omoară-mă iubito dar să nu plângi

când licărul din pietre seacă

când pe la colțuri vezi

oameni cum în gunoaie caută

o zi mai bună

din câte-au mai rămas

și o sticlă de bere

să uite

că sunt de pripas

să uite inima le cere

și-i vezi la colțuri așteptând

o pâine

un ban

o lumânare aprinsă să țină veșnicia toată

omoară-mă iubito dar să nu plângi

când licărul din pietre seacă

un cârd de ciori s-a aciuiat pe aici

și nici de arunci cu piatra

nu mai pleacă

dorm oamenii sub poduri

în canale

și nu-i coșmar iubito

dorm oamenii în gări

și nu așteaptă trenuri ce nu mai vin

dorm oamenii pe străzi

în parcuri

nici case nu mai au

nici vieți să treacă

dorm oamenii ș-așteaptă

ca fructul să se coacă

și să cadă un nou vis

pe marginea fântânii stă în căldare apa

trag de laț e ud

pentru ce realitate ai optat iubito

când iată și norii se scutură atât de rar

iar fântânile seacă odată în an

vorbim și tu nu mă auzi

odată în an te privesc

și tu ștergi cu buretele retina

pentru tine iubito prind în laț visul

și vai ce păcat la răsărit se topește

patrulez la marginea lumii

în fața mea hăul mă măsoară

degeaba încerc să mă întorc din drum

nu mai am pași și mă transform

în libelulă călătoare

ce caută un ram … unica floare

patrulez la marginea luminii

nimeni nu intră nimeni nu iese

sunt ca o pasăre căutătoare

de aștri noi ascunși în cețuri dese

prin care gândul nu mai răzbate

degeaba așteaptă ulii să mă întorc din drum

căci nimeni nu mă înțelege

degeaba aștepți și tu ca un nebun

nimeni nu vrea nimeni nu crede

doar gesturi fade

în jur în jur în jur

                                      * * *

mă uit în oglindă și nu am chip

îmi lipsesc esențial și gura și ochiii și nasul

iubita mea când a plecat a luat cu ea

și părul și urechile și buza

sunt doar amintirea pe o poză

ce mâine a dispărut mâncată de cariu

mă uit în oglindă și nu am mâini

iubita mea m-a scris cândva

și m-a imaginat scriind acele versuri

acum m-a uitat

și am dispărut în eter cu tot cu iubirea

în oglindă nu se vede nimic

                                        * * *

iubita mea citește o carte

'' sărută-mă iubito cu patimă nebună ''

și ochii i se împăienjenesc căci

'' lumina se scurge prin perdea ca o amantă care intră pe furiș''

ea știe

'' pe altă stea e ziua-n care-ți legam

părul în cozi la spate''

și nu se poate dumiri de ce se întâmplă deoarece

'' iubito au început peștii să cânte''

iubita mea citește o carte…

mă doare ochiul ciclopic iubito

• o colonie de bureți învinețesc umoarea

cristalinul iată prinde mușchi

degeaba înfig ace de albină în păpuși de ceară

piciorul meu drept

poartă din ce în ce mai greu

piciorul stâng nisipos

până și sângele a capotat

se scurge ca o picătură de venin

în fântânile arteziene ale orașului

unde nu se mai scaldă nimeni

• oameni din ce în ce mai transparenți

se metamorfozează în inorogi zburători

și nici o fecioară nu îi mai prinde în mreje

nici un vânător nu mai gustă lapte de fluture

nici o umbră de mag

nu mai urcă munții coloniilor celeste

mă doare ochiul ciclopic iubito

• oare câte țigănci o să-mi netezească soarta

și câți păpușari o să taie funiile

de care sunt agățate visele

degeaba stau când ar trebui să zbor

degeaba mă îndoiesc când ar trebui să știu

degeaba colind când ar trebui să văd

mă doare ochiul ciclopic iubito…

inima bate ca o curtezană dansând pe mese-ndoliate

la o fereastră iubita arde scrisorile nescrise ideile-nchinate

se îngână luna secerătoare cu promisiunea unei zile apte

cine mai știe cine mai crede cine mai așteaptă

păsările să se întoarcă din țările calde

inima bate ca o mustrare printre sticle sparte

la o fereastră iubita cerne lumina unei zi pătate

aritmic toaca cântă nefiresc în miez de noapte

poate dorința poate căința poate voința

să îi aducă omul pierdut în vise ondulate

inima bate

iubito ar trebui să fiu furnică

pe pielea ta să-mi fac hotar

pe sânii tăi să îmi ridic o cazemată

la urmă să-mi pun aripi

să dispar

iubito ar trebui să fiu ocean

nor să mă înalț ar trebui

să curg șiroaie

tu să nu ști că-ți memorez mirosul

ca să te pot vedea în fiecare an

iubito din părul tău ar trebui să fac frânghie

să pot sui când stai la geam

iubito ar trebui să fiu furnică

să nu știu că mă uiți cu fiecare clipă

fumegă pământul se înfurie

crapă piatra stelelor în patru

nufărul încremenește

într-o logică visare

fumegă pământul se despoaie

de cenușa rece

n-are tandră alinare

fumegă pământul plânge

luna își amintește sărutul

ce i l-a furat

întristată fuge

că n-a acceptat

unirea deplină

cu tristul împărat

cine oprește noaptea-n loc când rătăcesc cocorii

și ziua când magnoliile sunt în floare

cine revarsă norii

ș-așteaptă bărcile să se întoarcă din larg cu pește

cine ascunde ceasul rău

pisica neagră cine o hrănește

umbrit atât cât să nu-l simți

într-un colț

cine face ochii dulci secundelor

și anul care vine cine nu-l grăbește

și-ți scrie și pe îndelete anume nu-ți spune

că ești

unica pe lume