndului, sigur de puterea lui de invenţie şi configurare.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pînzele expuse recent la Palatul Culturii, într-un cadru discret, elevat, tăcut, exprimă biruinţa consimţirii, a caldei adeziuni la universul familiar al fotografiei. Chipul părinţilor, şcoala din Scobinţi, „doma” vechii academii de artă ieşene (tutelată de spiritul lui Nicolae Tonitza ) – loc al iniţierii în meşteşugul sublim al picturii, chipul unor prieteni, al soţiei, atîtea suveniruri legate de oameni şi locuri care i-au marcat traseul existenţial şi artistic (unul şi acelaşi la Dan Hatmanu) păstrate în albumul cu poze, reînvie în iconografia tandru învăluitoare a tablourilor în ulei, monocrome, expuse la Sala Voievozilor.
În aceste tablouri pictura şi fotografia îşi dau mîna într-o izbîndă a spiritului necunoscător de dihotomii. Tablourile par animate de fervoarea ingenuă a copilului divin care nu operează pe de o parte cu o “aparenţă”, iar pe de alta cu o „esenţă”, întrucît pentru el lumea este armonioasă şi unitară. Ea nu prezintă o faţă ascunsă – esenţa, şi o altă faţă, înşelătoare – masca, ambalajul pervers, ipocrit. Pentru el basmul, iluzia sunt realitatea însăşi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Spiritul fotografic însoţeşte, la nivel de ideal, mai toată creaţia figurativă, din paleolitic pînă în zorii modernităţii.
Atunci cînd primul om civilizat, descoperindu-şi umbra prelungă, s-a hotărît s-o întipărească în nisipul galben, el a avut în minte, în chip insuficient limpezit desigur, o fotografie. O fotografie de dinaintea fotografiei. Putem vorbi, în acest caz, despre un fel de „nostalgie a fotografiei” à rebours !
Afirmaţia este valabilă şi cu privire la autoportretele lui Leonardo, Frans Hals, Rembrandt şi atîtor seniori ai penelului, amici şi emuli, în atemporal, ai lui Hatmanu, căruia îi păstrează un loc de cinste în clubul lor ales, cum o arată şi tabloul sincronic intitulat „Printre mari maeştri”, piesă rezumînd complex spectacolul vizual „pus în scenă” la Sala Voievozilor.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . .

Privirea nostalgică nu falsifică lucrurile, le adaugă nimbul impalpabil al umanităţii din noi şi lacrima – rezerva de rouă la care au dreptul ("Portret sacru"). Sub calda ei adiere, graniţa dintre realitate şi vis se şterge şi te trezeşti în plin realism magic, precum în "J’arrive", în care silueta pictorului şi a umbrelei sale (baston şi baghetă magică în acelaşi timp) se multiplică indefinit, pe toată întinderea orizontului. Sau aşa cum observăm în "Paris, je t’aime": pictorul magician, îmbarcat în carul de aur al iluziei, îşi trăieşte povestea sa cu păsări (împresurîndu-i fiinţa), cu lampadare şi turnuri faimoase (La Tour Eiffel), în inima Oraşului Lumină.
Iradierea nostalgică întîlneşte chipul plin de sedimentul indescifrabil al iubirii ("Poezie şi sentiment") sau prieteniei ("Cvartetul VOCES"; "Profesorul Cuciureanu": în acest portret remarcabil atrag luarea aminte proporţiile, exagerate artistic, ale urechii. Urechea pare făcută pentru a capta efluviile declanşate în Univers de membrii cvartetului VOCES, convocaţi să ofere echivalentul sonor al tablourilor din expoziţia Hatmanu, după modelul Musorgski!).
Sentimentul nostalgic prezintă diminuări sau creşteri de intensitate, nuanţe tonice (precum în "Întîlnire miraculoasă": aici pictorul se întîlneşte sub semnul poantei, al hazului ingenuu, cu Charles Chaplin, surprins într-o atitudine ritos demonstrativă: sprijinit în cîrjă şi purtîndu-şi mîndru pălăriile: una pe cap şi a doua, cea de rezervă, la brîu – bogăţiile inestimabile ale ”îngerului vagabond”! ), sau accente de meditaţie gravă (precum în aparent neutra "Natură statică". Tema lucrării este de fapt TIMPUL care dezagregă lucrurile, dezvăluindu-le precaritatea funciară. Subiectul: MAŞINA DE TOCAT, dezasamblată şi devenită o sumă de organe risipite. Tema revine, într-o exprimare directă, în compoziţia "Ochelarii timpului". Privind-o, ne gîndim la timpul care creşte în noi, implacabil, odată cu numărul ochelarilor. Autorul priveşte însă prin şi peste el, spre orizontul salvator al artei. Artă care cunoaşte, prin contribuţia sa, un moment fast, auroral).

Mihai PAMFIL

.................................................


PROBA CERCULUI


Lucrarea noastră este o Fantezie în alb, galben, albastru, asupra Cercului. Temeiul plastic al lucrării: “zugrăvitura” unei icoane, mărturisind, prin metaforă şi simbol, despre frumuseţea şi coerenţa Creaţiunii.
Icoana, “Icoana Zidirii” (aşa am numit-o) este punctul de plecare, punctul de sosire şi, de fapt, centrul compoziţional al eseului nostru. Toate referirile la cerc sunt, direct sau indirect, referiri la această icoană.


ICOANA ZIDIRII – descriere şi semnificaţii posibile

Aici, Zidirea, care constituie un Tot, format din trei elemente – Spaţiu, Timp, Mişcare – este reprezentată printr-un cerc. De ce printr-un cerc? Întrucât doar cercul poate exprima simultan:
spaţiul (ca cerc),
timpul (ca ciclu – aşadar ca cerc)
mişcarea (ca circuit – aşadar ca cerc).
Singur cercul poate da seamă asupra Creaţiei Divine în întregul ei. Cercul exprimă o Totalitate nu doar în sens spaţial, ci în sensul tuturor celor trei concepte fundamentale în care se reflectă Existentul. Cercul exprimă Coerenţa Zidirii.


CERCUL şi TIMPUL

Timpul nu trece (în Neanth). El curge sferic. Firul său invizibil se toarce şi se întoarce în albia fantasmatică a unui prezent perpetuu. Cum să fi fost posibil, altfel, un basm precum „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte”?!

Pe urma timpului s-au întors Odiseu şi Fiul risipitor. Ne întoarcem în spaţiu, dar ne întoarcem şi în timp. Cînd nu ne întoarcem noi în el, se întoarce timpul în noi, pe traiectoria unui cerc invizibil.
Linia lină, elină, a timpului se dezvoltă în cicluri anuale, cicluri care se închid şi se deschid la infinit. [Aşa cum se proiectează pe ecranul nostru interior, primăvara ar marca momentul deschiderii ciclului (cercului), în timp ce sfîrşitul toamnei, pe cel al închiderii lui. (Iarna ar fi o mică eternitate, deopotrivă fastuoasă şi aspră, între două cicluri). Ciclul (cercul) se resimte mai ales în deschiderile lui. Primăverile ne prilejuiesc o mai acută percepţie a întoarcerii şi reîntoarcerii (timpului), decît toamnele, care, închideri fiind, sunt corelative, oarecum, unui sentiment al neantului, sentiment în care nici cercul, şi nici o altă formă nu pot încăpea].
Dar timpul are şi o componentă rectiliniară (totuşi), indicînd o constantă, ireversibilă alunecare în nimic, dar şi o înnoire statornică a lumii. Din sinteza celor două componente (circulară şi rectiliniară) rezultă un cerc deschis, mulţumită căruia reîntoarcerile pot exceda mecanica oarbă a purei repetitivităţi, devenind ritm, devenind sens.
Simpla reiterare a ceea ce a fost, neînsoţită de bruma de nou, de prospeţimea (de promoroacă) a lui „altceva”, ar ajunge să ne omoare prin monotonie, precum picătura chinezească.
De altfel, schimbarea, înnoirea, nu sînt o simplă metaforă, ele constituie o realitate densă, evidentă pentru oricine. Deşi (mutînd discuţia în spaţiul rarefiat al închipuirii) s-ar putea ca nimic să nu se clintească în ordinea mişcătoare a lumii, iar sentimentul prefacerii, al înnoirii să se datoreze uitării! Reîntîlnirea cu un lucru uitat are toate datele unui fapt inedit, ceea ce convine în fond, ideii de devenire, de evoluţie în cerc deschis. Eminescu, se pare, are dreptate:

„Toate-s vechi şi nouă toate
Vreme trece, vreme vine...”

Precum în poemul circular „Glossă”, vremea trece, vine şi revine mereu, pe unda unui cerc invizibil.

...Să revenim şi noi, pe firul timpului, la Icoana Zidirii. Aici, trimiterea la timp este directă: cercul, ca proiecţie simbolică a lumii, este un zodiac, iar zodiacul nu este altceva decît imaginea timpului, ca destin. Cercul zodiacal, împărţit în douăsprezece sectoare, corespun-zătoare celor douăsprezece luni ale anului, aminteşte cadranul unui ceas, divizat în mod similar. Dincolo de această asemănare (plină de tîlc, de altminteri) adînc semnificativă ni se pare ideea, în sine, de a diviza, de a însemna, de a învârsta timpul, ca pentru a-l aduce la dimensiunile omului (omenescului). Aici, însă, se impune o subliniere:
În ordine simbolică, divizarea timpului, pînă la minut şi secundă, comportă primejdia risipirii. Ne-am putea gîndi la destrămarea fiinţei sale abstracte, la căderea sa în clipă, în fragment. Am avea, astfel, imaginea timpului ca scurgere şi nu ca parcurgere sau curgere. Constantin Noica ar spune că, în această situaţie, curgerea se sminteşte, devenind scurgere, adică risipire. Însă timpul circular revine, se întoarce, nelăsînd clipele să se risipească. Timpul se des-face şi se re-face mereu, cu fiecare reluare a ciclului. Cercul (ciclul) este deci un element de reconstrucţie şi regenerare.
Pentru a nunaţa ideea prezentată mai sus, vom recurge la metafora dansului. La noi, cercul devenit dans este hora. Pe cadranul ceasului orele se prind într-un fel de horă, iar hora implică ideea de unire, de contopire a entităţilor (în substanţa aceleiaşi emoţii!). Astfel încît, ora, cu sensul ei de parte, de fragment umil, fără semnificaţie, este salvată prin noţiunea de horă, aptă să refacă unitatea ideală a începuturilor (în limba greacă HOROS = spaţiu; în limba latină HORA = oră, deci timp; în limba română HORA = contopirea spaţiului cu timpul în mişcarea ritmată a dansatorilor, a jucătorilor). Dar hora este un cerc. Iată deci cum cercul permite trecerea de la parte la întreg şi, prin extensie, de la evanescent la etern, de la bătaia de pleoapă a vieţii terestre, la veşnicia postumă.
Tot cercul permite şi mişcarea în sens invers, de la singurătatea neconsolată a Timpului (considerat în absolutul său), la multiplicitatea orei, minutului, secundei. În CERC se întîlnesc Unul şi Multiplul, tot astfel cum Omul şi Dumnezeu se întîlnesc în CER (să observăm că în limba română „cer” este un „cerc” pururi deschis, parcă pentru a primi sufletele celor blînzi!).


CERCUL ca ÎNCERCARE

În limba română, „cercul” ne dezvăluie şi alte surprize. El închide în conturul său lin, fluent, un conţinut agitat, nu străin de soarta zbuciumată a poporului nostru. În româneşte, cercul formează verbul „a încerca” (persoana I singular – încerc). Prin unele părţi, verbul este „a cerca” (persoana I singular – cerc). Se spune despre cineva care a îndurat multe că este un om „încercat”. Greutăţile, necazurile ne-au fost date de Dumnezeu pentru a ne încerca. Fiecare încercare căreia sîntem chemaţi să-i facem faţă este o PROBĂ a CERCULUI, a perfecţiunii (cerc = perfecţiune), a fidelităţii faţă de Dumnezeu.
Mersul cercului este „de-a dura” şi el ne introduce în „durată”, în „durabil”, dar el ne dă şi „a îndura”. Proba cercului presupune capacitatea noastră de a îndura (aşa cum a îndurat Iisus Hristos), de a suporta adversităţile vieţii. Iar cel ce îndură dobîndeşte cu timpul sentimentul profund creştin al îndurării, al milei. Nici un muritor n-a îndurat şi n-a fost mai îndurător ca Iisus Hristos, nimeni n-a fost mai neclintit în hotărîrea de a suporta durerea pînă la capăt şi, în acelaşi timp, de a alina suferinţa altora. Cercul perfect al existenţei Sale terestre s-a închis prin Jertfă, spre a se redeschide prin Înviere şi prin Înălţarea sa la Cer.
Dacă cercul este rotitor, cuvîntul „cerc” este rostitor. Cercul s-a insinuat în rostire sub forma literei O, de la „Om”, probabil pentru a învesti numele de om cu atributul perfecţiunii. Numele nostru, care precede existenţa noastră („La început a fost cuvîntul” – Evanghelia după Ioan) ne sugerează că omul a fost creat întru perfecţiune. El trebuie să fie demn de numele său de om. Prin căderea în păcat omul a pierdut sensul perfecţiunii. Ca latenţă, perfecţiunea este înscrisă însă în numele său. Punerea ei în act pretinde o Cale. Calea este Mesia: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” – a spus Fiul Omului. Proba cercului, pe care n-a trecut-o Adam, a trecut-o Iisus. Noi suntem chemaţi să-L urmăm.
Atunci cînd vorbim de perfecţiunea cercului, o facem, fireşte, din perspectiva etosului creştin, căci altfel, perfecte ar fi şi cercurile „Infernului” dantesc. Bine închise în perfecţiunea lor nefastă, ele nu-i mai lasă oropsitului nici o speranţă. Perfect (în accepţiunea benignă a termenului) este cerul, perfecte sunt aureolele sfinţilor, ceruri şi ele, deci cercuri – fireşte deschise (în opoziţie cu cercul vicios, închis).
Faptul că cercul este legat de ideea de perfecţiune nu trebuie să descurajeze, întrucît ar fixa „ştacheta” valorilor la o cotă de neatins (în cer). Cercul sugerează, nu fixează. Fixitatea îi este ostilă. Cercul rezonează într-unul din cele mai frumoase cuvinte româneşti. Este vorba de „circa”, vocabulă a toleranţei creştine prin excelenţă. „Circa” legitimează vagul, aproximativul, probabilul. În spaţiul moral al acestui cuvînt putem respira uşor, ne putem mişca, putem visa. „Circa” este ceea ce se opune sensului unic, preciziei care usucă. Aşadar cercul nu este numai încercare, angajare încrâncenată, disperată pe calea unei perfecţiuni de neatins. Cercul ne încearcă, dar cu blîndeţe.

CER – ORIZONT – CERC
CERC – ORIZONT – CER

Nici Cerul, ipostaza perfectă a cercului, nu se izolează într-un înalt ostil, sfidător. „El îşi pleacă zările pe toate cărările”, conferind Orizont spaţiului nostru existenţial. (Orizontul ar fi, în acest sens, o întruchipare a transcendenţei coborîtoare, din viziunea sofianică a unui Blaga). Cerul coboară pentru ca noi să putem urca. Orizontul, ca primă treaptă în urcuşul nostru spre cer, ne spune că ascensiunea are o componentă orizontală. Înainte de a urca, ar fi necesar, deci, să avansăm temeinic în direcţia Orizontului. Înţelesul tainic al crucii acesta pare să fie. Urcuşul vertical direct nu se arată posibil, întrucît ar aprinde în spirit infatuarea luciferică, orgoliul, mândria. Icar, pentru că a cutezat să „atace” verticala în mod direct, a plătit cu viaţa. Dar omul care înaintează în direcţia Orizontului deja urcă. Pentru el, dincolo de Orizont se află Pămîntul Făgăduinţei, sau, dacă este mahomedan, Cetatea Sfântă Mecca.
În cultura noastră, corelarea necesară a celor două coordonate este cristalin exprimată de Complexul monumental brâncuşian de la Târgu-Jiu. Verticala Înălţării Domnului („Coloana Infinitului”), „Sărutul lui Iuda” şi „Cina cea de taină” se înscriu pe o orizontală perfectă.
Cît despre „Măiastra” lui Brâncuşi, al cărei zbor este întruchiparea purei verticalităţi, aceasta a fost posibilă întrucât în cuprinsul culturii române există minunea numită „Cloşca cu puii de aur” (pe care o putem circumscrie unui topos purtînd însemnele orizontalităţii).
Apoi, această articulare a verticalei cu orizontala este probată de chiar viaţa sculptorului: suişul său pe axa valorilor perene ale Umanităţii a fost prefaţat de un drum lung, bănuim istovitor, făcut cu pasul, de la Hobiţa la capătul Lumii...


CERCUL CA MIŞCARE

Cercul, ca mişcare, este Circuit.
Faptul numit „circuit” împlineşte unitatea de spaţiu, timp, mişcare a cercului în genere, unitate fără de care Creaţia Divină nu poate fi concepută – cum, de altfel, nici creaţia omenească: cercurile lui Arhimede reflectă fidel unitatea de loc, timp, acţiune a tragediei clasice greceşti. (Destinul tragic al marelui învăţat grec, solidar cu tragedia însăşi, stă şi el sub semnul acestei sublime unităţi).


CULORILE

Există o meta-realitate a culorilor (ca, de altfel, a tuturor lucrurilor) pe care numai cuvîntul ne-o poate revela. Faptul că ne aflăm în prezenţa unui obiect sacru, ne îndeamnă la cîteva reflecţii asupra legăturilor ascunse existente între culori (ca realităţi fizice), denumirile lor (în limba română, fireşte) şi Divinitate. Aici, trei sunt culorile utilizate: albul, albastrul, galbenul:
-ALB
-ALBastru
gALBen

Albul, ca "mamă" a tuturor culorilor, este sinonim cu Lumina Însăşi. El evocă puritate, curăţenie, neprihănire, sfinţenie. El este culoarea îngerilor şi a florilor din colindele noastre: „Florile Dalbe”, cu „D” de la Domn, Dumnezeu, Divinitate.
Este, în acelaşi timp, expresia principiului afirmativ (Da) al Vieţii, al Fiinţei, în opoziţie cu Negrul, ca principiu al Negaţiei, al Nefiinţei, exprimat prin culoarea Necuratului.
Dacă ALBul este Lumină, ALBastrul este Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. El este culoarea Cerului, (aşadar) culoarea întinderilor astrale:

ALB + ASTRU
↓...............↓
lumină lumină

Galbenul, la rîndul său, este un alt GEN de ALB: G + ALB + EN
Faptul devine evident dacă vom citi cuvîntul nu liniar ci, cumva, circular, adică închizînd extremităţile G şi EN (GEN) într-un cerc, în jurul centrului format de cuvîntul ALB (exerciţiul este un joc, fireşte).
Vom închide cercul „investigaţiei” noastre cu îndemnul poetului popular:
„Nu te uita după apă
Că apa îi ducătoare
Niciodată-nturnătoare,
Ci te uită după Soare
Că Soarele-i ducător
Şi iară înturnător......”
Vom spune, totuşi, că nu numai Soarele, ci şi apa, asemeni timpului, în măsura în care este curgere, şi nu scurgere smintită (ca să revenim la Noica), deci şi apa se întoarnă, nu doar se toarnă. Se întoarce ciclic, ca ploaie, ca ninsoare, ca lumină...

Mihai PAMFIL

.....................................................


SUNETELE F şi V
(comentariu indirect la "Afrodita versus Freud", tablou semnat de pictorita ieseana Zamfira Bîrzu)

Pipăitul este simţul cel mai lacom dintre toate, întrucît tinde să ia în posesiune nu doar universul carnal, nu doar materia vibratilă, ci şi universul spiritual, lumea abstracţiunilor. Pipăim cu mîinile, dar pipăim şi cu ochii, şi cu buzele, şi cu papilele gustative, şi cu senzorii laringieni, care se încarcă electric la atingerea particulelor de polen risipite în valul de aer inspirat sau expirat, la cîte un ah !, sau oh !, din clipele de mare intimitate, pipăim cu inteligenţa, cu imaginaţia, pipăim fiinţe, lucruri, idei, amintiri.
Trăim într-un univers tactil. Văzul, auzul, gustul, mirosul nu sînt decît prelungiri ale simţului tactil. Prin ele intrăm în contact cu realitatea. Sîntem nişte fiinţe iremediabil senzuale, aplecarea noastră către filosofie şi matematici superioare nu este dictată decît de poftă, de pofta de a şti, e-adevărat, dar pofta de a şti este totuşi o specie a poftei, iar pofta, în esenţa ei ireductibilă, e carnală, e senzuală, pentru că vizează contactul, plăcerea atingerii. Ne place să ne atingem iubita, dar ne place de asemenea să atingem performanţe, scopuri etc.
Discipolii lui Freud vorbesc de senzualitatea liniei curbe, de senzualitatea unor culori (cum ar fi culoarea roz), de senzualitatea vocalelor, de senzualitatea unor consoane (cum ar fi consoana F, consoanele V, L, H). Acestea ar avea capacitatea de a nuanţa specific structurile în care apar (structuri grafice, structuri cromatice, cuvinte). Despre energia specifică a unor vocale sau consoane, de pildă, care ar conferi cuvintelor în care apar un tîlc anume, s-a scris mult. La hinduşi, cercetarea relaţiei dintre sensul (“sensualitatea”) şi “senzualitatea” cuvintelor a condus la o adevărată “teologie a sunetului”, culminînd cu interpretarea silabei “primordiale” AUM (OM). Potrivit lui Vivekanananda, consoanele şi vocalele sînt nuclee energetice în jurul cărora se organizează sensurile adînci ale cuvintelor care formează baza limbilor naturale. În Europa, vocalelor şi consoanelor li se închină adevărate ode (Arthur Rimbaud – poezia “Vocale” ; Josef Weinheber – “Odă literelor”, etc.), autorii acestora fiind conştienţi de forţa pe care cuvintele o datorează particulelor din care sînt compuse. Baudelaire şi Verlaine consideră că marile cuvinte ale unei limbi cresc organic, pornind de la nucleele senzual-sonore reprezentate de vocalele şi consoanele acelei limbi. După ei, această regulă se verifică mai ales în cazul limbii franceze arhaice (scutite de “convenţionalismul stupid” propriu limbajului ştiinţific modern), dar sînt convinşi că ea e valabilă şi în cazul altor limbi. Încercînd să vedem dacă regula funcţionează şi în româneşte, am descoperit, cu surprindere, nu numai că funcţionează, dar că funcţionează exemplar. Există două sunete pe care românii le preferă înaintea tuturor celorlalte. Este vorba despre sunetele F şi V.

Sunetul F. Senzualitatea sunetului F este evidentă. F este o consoană moale, are Fineţe, mecanismul său de producere implică buzele, organele sărutului, e Foşnitor, e Fluid, se “Furişează” în miezul cuvintelor, conferindu-le Frăgezime, Fiinţa lui te Farmecă şi te Fură, e implicat în poFtă şi în oFtat. Avînd aceste virtuţi, nu e de mirare că “ne-a dat” cuvintele Fundamentale: FIINŢĂ, FĂPTURĂ, FIRE (amplu cercetate de Constantin Noica). Ne-a dat, de asemenea, cuvintele referitoare la Formele şi Funcţiile prin care se asigură perpetuarea FIINŢEI (FĂPTURII): Femeie, Falus, Fecundare (inclusiv Forma populară, de nereprodus), Fecunditate, Fertilizare, Fertilitate. Apoi, pe cele referitoare la ceea ce urmează, Firesc, Fecundării: Făt, Fată, Fiu, Fiică, Fecior, Fecioară, apoi, Flăcău, Frate – o veritabilă Familie!

În cîmpul de sugestie al lui F intră şi Fiinţa vegetală, în primul rînd Floarea – implicată în reproducere, apoi Fructul (ca rezultat al reproducerii) şi, desigur, Foaia (Frunza) – implicată în Fotosinteză, şi Firul (de pildă Firul de tri-Foi), toate acestea avînd ca atribute Frăgezimea şi Flexibilitatea – în Forma verde, şi Fragilitatea – în Forma uscată.

Sunetul V. Atunci cînd F- ul devine grav, se face V.

F şi V, ca foneme, sînt aproape la Fel. Modul lor de Formare este aproape identic. El implică aceeaşi zonă a aparatului Fonator, generînd o Vibraţie (tactilă) asemănătoare şi antrenînd senzaţii şi percepţii orientate în aceeaşi direcţie a Fiinţei. În planul vorbirii, V produce VIAŢA, atributul cel mai de preţ al FIINŢEI, şi produce restul Vorbelor menite să acopere aspectele Fundamentale ale Fiinţei (Vieţii) şi mecanismelor sale de reproducere: Virilitate (din lat. Vir-bărbat ), Vulvă, Vagin, Vînă, Vibraţie.
Vorbele esenţiale ale Vieţii Vegetale, pe lîngă cele formate cu F şi menţionate deja (Floare, Fruct, Foaie, Frunză, Fir etc.) includ în structura lor sonoră consoana V: Viţă, Verdeaţă, seVă.

Mihai PAMFIL

..........................................................




NUDURILE LUI ANDREI SZANTO

De această dată, gravorul A.Szanto expune pictură. Acul cu vîrf de oţel şi substanţele vitriolante sînt pentru moment abandonate. Pentru a nu-şi răni subiectele delicate (prin excelenţă nuduri) el recurge la pensule mătăsoase, înmuiate în balsamuri fine! Nudurile lui sunt tot atîtea Eve, tot atîtea ecouri ale păcatului originar. O complicitate vinovată se naşte între trupurile glisante, scăldate în rozuri înmiresmate, şi spectatorul curios şi “sensibil”. Aici, epidermicul, cu tot ce presupune ca sugestie retiniană şi tactil-olfactivă, pare esenţial. Vibraţia lui antrenează vibraţia întregii ambianţe receptive, punînd în mişcare nebănuite latenţe “lirice”, neaşteptate energii subiective! Întinsă leneş pe pajiştea verde, preafrumoasa, preastrălucitoarea Evă este gata să-i strecoare în suflet naivului Adam şarpele păcatului! Pielea ei respiră prin toţi porii dorinţă, sete fierbinte de posesiune. Szanto nu pictează cu vopsele obişnuite, el întinde rujuri, rimeluri, lacuri, creme, presară pudră, cînd stratul e prea gros şterge cu apă distilată şi acetonă, uneori cu spirt. Parfumul se adaugă la sfîrşit, ca un prisos. O pictură de budoar, alimentată de lecţia rococo, cu nimfe şi naiade, săltînd vesel prin grădini şi parcuri, o pictură senină, reconfortantă, pentru cei mulţi !



SINTEZELE LUI VALENTIN GANŢA

Arcul creaţiei lui Valentin Ganţa închide în el tot ce e mai vechi, ca îndeletnicire umană dovedită, şi tot ce e mai nou: ceramica la un capăt şi arta digitală (în special fotografia, considerată în sensul ei originar de „scriere cu lumină”), la celălalt capăt.
Între urma călcîiului întipărită în pămîntul reavăn de primii oameni şi amprenta imaterială pe care lumina o lasă pe o foaie de hîrtie sau pe ecranul de sticlă al calculatorului prezent în atelierul creatorului contemporan e o distanţă egală, istoriceşte, cu veşnicia. Valentin Ganţa comprimă această distanţă (durată) în simultaneitatea aproximativă a unei creaţii ce refuză să departajeze artele pe temeiul gradului lor de noutate. Artistul nu poate decît să zîmbească atunci cînd asistă la împărţirea valorilor în „contemporane” şi „necontemporane” în funcţie de noutatea mediilor utilizate. Şi pe bună dreptate, pentru că vechi nu înseamnă, nu poate însemna automat învechit, perimat, prăfuit, după cum nou nu înseamnă neapărat important şi valid. Aşa cum lutul nu se reduce la chtonian – interpretat adesea unilateral, ca mediu al tîrîrii serpentine, şi aşa cum fotografia nu ţine exclusiv de registrul luminii şi al zborului. În artă, lumina e înainte de toate o dimensiune spirituală, ca la mereu tînărul Homer, şi ea se cucereşte pe cale artistică. În acest sens, între umila fărîmă de humă şi vîlvătaia de pe ecranul laptopului nu există, în esenţă, nici o diferenţă. Ambele sînt simplu material de lucru, pe care artistul urmează să-l încarce cu lumina unei semnificaţii. E ceea ce încearcă şi Valentin Ganţa. Încercare încoronată cu atîtea recunoscute succese, între care şi cel repurtat cu mai mulţi ani în urmă, cînd a reprezentat ţara la Bienala de la Faenza, cel mai important festival al ceramiştilor din întreaga lume. Sau cele probate cu ocazia participării sale la prestigioase confruntări ale artiştilor fotografi, organizate în ţară şi peste fruntarii.

***
Obiectele modelate în pasta ceramică de catre Valentin Ganţa au, iniţial, aspectul unor turte sau mase informe. Acestea se transformă, treptat, în cochilii perlate şi carcase uşoare, imponderabile aproape, ale unor grele, substanţiale conţinuturi simbolice. Un astfel de obiect este, bunăoară, „Marea Zeiţă”, un fel de „burduf al lui Eol”, fragil, dar cu atît mai sonor. Pe rotunda lui suprafaţă, întreruptă – acolo unde inteligenţa ochiului reclamă necesara surpriză – de creasta unei cute bine marcate, lumina scapără semnificaţii.
În ce priveşte celălalt domeniu – acela al fotografiei – pline de tîlc mi se par lucrările în care artistul pare interesat să capteze lumina din adîncul scoarţei pămîntului – aceea care sculptează fabuloasele geometrii ale florilor de diamant – o lumină de altă natură, ai zice aceeaşi care faţetează nucleele gîndurilor, ale ideilor...



RACURSIU MIHAELA GANŢA

Plăpîndul izvor de visuri şi evaziuni care este natura beneficiază, din partea sa, de o specială atenţie, menită, parcă, să contracareze efectele cenuşii ale excesului de mecanizare, de artificializare a vieţii.
„Nu puneţi cătuşe florilor”!, pare să ne implore artista, văzînd cum lespedea de ciment, simbolul funest al civilizaţiei noastre, se întinde pe zi ce trece peste satele, peste izvoarele, peste pădurile şi peste creştetele noastre.
Fiecare pînză mîngîiată de pensula ei mlădioasă elogiază un deal, o rîpă sau un drumeag cotind printre pomi răvăşiţi de melancolie.
Cu fiecare dîră de culoare pe care o lasă în cîmpul privirilor noastre, sădeşte o floare, o iluzie.
.......................................................................................................................................................................
În peregrinările ei profesionale, Mihaela Ganţa caută cu febrilitate semnele viului. Este nespus de tristă cînd, în locul lor, nu întîlneşte decît soclurile goale ale unor copaci seceraţi de fulger sau de secure. Dar, ca o reparaţie simbolică, priveliştile acestea dezolante vor înverzi, miraculos, în inspirate metafore plastice. Şi cînd spun vor înverzi, vreau să spun vor rodi, cum, desigur, aţi şi înţeles. Piesele din ciclul "Ferestre printr-un copac imaginar", de dată recentă, pornesc de la înregistrarea unor atari realităţi. Deşi nu-şi propune, Mihaela Ganţa demonstrează că imaginile ruinei şi pîrjolului se pretează optim la conceptualizări şi prelucrări ţinînd de ordinea intrinsecă a operei de artă, în pofida a ceea ce am fost obişnuiţi să credem, prin frecventarea unei anume creaţii romantice, prea scrupulos şi obedient descriptive. Scheletul uscat şi contorsionat al unui copac îi oferă artistei pretextul unor elaborări remarcabile prin inventivitatea decorativă (mergînd către un soi de „baroc flamboyant”), dar şi prin acurateţea ductului grafic. Bernini nu obţine o linie mai pură pentru feroneriile de mare stil!
Din pofta ei de aer, de soare, de culoare se nasc, adesea, lucrări de mare expresivitate cromatică. Verdele din peisajele sale, mustind de valenţe organice, uneori strigă şi urlă, parcă pentru a speria răul şi a alerta nepăsarea. Alteori, se detensionează, treptat, pînă la şoaptă. Între strigăt şi şoapta care cheamă şi învăluie, lucrările etalează o plajă nesfîrşită de nuanţe.
Ca să te bucuri cu adevărat de această pictură, trebuie să ţii seama de ceva ce nu aparţine doar văzului. Punctul spre care Mihaela Ganţa îşi înalţă spaţiile se află în spirit. Trunchiurile copacilor din unele dintre lucrările sale sînt coloane ionice menite să susţină un edificiu imaterial, pe care vital-suavul joc al aparenţelor îl presupune, doar.
Un freamăt care vine din altă parte, şi pe care foşnirea frunzişurilor nu-l anulează, dimpotrivă, conferă acestor lucrări o dimensiune care lipseşte, obişnuit, unui peisaj.
De fapt, Mihaela Ganţa nu este ceea ce numim, simplu, un peisagist. Faptul că ea abordează curent portretul şi compoziţia religioasă îi permite accesul la zona unor mult mai diafane miraje decît cele care solicită o atenţie exclusiv retiniană. Lumina care învăluie chipul Mădălinei, fiica artistei, în numeroasele portrete pe care i le consacră, şi care străbate, feeric, marile sale compoziţii religioase, realizate pentru biserica greco-catolică din Baia Sprie, nu este de natură fizică, şi este aceeaşi care adie, imperceptibil, şi în peisajele sale...




Salonul anual al U. A. P. (Hotel Europa, Iaşi)
COSMOGENEZA LILIANEI BRATESCU NASTAS

...semne născînde, părînd a se retrage în golul originar, sorbite în liniştea vastă a începuturilor... Palide, vegetative pîlpîiri ale negrului, ezitant între a voi şi a nu voi să fie, ori, dimpotrivă, vădind o concentrare, o înteţire a energiei conţinute, apte să irumpă în negre, simbolice constelaţii.
Neodihna şi neaşezarea ar fi starea caracteristică a acestor semne, încolţite în vid, sau pur şi simplu zvîrlite acolo de un demiurgos-poet, într-un gest ziditor. Ecranul albastru, fereastră „tăiată” în corporeitatea gracilă a unui „pilastru”, răsfrînge, precum luciul unui lac imobil, selenar, vaste porţiuni de firmament, devenite scena unor evenimente de astrofizică stranie. Atentă la ecloziunea lumilor din Chaos, preocupată, în acelaşi timp, să le genereze ea însăşi, Liliana Brătescu Nastas trăieşte, la nivelul unei experienţe poetice unice, actul mirobolant al genezei cosmice.
Cosmosul, pentru ea, este, pe de o parte, locul unor graţioase petreceri ludice, arena unor incitante desfăşurări energetice, cu puncte de emergenţă în sfera multipolară a creativităţii, pe de altă parte, el e sinonim cu CERUL, care trebuie înţeles mai cu seamă ca spaţiu spiritual.
Adînc semnificativ mi se pare faptul că stelele imaginate de Liliana Nastas nu emit lumină fizică. Asemănarea lor cu „găurile negre” este însă una pur exterioară. Nimic nu ne împiedică să le asemuim unor fiinţe introvertite, concentrînd întreaga lumină în ele însele. Dar oare sînt ele stele, sau ochii negri, ucigători, ai unor fete, sau ai unor sălbăticiuni?!



GÂNDURI LA EXPOZIŢIA MIHAI CHIUARU

Forţa acestor imagini stă în autenticul lor, în radicalitatea lor hirsută, în stringenţa facturii lor. Nici o intenţie edulcorantă, nici o cochetărie cu frumosul de uz comun, cu nobleţea stereotipă şi fadă clamată de comodele clişee. Stilizării premeditate, convenţionale, Mihai Chiuaru îi răspunde cu belşug de gesturi spontane, într-o frenezie a posesiunii senzoriale vecină cu abandonul de sine. Un dezmăţ sublim căruia pictorul religios, precaut şi cuminte, odată coborît de pe schelă, i se dedă compensator, recuperînd, pentru arta sa, scăpată din cleştele severelor canoane, dinamica elementarului, vitalul, cu partea lui de ludic şi de neprevăzut. Pe cît e de calmă, în senina ei detaşare, lumea de pe schelă, aşezată ferm în limpezimea canonului imutabil, pe atît de avîntată, de fremătătoare, de pasionantă e lumea tablourilor lui Chiuaru iscată “la sol”! O lume pe cît de abstractă morfologic, pe atît de concretă în adevărul prezenţei ei fizice: fragmentele textile lipite şi integrate cromatic, tăieturile din ziare, materia aglutinată în care simţi freamătul uneltelor, pot fi pipăite, sunt acolo, prezenţe adevărate şi nu simplă amăgire a retinei! Dar, oricât de bine saturate material, oricat de bine hrănite cu pigmenţi, cu substanţe, pînzele lui Mihai Chiuaru nu coboară din condiţia spirituală. Religiosul nu este expropriat, ci altfel exprimat. Risipa de calităţi tactile, răsfăţul gestual, patosul cromatic nu cauţionează nici o clipă senzualul profan. Departe de a fi simple receptacole de senzitivitate, pînzele lui Chiuaru oferă, dimpotrivă, o probă de rafinament spiritual ieşit din comun. Exprimat în forma întrupată a artei. Spiritul treimic, din preajma altarelor pictate de Mihai Chiuaru, adie, discret şi diriguitor, şi în atelierul băcăuan al pictorului!

Fotografiile lui Mihai Pamfil

  • Adăugare fotografii
  • Vizualizează Tot

Panou de comentarii (27 comentarii)

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

La 4:13pm în Octombrie 25, 2015, Gabriela Ene a spus...

Felicitari ...

La 10:34am în Februarie 19, 2015, Monica Rohan a spus...

Nu aveți spațiu pentru comentarii în dreptul desenelor, din păcate...

Îmi place (și) cel recomandat astăzi. Felicitări! E-atât de ...diferit.

Contur de pâine caldă, în tremurul de abur sfânt înveșmântat...

La 12:34am on Mai 14, 2014, Cavalerul Trac i-a dăruit utilizatorului Mihai Pamfil un cadou...
Cadou
Multumesc pentru prietenia dumneavoastra sincera si pentru add...
La 5:43pm în Decembrie 24, 2013, Simona Antonescu a spus...

Crăciun luminos!

La 4:11pm în Noiembrie 10, 2013, Monica Rohan a spus...

Mulțumim de aducerea lui Mihai Olos. Multă-i bucuria. Minune! Aici nu laudele se cer, nu chipul laudei așteptatu-i. Ci, al înălțatului îngenunchind. Că tăietura e în inima pomului-măr viu și veșnic sângerându-și rana din iubire spre sărmanii tăietorii săi.

La 12:01pm în Noiembrie 8, 2013, Stoica Alina a spus...

Lucie Bilodeau.

O zi luminoasa ,intr-o zi de sarbatoare! La multi ani!

La 10:27am în Noiembrie 6, 2013, Stoica Alina a spus...

Ganbar Ganbarli.

Bucuria este si de partea mea !

O incursiune interesanta si placuta ,deosebit !

La 10:37pm în Octombrie 31, 2013, Ştefan Jurcă a spus...

Multumesc pentru aprecierea textului meu Pictorul si vila Wagner.O seara minunata!

La 2:05pm în Octombrie 29, 2013, Monica Rohan a spus...

„Natura statică”, această lucrare este „interactivă”, nu-i așa? Intrigă înclinația obiectelor, îți vine să le oprești iute-iute să nu apuce să cadă... cred că în minte se declanșează automat un mănunchi de întrebări, de s-ar vedea, ar face lumină din „beculețele” tuturor celor ce trec prin dreptul acestei picturi. Îmi place, într-adevăr. Și, din nou, nu are „piele”, conturul desenat nu se lasă descoperit (doar cât să țină umbra), e dizolvat în aer, apă și văzduh?

(E ulei sau tempera sau...?)

La 9:38pm în Septembrie 28, 2013, George Rizescu a spus...

Mă onorează prietenia domniilor voastre!

George Rizescu

La 7:55pm în Iunie 16, 2013, Monica Rohan a spus...

Mulțumesc din suflet. Doamne-ajută! 

Cu drag...

La 3:24pm on Februarie 27, 2013, Fortu Nastasa i-a dăruit utilizatorului Mihai Pamfil un cadou...
Cadou
Lucrari de exceptie ! Felicitari! Genial!!!!
La 11:54am on Aprilie 18, 2011, Sânziana Batişte i-a dăruit utilizatorului Mihai Pamfil un cadou...
Cadou
Vă mulţumesc frumos! Floriile şi florile să vă bucure sufletul, an de an! Sânziana Batişte
La 6:23pm on Aprilie 11, 2011, Sânziana Batişte i-a dăruit utilizatorului Mihai Pamfil un cadou...
Cadou
Cu stimă, Sânziana Batişte
La 5:56pm on Aprilie 01, 2011, ZINCA MARIUS IULIAN i-a dăruit utilizatorului Mihai Pamfil un cadou...
Cadou
LA MULTI ANI!
La 2:16pm on Februarie 28, 2011, toma verginia i-a dăruit utilizatorului Mihai Pamfil un cadou...
Cadou
La mai multe !
La 7:44pm în Ianuarie 21, 2011, LILIANA BERTEA a spus...
Felicitari ! pentru blogul tau exceptional !
La 12:26am on August 07, 2010, Aurora i-a dăruit utilizatorului Mihai Pamfil un cadou...
Cadou
Va multumesc pentru cadou !
La 6:38pm on August 06, 2010, Melniciuc Ilie i-a dăruit utilizatorului Mihai Pamfil un cadou...
Cadou
SANATATE SI TOATE BUNE

Activitatea Recentă

Utilizatorului Mihai Pamfil îi place postarea pe blog Literatura : IRINA – LUCIA MIHALCA și ”CELĂLALT TRUP – O NOUĂ VIAȚĂ”, Gheorghe Apetroae, Sibiu a lui Gheorghe Apetroae - Sibiu
Aug 24
Mihai Pamfil a postat o fotografie
Ian 21
Mihai Pamfil a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog „MAGDA CARNECI - Desenele lui Mihai Pamfil” a utilizatorului Mihai Pamfil
"..."
Ian 16
Utilizatorului Mihai Ștefan Arsene îi place postarea pe blog MAGDA CARNECI - Desenele lui Mihai Pamfil a lui Mihai Pamfil
Sep 19, 2016
Mihai Pamfil a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog „MAGDA CARNECI - Desenele lui Mihai Pamfil” a utilizatorului Mihai Pamfil
"..."
Sep 17, 2016
Mihai Pamfil a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog „Sacrul - în pictura lui BARTOS JENO” a utilizatorului Mihai Pamfil
Iul 7, 2016
Mihai Pamfil a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog „Sacrul - în pictura lui BARTOS JENO” a utilizatorului Mihai Pamfil
Iul 7, 2016
Postare de log efectuată de Mihai Pamfil

Sacrul - în pictura lui BARTOS JENO

Sacrul -  în pictura lui Bartos Jeno  În pictura românească a ultimelor decenii, în care atitudinea deconstructivistă, acțiunile demolatoare, neurmate întotdeauna de necesarul gest creator, compensator, se manifestă cu tot mai multă furie,  Bartos Jeno asumă  o poziție rațională, prin aplecarea sa către  construcție.  Prin aportul său și al altor artiști știutori și iubitori de geometrie euclidiană, imaginea, amenințată cu dispersia, își recapătă demnitatea.  Pentru Bartoș Jeno , ”echilibrul”,…Vezi mai mult
Iul 6, 2016
Mihai Pamfil şi Mihai Ștefan Arsene sunt acum prieteni
Mai 27, 2016
Postare de log efectuată de Mihai Pamfil
Mai 25, 2016
Mihai Pamfil a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog „OPERA APERTA. Portrete noi de MIHAELA GANTA” a utilizatorului Mihai Pamfil
"..."
Apr 9, 2016
Mihai Pamfil a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog „SAPTE PORTRETE DE MIHAELA GANTA” a utilizatorului Mihai Pamfil
"..."
Apr 9, 2016
Utilizatorului Mihai Pamfil îi place postarea pe blog Albă și fără sfârșit a lui Dominique Iordache
Mar 7, 2016
Utilizatorului Ştefan Jurcă îi place postarea pe blog Bienala nationala LASCAR VOREL, ediţia 2013. a lui Mihai Pamfil
Ian 10, 2016
Utilizatorului Mihai Pamfil îi place postarea pe blog Literatura, Chloris, Gheorghe Apetroae, Sibiu a lui Gheorghe Apetroae - Sibiu
Ian 1, 2016
Utilizatorului Mihai Pamfil îi place postarea pe blog Fără titlu a lui Ştefan Jurcă
Dec 22, 2015
Utilizatorului Mihai Pamfil îi place postarea pe blog Marea arta a lui Ştefan Jurcă
Dec 22, 2015
Utilizatorului Mihai Pamfil îi place postarea pe blog Cînd totul în jurul tău putrezeşte, de ce să-ţi fie teamă? a lui Stoica Alina
Dec 7, 2015
Lui Monica Rohan i-a plăcut fotografia lui Mihai Pamfil
Nov 17, 2015

PollDaddy

 
 
 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor