Nicolae Bălaşa
  • Masculin
  • Craiova
  • România
Partajare pe Facebook
Partajare

Nicolae Bălaşa's Prieteni

  • Que Grav
  • Tiron Iris
  • Raluca Pavel
  • Isabelle Tanasa
  • COŢOAPĂ MIRELA
  • Lorena Salade
  • butucea ilinca
  • Nicoleta Nedelea
  • Nana duval
  • Oana Cumpanici
  • catalina
  • katya kelaro
  • Ioana Miron
  • Bulzan Doina
  • MARIA MARCU
 

Nicolae Bălaşa

Informaţii pentru profil

Preocuparile tale artistice:
scriitor, interesat de cultura, pasionat de lectura
Despre mine :
Un om care în orice face vrea normalitatea
Website / Blog :
http://nicolae.balasa@rdscv.ro

Ratarea ratatilor

 

          

 

 

 

 

                                                          Ratarea râtaţilor ,

                                                forma bunului simţ la români

 

            Cu ceva  timp în urmă, pe vremea când Ţuţea  încă mai era  în viaţă, uluit de cele câteva cărţi ale sale (Între Dumnezeu şi neamul meu, Filosofia nuanţelor, Lumea ca teatru etc.), dar mai ales de imaginea unui Socrate al momentului şi al românilor în special, m-am apucat, asemenea maestrului, să scriu o piesă de teatru. Omul! Şi asta pentru că, din punctul meu de vedere, intenţia cărturarului român de a împinge demersul său spre concept în ,,Lumea ca teatru”, (o idee mai veche a lui Platon) a eşuat. În consecinţă, ideea spre care m-am aventurat, Omul - în toată splendoarea şi natura sa. Obiectiv subiectivă, mistică, artistică, (un alt fel de subiectivism), raţională, morală (în zilele noastre, mai rar!) etc, cu alte cuvinte în dimensiunea lui ontologică. În acest context, fără să vreau, tot mergând pe firul istoriei, un fel de curgere din primordii (dacă dăm timpului temporalitate şi spaţiului dimensiune,  fără rezerve asupra mişcării veşnice), am redeschis, pe rând, la nivel mental, problema Fiinţei. Mai întâi la Parmenide, apoi la Heidegger, gânditorul care a coborât Dasein-ul la nivelul omului aruncat-în-lume, la firea-de-a-fi intuită de Eminescu etc., şi de ce nu, la relaţia Eu-Tu, relaţie pusă sub semnul întrebării chiar şi de către subsemnatul, în unul din aticolele anterioare. Deşi la prima vedere, un prim pas în documentare părea a fi satisfăcător, nelinişti interioare nu mi-au dat pace. Pe rând, când stări emoţionale, când  structuri de tip raţional s-au ridicat într-un fel de for interior şi au pus întrebări. Aruncat la zid de mine însumi, mi-am anulat timpul. M-am întors la începuturi unde am retrăit, (vorba lui Dilthey), la dimensiuni cosmice, Facerea. M-am văzut astfel, pentru o clipă, ca fiind primul pământean, însă un alt fel de Adam, unul parcă uitat într-un pustiu şi al cerului şi al pământului. Aici, plictisul. Să îţi fie dat întreg pământul (raiul l-am inventat eu, ca om, mai târziu) şi să nu şti ce să faci cu el! Apoi, să te tot uiţi ca prostul la stele aflaţi că nu e tocmai convenabil chiar dacă pe vremea aceea, nu se punea sub nicio formă problema profitului. Cât despre Eva, multă vreme, nici pomeneală. Mi se promisese un fel de zestre pentru noua mea casă, însă ia-o dacă ai de unde. De niciunde, ca şi în timpurile moderne, nu puteam întrezări nici începutul şi nici sfârşitul. Parcă fusesem, înainte de a fi, legat la ochi. Ei, Evei, îi simţeam însă lipsa. Stătea în zestrea mea genetică pofta, visul, apoi cicăleala... Cineva parcă trebuia să mă bată la cap, iar eu  pe altcineva trebuia, cumva, să înjur.

În fine, târziu, după ce m-am tot dat cu capul de toţi meteoriţii scăpaţi din poala unui gură-cască aflat întâmplător la Marea Împărăţie, a sosit şi ea. Goală puşcă! De unde, cum, când, greu de spus. Repet, goală puşcă! Şi nepăsătoare! Trândăvea, cât era ziua de lungă, cu burta la soare. Îmi venea să o strâng de gât, mai ales că simţeam (după poftele mele), cum că ar cam fi trebuit ceva rânduit pe faţa acestui pământ. Tot îmi fusese dat în stăpânire! Supărat foc, i-am agăţat frunza. Mare atenţie cu ea! Abia de acolo, dandanaua! Întâi curiozitatea. Ce o fi sub, ce o fi dincolo?... Apoi tăvăleala! Pune frunza, dă-i jos frunza!... Ce a ieşit?!... Păi ce putea să iasă câtă vreme nici pe vremea aceea aşchia nu sărea departe de trunchi? Nu ar fi fost tocmai greu nici cu doi buradei pe cap, chiar dacă seara,  când intram cu ea sub aşternut, îmi cam încurcau iţele. Cum însă Cel ce mă făcuse îşi cerea dreptul, (un fel de şpagă primordială, la vremurile noastre zeciuială, impozite, taxe peste taxe chiar şi mai mult!), au apărut greutăţile. În plus, când au crescut copiii, musai să cotizeze ca şi mine. Domnule, taxa de  protecţie, legea numărul unu pe faţa pământului! Şi dai că nu ai încotro! Numai că nu tot timpul datul tău e pe placul protectorului. Chiar şi întâmplător, dacă ţi-ar da el două palme (la propriu, bineînţeles că altfel...), nu ar fi mare lucru. Mai înjuri, mai faci una, alta, şi te întorci, ca porcul, la trocul pus, la ţară, în faţa scării. Altceva se întâmplă când îţi lipseşte mângâiatul stăpânului, fie el şi călăul cu barda deasupra grumazului tău. De acolo, din lipsa de preţuire (fie ea şi formală, din complezenţă, adică de ochii lumii), mâhnirea, apoi vrajba, ura şi evident pasul spre crimă. Nu cred că trebuie să vă reamintesc despre cum Cain, ucis de fratele Abel, a scaldat pământul cu sângele său. Cum toate se plătesc pe lume, (ca şi în zilele de acum, numai că ne-a luat Dumnezeu, sau celălalt, definitiv, minţile şi nu ţinem cont), a trebuit să îndur  mai întâi lipsa puterii de a re-cunoaşte, apoi potopul. ...Şi toate celelalte! Când ne-am revenit, eu şi cei ce au urmat, ieşiţi de-acum din ape, ne-a pus, ,,închinatul”, vorba unei babe de pe la mine din sat, să devin cineva, adică să am un nume că, în Noe, dacă nu pui potopul, Noe e ce? Cel mult litere la un loc, aş spune acum când încă mai funcţionează, ca formă de comunicare, alfabetul pentru analfabeţi. De chestiunea asta de comunicare, că despre ea e vorba, pe-atunci, în vremurile în care m-am cufundat, se ocupa sufletul. Făcea semne pe cer şi lumea s-a înţeles. Dar numai până la Turnul Babel, adică până când am vrut  să fiu, cum spuneam mai adineauri, un Eu în lume! Uşor de zis, greu de realizat! Povestea cu datul cu parul în cap celui ce vrea să se ridice, poveste structurată la noi, la români, şi în chestiunea cu capra vecinului, de-acolo ni se trage. De la Turnul Babel. Ce să faci? Când vrei să stai, nepoftit, alături, pe o  lespede cu Dumnezeu, El, atotputernic, îţi arde una peste bot încât uiţi până şi cum stigă alţii la tine. Una e însă a vrea să stai lichea, păduche, lângă Divinitate, şi alta e să vrei să fii şi tu om în lume! Reiau şi completez: Eu, alături altora, în lume. Domnilor, cu tot ce mi s-a dat să îndur, chiar şi cu trecerea prin potop), toate bune şi la locul lor cât timp vorbeam toţi pe aceeaşi limbă. Atenţie, nu în aceeaşi limbă, ci pe aceeaşi limbă! Când ni s-a luat acest dat, s-a ales praful! Şi de turn şi de toţi. Asta e când îţi amesteci mintea în ţoiul cu ţuică şi vrei, de-aiurea, să fii! Nu râdeţi că ăstea, adică ţoiul şi ţuica au fost printre primele invenţii ale omului! De la luatul vorbirii pe aceeaşi limbă şi de la inventarea ţoiului cu ţuică, şi până ehe..., nici că mai ţin minte, nu ne-am mai putut reveni. Am tot bătut câmpii prin lume, fără mare scofală. Târziu, Moise ne-a amintit iarăşi de Dumnezeu. Dumnezeu unul şi numai unul. Unii au auzit, alţii nu... Despre existenţa unui singur principiu, un principiu al unităţii, probabil al unităţii chiar în  Divinitatea lui personajului biblic, ne-a vorbit şi Talles, însă, iarăşi, pe o ureche ne-a intrat şi pe alta ne-a ieşit. La fel s-a întâmplat şi când Issus ne-a propovăduit dragostea ca şi cale de întoarcere în Unul. Şi dacă tot s-a întâmplat la fel,  strigătul nostru de acum, ,,Eli, Eli, lama sabahtani’’, se izbeşte de porţile cerului apoi se întoarce, Apocalipsă,  foc şi furtună, pentru un alt început. ,,Pune-L, domnule, pe Dumnezeu în capul mesei, şi-ai să vezi că omenirea capătă sens!” – ne-a amintit şi Ţuţea, că doar Îl cunoscuse în puşcăriile comuniste. Dar te pui cu omul? Îi arăţi pe Dumnezeu şi el spune că e dracu!

            Revenind, nici al doilea pas al documentării mele nu m-a convins,  dar am început să scriu. Cu fiecare cuvânt adăugat în plus, am tot încercat să înţeleg şi Lumea ideilor şi formelor pure formulată de Platon, şi silogistica aristotelică, şi curgerea ireversibilă a lui Heraclit, şi apriorismul lui Kant (aici când am introdus în relaţie, dar mai ales în conţinut, subiectivul, teoria părea că nu mai avea valoare), şi dacă omul e fiinţă social-istorică... Şi... Şi?! Omul în întreaga sa dimensiune (lăsând ontologia ca ştiinţă la o parte), e fie un grăunte din divinitate aşezat în caleaşca lui cosmică, fie nimic. Nu speculaţi făcând trimitere la termenul lui Nietzsche, pentru că nu la el m-am referit.

             Fără să o mai lungim, piesa a fost scrisă. Prost, evident! Că altfel nici că se putea! Cu toate astea, am publicat-o. Ba mai mult, dintr-un exces de bun simţ, am trimis-o, cu preţuiri, şi întâi stătătorului în limbă, ca să-mi spună (fără argumente), `mnealui, în loc de mulţumesc, că m-am ratat ca scriitor! Reply-ul sau feddback-ul: şi `mneata, monseur, scriind despre ratarea ,,rataţilor”, vrând-nevrând, te-ai inclus şi te-ai ratat ca om. Apropo, nici dumneata  nu specula! Negarea negaţiei (de la Aristotel citire), în cazul de faţă, nu te scoate basma curată!

            În consecinţă, bine ar fi dacă s-ar cere, public, iertare celor câteva sute de suflete îngenuncheate. Nu de alta, dar dreptul la speraţă, chiar şi la amăgire, s-a mai luat doar în tinereţile Domniilor Voastre, pe vremea lui ceaşcă împărat. În plus relaţia mâhnire-vrajbă-ură-crimă, despre care pomeneam mai sus, e una de factură psihologică, deci stiinţifică, iar povestea cu Abel şi Cain o fi ea poveste însă, are structură sacră.

            Părerea mea, vorba ,,nemţului’’, de la Păduchioasa din Dos, de pe vremea când te aşteptau mojicii acolo, cu gâsca friptă, vadra de ţuică, butoiul cu vin şi fetiţele (debutante) la aşternut! Poţi să zici ceva?

            Dumneavoastră, cititorii rândurilor, aveţi dreptul. Liber şi la înjurături, şi la osanale! Fie primite!

 

21 08 2011, Bulzeşti                                                               Nicolae Bălaşa

 

 

 

 

 

 

 

 

                                                                                                

 

                                                                                 

 

 

 

 

 

 

 

                                      Apocalipsa,

                                                             în varianta de mâine

                                                                                                (după Nicolae Bălaşa)

 

            Zi de zi, pentru a fi cu ochii în lume, dar mai ales pentru a fi informat, privesc la televizor, ascult un post de radio sau răsfoiesc unul sau altul dintre tabloidele încă reavăne, gata să îmi mânjească degetele cu cerneală. Şi asta nu ar fi mare dandana! Săpun, slavă Domnului, este! Apă, la robinet, mai limpede, mai cu rugină, dar este! Aşa că, fără prea mare efort, în măsura în care vrei să fii sănătos, te speli şi mâinile îţi sunt iar curate. Plumbul, otrava nevăzută din cerneală, se duce  pe apa sâmbetei. E, nu chiar pe-acolo, câtă vreme circuitul existenţei noastre înseamnă, în mare parte, recircuit. Apa mea reziduală e captată,  mai la vale, de o instituţie, să-i zicem, primăria cutare, (în al cărei statut de funcţionare stă grija faţă de om!) primărie care ţi-o toarnă din nou, val –vârtej, pe gât  că vrea, domnule, parale!  În ziua de azi, mai ales de bani, foame mare! Mă întorc la cuvânt. Nu fiţi aşa de pretenţioşi, nu despre cel Biblic e vorba, ci de cele de mai sus, „circuit” şi ,,recircuit’’, în care, chior să fiu şi tot nu pot sări peste  grupul de litere „c”, „i”, „r”, „c”.  Fără ghilimele, virgule şi o idee mai alăturate, adică puse în rândul lumii, literele, bineînţeles, (ştiinţific s-ar chema într-o logică a limbajului) şi spectacolul e la el acasă. Nu vă grăbiţi, nu e pe gratis! Plătim cu vârf şi îndesat. „Lucru dracu, bă nene!”, vorba lui Moş Gogu, unul de pe la mine din sat, „e că circul noi l-am vrut, noi îl avem! Iar după aceea, ce să mai zici?!”. Problema se complică  rău, dar rău de tot, când, vorba  aceluiaşi gălbejit, fără dinţi şi cu gândul dus la ştreangul deja pregătit în podul casei,: „vai de mamă de om, când alegi până culegi!”. Doamne fereşte! Piei,  satană, şi lasă-ne măcar  nădejdea, că ea, nădejdea, nu e de la pământeni, ci de la Cel de Sus, îmi zic şi eu cu gândul la un alt fel de mâine.

Cine mai are încă gramul de minte dat de Dumnezeu (restul cică ar fi un fel de materie bună de pus în tigaie), gândeşte, cine nu, pune de o mămăligă şi întinge cu cocoloşul în obiectul sugerat, că timp, după aceea, de înghiţit în sec, slavă Domnului, patru ani, berechet!

Acum, de ce să nu fiu sincer, cam fac din ţânţar armăsar, invocând  otrava din cine mai ştie care jurnal  intrată, prin buricul degetelor, în sufletul omului. Lumea nu prea mai citeşte.  Moş Gogu, cu jurnalul adus de poştaş, minus, fără voia sa,  din pensie, aprinde focul, câtă vreme gaz ia dacă ai de unde!

Ce ne facem însă cu imaginea şi  trăncăneala (veşnicul fel de a bate câmpii), de pe micul ecran, unde otrava are şi nuanţă (,,Filosofia nuanţelor’’ - Ţuţea) şi culoare. Făcând abstracţie de gânditorul român, nu mă judecaţi greşit! Semantica celor două cuvinte,  chiar tautologie  dacă ar fi, tot ar spune ceva. Ba chiar mai mult decât vă închipuiţi. Nu degeaba se zice: ,,aţi prostit poporul cu televizorul”, iar de aici telembizarea, ca maladie cu formă de manifestare, la nivel naţional, nu este o glumă. „Lucru dracu în casa popii!”- îmi zice iar Moş Gogu, „câtă vreme nu mai e vaccinul. Pe vremea mea, când dădea boala în tine, venea unul, Gorici, făcut sanitar pe front, îţi arunca, din pragul uşii, o seringă plină cu penicilină, în cur, şi te vindecai. Toţi, de toate! Mai puţin ăia, îi ştii dumneata, activiştii, securiştii... Ai focului, dar nici că se îmbolnăveau de ceva! ( La Lilieci, Marin Sorescu). Astăzi, nici ierburile nu mai dau rezultate. Faci un ceai şi... neam! Doar te umfli în burtă. L-au otrăvit şi pe ăstea! Peste tot, otravă!”  Otravă, îl aprob şi eu, până şi în sufletul omului, numai că, el, omul, este şi producătorul şi negustorul. Culmea, inconştient, şi consumatorul!  Circuitul (circ-uitul) în forma sa naturală sau   în alt fel, tot circ se cheamă!

 Să nu credeţi că sunt atât de ipocrit  încât  să mă excud din lanţul anterior expus. Gluma lui Caragiale ,,ori toţi să trăim, ori toţi să muriţi”, în cazul de faţă, e bună cât să mai facem haz de necaz. Şi asta în măsura posibilului. În rest, doar ştreanguri pregătite în podul casei şi punere pe gânduri! Pentru că tot am rostit cuvântul „gînd”, mă instalez în el, (,,din ce este cel mai mult gândul este”- Socrate, concept cu greutate pentru care nici măcar Albert Einstein nu a găsit o formulă matematică de exprimare) şi dau o clipă fuga la începuturile decăderii umane. Evident în Biblie, însă nu la izgonirea din Rai, întâmplare ce vine să exprime şi să explice în acelaşi timp, conceptul de existenţialism formulat în secolul trecut (în special de către Jean-Paul Sartre), ci în capitolul Cain şi Abel.  Chiar dacă, să zicem, tot omul cunoaşte povestea, o reamintesc fie şi numai pentru împrospătarea memoriei.

 „Adam s-a împreunat cu nevastă-sa Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain” (...)A mai născut şi pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar”  Ambii au adus lui Dumnezeu o jertfă pentru viaţă (sau una pentru păcat,  cu sau fără conştiinţa lui. Încă nu se ştie!). Jertfa celor doi, evident diferită, (Cain, lucrător al pământului, a adus o jertfă de bucate din roadele lui, ale pământului, Abel, păstor, adus o jertfă din oile întâi născute), nu este privită în acelaşi fel de către Dumnezeu. De aici, din această pildă a unei inegalităţi de tip moral, (să nu vă imaginaţi că aş vrea să reinventez comunismul!), mai întâi mâhnirea, apoi frământarea (în ziua de astăzi, frustrarea, etc),  şi, în ultimă instanţă, omorul. Prima crimă din istoria omului şi, cred eu, prima cădere din îndumnezeire, cădere ce stă sub semnul întrebării lui Dumnezeu către Cain: ,,unde este fratele tău Abel?”. Cu alte cuvinte, într-un plan mai pământean, unde este aproapele tău, omule? Surprinzător însă, pentru oricine îşi apleacă mai mult fruntea asupra textului, este faptul că Dumnezeu nu-l pedepseşte imediat pe criminal. El are răbdare şi speră că omul va fi om.  

A doua cădere a noastră vine din nerecunoaştere, din minciună, din lipsa de responsabilitate sub acest ,,Nu  ştiu” şi fals şi ipocrit şi perfid etc. Domnul a zis lui Cain: ,,unde este fratele tău Abel?” El a răspuns: ,,Nu  ştiu. Sunt  eu păzitorul fratelui meu? Şi Dumnezeu a zis: ,,Ce ai făcut?” Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine. ”

Cum era şi firesc, când responsabilitatea pentru aproapele tău stă sub semnul unui ,,nu ştiu”, cu alte cuvinte sub semnul indolenţei, nepăsării şi mai ales a minciunii, iar glasul sângelui să strigă, vrei sau nu, pedeapsa! ,,Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău.”

 Nu este cazul să mai nuanţez acest ,,nu ştiu”. Îl gustaţi, (dulcea otravă!) înconştient, de la tribună, de la cine mai ştie ce  întâlnire cu aleşii , dar, mai ales, îl savuraţi seară de seară, de pe ecran, spus în fel şi chip: nu eu, ci el, nu noi, ci ceilalţi, nu noi,  ci toţi (mai ales când vorbitorul e de pe tarâmurile neoliticului) etc. Cu alte cuvinte nu  noi, ci poporul, pentru că el, săracul, poporul, ca noţiune, concept, chiar şi la o analiză mai riguroasă, tot gol de conţinut e! Iar de aici, din lipsa de conţinut, spânzură dacă ai pe cine!

Înainte de a-mi pune singur ştreangul, că doar asta mi-a mai rămas, ca nu cumva să ajung năuc pe lumea cealaltă (oricum nu ştim de unde venim şi încotro o luăm, dar mai ştii că mă ia ăia la rost?!!), mă întreb:

1. dacă obrazul celui  de la tribună, celui pus în pagina de ziar, celui de la radio sau de pe micul ecran, drept ,,personalitate”,  a devenit mai gros decât şoricul porcului scăpat netăiat la primul Ignat? Întrebarea e valabilă şi pentru cei ce o fac.

2. dacă nu cumva ar trebui reînviat Gorici, sanitarul de pe vremea lui Moş Gogu, şi seringa lui? (Doamne, fă o minune şi pentru noi, păcătoşii! Poate ne-o mai veni mintea la cap!)

3. În condiţiile re-circ-ulării, dacă a mai rămas ceva din mine, omul căzut din dumnezeire?

            Mda! Greu de răspuns, mai ales la ultima întrebare şi mai ales când ,,oglinda retrovizoare a unui eu” (ca să amintim  de AMURGUL ZEILOR... OLOGRAFI – Marian Barbu, Ed. SITECH, Craiova, 2011), versativ, mai tot timpul, îmi refuză imaginea. Greu de răspuns şi câtă vreme oamenirea ar  număra vreo 6,5 miliarde, însă în ea,  Oamenii mai rar.  Pe alocuri, chiar neam! Adică, de niciun fel,  ca să le înţelegeţi oful şi  ăstora de pe la mine din sat. Dar mai ales greu, câtă vreme Apocalipsa e în noi şi o trâmbiţăm care mai de care şi pe unde apucăm.

 

 

 

Bulzeşti,  05 05 2011                                                    Nicolae Bălaşa

 

 

 

Teză, antiteză şi sinteză

în poezia cu iz prepuţian

 

 

Deşi nu suntem nişte fani declaraţi ai internetului, totuşi trebuie să-i recunoaştem utilitatea. Cu un calculator în faţă, cât am bate din palme, tastăm ceva şi aflăm... Uneori chiar şi ce nu ne trebuie. Pe de altă parte, în ziua de astăzi, niciunde şi nicicând nu am putea fi atât de repede, ca text, imagine şi sunet, pentru oricine, oriunde pe faţa pâmântului. În consecinţă, din câte se pare, Internetul, este cea mai rapidă modalitate de a ne face cunoscuţi, ce-i drept, uneori oameni în lume, alteori, un fel de râs al ei. Ultima variantă,  categoric, nu ţine de tehnologie, ci de propria noastră structură, (în care colcăie, de cele mai multe ori, ţuicile îngurgitate, iar din ele, evident, nebunia  şi nesimţirea ce iese pe obraz şi în frunte, ca păduchele, tocmai când ne este lumea mai dragă). Cu alte cuvinte, a fi de râsul lumii ţine de gramul de minte, după caz, lipsă, sau, în plus, minte ce-şi are rădăcinile  în structura genetică, de cele mai multe ori, contextual, alterată la bodega din colţ, singurul loc unde ne luceşte genialitatea. Spunem şi subliniem această chestiune, fie şi numai pentru a nu-l mai amesteca pe Dumnezeu în orice fel de lipsă, sau a-L face vinovat pentru toate  tâmpeniile noastre.

Revenind la internet şi avantajele lui, îl mărturisim şi noi, citând astazi, 25 04 2011, adresa: http://www.youtube.com/watch?v=DEnVVCo7rnQ , pe ,,Ion de la gară”. Da, Ion de la gară,  despre care se ştie „sigur” (conform aceleiaşi surse), că scria (şi, probabil, încă mai  scrie) poezii. Până aici, totul lădabil. Regretăm însă faptul că, în  aleasa noastră democraţie, nu s-a păstrat obiceiul vremurilor trecute, vremuri în care culturnicii neamului promovau, cu îndârjire, în pagini cu renume, când poetul ţăran, când ţăranul poet. Pentru a nu da liber interpretărilor jegoase, vă avertizăm că nu despre el, Ţăranul român, este vorba în expresia de mai sus. În  faţa  lui, noi, cei care punem pe hârtie rândurile, stăm în poziţia de drepţi şi-i prezentăm onorul.

 Odată cu această precizare, ne exprimăm iarăşi regretul pentru faptul că aceeaşi culturnici nu au militat pentru permanetizarea Cântării României, manifestare („culturală”, nu glumă!), demnă de cel puţin un Nobel, dacă nu mai multe, având în vedere generoasa adunătură de creatori. Cântarea României, ce vremuri! Unii se pare însă că au uitat-o, alţii, nu! Generaţia mai tânără nici măcar nu-i ştie gustul! Din acest motiv, pentru toţi, vă propunem un exerciţiu, desigur, la nivel mental. În consecinţă, imaginaţi-vă o actuală finală a Cântării României pe marele stadion (la vremurile de atunci, 23August), unde, la tribuna oficială, musai, ,,conducătorul iubit”,  guvernul, iar pe gazon, în faţa lor, creatorul recitând:

,,Cât despre sex (sexul lui Ion de la gară), ce să mai vorbim?!/ Şi-l arăta el domnişoarelor/Dar numai aşa ca să le sperie cu mărimea lui colosală/Nu-i trecea prin cap să şi-l pună în versuri/ Şi, probabil, nici în practică/Ion de la gară a fost poet adevărat.../ (...) Nu e aşa, doamnelor şi domnişoarelor, care i-aţi văzut sexul din greşeală şi v-aţi speriat/Vai de mine e cât o pisică!/...”  „Ptiu! Om bâtrân,  şi o aşa nărozie, mai rar!... Muică, sfârşitul lumii!...– a zis şi baba Floarea,  trăgând cu urechea şi coada ochiului la adresa http://www.youtube.com/watch?v=DEnVVCo7rnQ deschisă de nepotul său, copil ce repeta, în şoaptă, versurile (de mai sus), versuri  pe care  urmează să le recite, pe scenă, la serbarea acestui sfârşit de an.

Mda! Reflectăm asupra „versurilor”,  presupuselor aplauze de la tribună, asupra reverenţei creatorului şi, mai conservatori din fire, ne facem cruce, apoi scuipăm. Scuipăm şi în sân, nu de alta, dar la vemuri noi, tot ei, cu re-creaţii noi!

Fără a fi istorici  sau critici literari în domeniu, totuşi, fie şi numai din motivul  de a ne băga singuri în vorbă (nu de alta, dar nu ne mai rabdă gura!),  ne dăm şi noi cu părerea şi întrebăm:

1. cam pe unde ar fi versurile, apoi ideea în înşiruirea de cuvinte: „Melcul e un tanc mai mic cu două mitraliere/tancul e un melc mai mare/mult mai periculos/Şi unul şi altul înaintează spre o viaţă mai bună/...”  poemul ,,Melcul şi alte idei” - aceeaşi adresă http://www.youtube.com/watch?v=DEnVVCo7rnQ – Zilele scriitorilor români 13-16 decembrie 2010. Lăsând la o parte faptul că înaintarea tancului spre o viaţă mai bună poate fi interpretată, aşa cum e spusă aici, şi ca o incitare la violenţă (incitare pe care noi, „cei săraci cu duhul”, o detestăm), recomandăm creatorului, pentru început, cel puţin, teoria cunoaşterii la Platon, locul în care lumea ideilor este şi lumea formelor pure, lume din care, zice-se că am veni spre întrupare şi din care am învăţa, prin reamintire (anamnesis, în graca veche).

2. în ce măsură noţiunile de „Fiinţă”, „Lucru”  chiar şi cea de „Infinit”  îi sunt clare „versificatorului” în rândurile: „Am tot încercat să perfecţionez frunza/Să storc marea din bobul de nisip/Să fac din fiinţa mea o zburătoare cu chip (...) /Degeaba vrei să perfecţionezi lucrurile şi chiar pe tine/...” (poemul ,,La infinit” - http://www.youtube.com/watch?v=DEnVVCo7rnQ  

Despre „Fiinţă”, oricum ai da-o, fie ştiinţific, fie metafizic, fie filosofic, în general (chiar şi în abordarea materialist-dialectică), greu de vorbit! În istoria gândirii omenirii, doar doi înţelepţi s-au încumetat să rostească, nu întâmplător, cuvântul şi să spună câte ceva despre el. Primul,  Parmenide născut la  Elea, la începutul secolului V î.Hr.:   

,,Vreau să-ți vorbesc (ci tu fi acuma cu luare aminte)/Câte drumuri se pot gândi spre-a afla adevărul:/Unul, că este Ființa și nici va putea să nu fie;/Ăsta e drumul crezării (și lui îi urmeaz-adevărul);/Celălalt - că nu e Ființa, că trebuie nici să nu fie./Calea aceasta (ți-o spun) cercetată nu poate să fie,/Căci Neființa nu poți s-o cunoști (să încerci e zadarnic)/Nici să vorbești despre ea.”

(Fragmentul 4, Diels, Vorsocratiker 4, I, 152 – redat în traducere proprie de Șt. Bezdechi în Introducerea sa la Parmenide, ediția 1943, p. 9)

            Într-o reformulare a noastră, celebra frază a gânditorului eleat ar suna astfel: Fiinţa este şi nu poate să nu fie!. Nu vom aduce argumente pro sau contra ei, a aexpresiei, şi nici a lui Parmenide, nici din logică, conform căreia negarea negaţiei  ar fi înşuşi adevărul, nici din alt domeniu,  însă  nimeni nu ne opreşte să atribuim expresiei atât profunzimea, cât şi universalitatea kantiană picurată de autor, de Kant, în Imperativul absolut.

            Al doilea mare gânditor care a cutezat  să redeschidă, după aproape 2000 de ani, problema ,,Fiinţei”, cu tendinţe chiar de conceptualizare (în ontologic) a fot Martin Heidegger (născut 26 septembrie 1889, Meßkirch/Baden - decedat 26 mai 1976, Freiburg im Breisgau). Martin Heidegger, în celebra lucrare ,,Sein und Zeit ,,Ființă și timp”, 1927! Ce să facem, vrem sau nu,  neamţul, tot neamţ!

Dar  pentru că, indirect, cu câteva rânduri mai sus, am   pomenit numele lui Kant, reamintim tuturor (mai mult sau mai puţin deştepţi, mai mult sau mai puţin instruiţi), că  ,,Lucrul’’ din perspectivă kantiană  (şi nu numai a sa, aproape toată filosofia continentală modernă pune sub semnul întrebării cuvântul ,,lucru’’), are şi o altă conotaţie total diferită de  utilizarea lui întâmplătoare de către un fiştecine, ca la începutul alfabetizării.

 Cât despre ,,Infinit’’, după ştiinţa noastră, oricum iniţiată şi în ale matematicii, omenirea, până în prezent, încă nu i-a găsit subtilitatea nici în micro şi nici în macro-cosmos. Din acest motiv, dar şi pentru a nu fi ridicoli sau taxaţi drept babe ce îşi dau cu părerea despre orice pe marginea şanţului, ne abţinem.

Ca să mai destindem puţin atmosfera, într-un anume fel, parcă prea didactică, trebuie să recunoaştem, sincer, frumuseţea  expresiei ,,...Să storc marea din bobul de nisip”, expresie care însă ne-a amintit de un  comentariu pe blog, comentariu apărut la publicarea pamfletului  Cinzeaca ,,Omul de cultură” şi noua ordine  universală: 

,,Domnilor, stau aci, aproape de căsuţa asta in care a fost concepută ani de zile revista „X”. Mi-a fost dat să văd oameni de cultură şi ,,oameni de cultură". Ăştia, ultimii, mi-au oferit ani de zile un spectacol gratis. (...) Păi, cum altfel, câtă vreme dacă cineva i-ar băga la un teasc şi i-ar stoarce, s-ar inunda Valea Vlăicii cu alcool 100%.”. Asta apropo de stors!

Nu putem încheia cu părerile  noastre înainte de a mai cita poemul ,,Adam şi Eva”, poem aflat la aceeaşi adresă http://www.youtube.com/watch?v=DEnVVCo7rnQ 

,,Nu credeam că bătălia dintre creaţionişti şi evoluţionişti va ajunge intactă până la noi/ (...) Sunt un evuluţionist/Mă trag din două maimuţe/Adam şi Eva”

Asta da „poezie”! Numai că, Doamne, iartă-ne, Adam şi Eva (fără  gram de misticism!), sunt personaje biblice! Sunt Dumnezeul întruchipat, pus în capul mesei (ca să-l amintim pe Ţuţea), sunt Dumnezeul barbat şi femeie ce vine să explice nu evoluţia omenirii, ci sensul ei. ...Şi nu numai atât! Greu însă de înţeles! Şi mai ales greu, de către cei care, ani şi ani au servit cu pocalul doar dialectică marxist-leninistă la bodegile totalitarismului de tip comunist.

Ce să mai spunem? După atâta poezie,  ne simţim şi noi o idee mai instruiţi, şi, de ce nu,   o alta, mai nobili. Că doar  asta e menirea artei şi a poeziei cu iz prepuţian, în special! De aici, din deşteptăciune şi nobleţe, parcă  văd întreg poporul român pus la patru ace, cu papion şi frac, oricând şi oriunde zâmbind! De! Bine ar fi!  Cum însă stăruie în noi Toma Necredinciosul, solicităm,  din nou, public, Parlamentului României, reintroducerea aricolului 400, cel care interzicea, pe vremuri, înainte de `89, consumul de alcool mai devreme de orele 10 şi în timpul programului. La început, (pentru a nu fi acuzaţi de măsuri radicale şi antisociale), măcar  în instituţiile de cultură, unde vrei, nu vrei, producţia de falusuri, după cum se vede, pe toate gardurile! În caz contrar, averizăm Ministerul Sănătăţii, chiar şi Guvernul României să mărească numărul de paturi în spitalele de profil.

Craiova

25 04 2011                                                                  Nicolae Bălaşa

 

 

                                                            Preţ pe dispreţ

 

,,Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta (...), iar pe aproapele tău, iubeşte-l ca pe tine însuţi’’- este îndemnul biblic asupra căruia gânditorii omenirii şi-au plecat fruntea, au zăbovit, au cugetat, şi-au pus întrebări. Răspunsul? Greu de dat!  Uneori chiar riscant, din considerente ce pot merge de la contextul social-istoric (pe vremea Inchiziţiei, ehe!), până la  starea omului, conştient de sine, într-o lume ca reprezentare (evident, exprimată la nivelul limbajului).

Puţini sunt cei care au îndrăznit, în timp, să spună ceva de substanţă (distanţaţi mai ales de dogme), în legătură cu citatul de mai sus! Enumerarea lor nu îşi are rostul! Printre ei însă, şi Jean Jacques Rousseau, filozof francez de origine geneveză (născut 28 iunie 1712 - decedat 2 iulie 1778). El se încumetă să proclame ca neputinţă a omului expresia ,,iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi’’, din considerente specifice:

1. conservatorism (ce ţine de structura mentală),

2. instinctul de conservare, locul în care natura umană subiectivă, universal manifestă, îşi spune cuvântul.

Versetul biblic citat, la care s-au adăugat frământările din veacuri, nu ne-au dat nici nouă pace, nu ne-au lăsat să vegetăm, mai pe româneşte, nu ne-au lăsat să mergem cu capul între umeri, şi surzi, şi muţi, la bălmăjelile contemporanilor, etalate, zice-se, doar spre binele omului. Aş! Poveşti şi nici măcar atât, câtă vreme, la baza contrucţiei lor (a poveştilor), stă şi ştiinţa de-a le scrie şi  de a le spune (chestiune ce ţine de minte şi limbaj, ca să nu mai amintesc de măreţia omului  care, după noi, ar consta tocmai în puterea de a povesti şi a ne lăsa povestiţi).  

Revenind, nu ascundem faptul că, cel puţin la nivel raţional, ne situăm undeva  alături de Rousseau. Emoţional însă, a-ţi iubi aproapele (în sensul biblic) a căpătat (în sensul larg şi nobil al cuvântului) o altă conotaţie: „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”   în forma sa manifestă  echivalează cu ,,preţuieşte-ţi aproapele, ca pe tine însuţi!” Că în preţuire, contextual, picură din  noi şi dragostea de lume, şi iubirea pentru aproapele nostru, este o altă chestiune ce vine să completeze, ba, mai mult, să dea forţă cuvântului ,,preţuire’’. Altfel spus, dacă nu avem puterea sfinţilor mergători prin lume, putem fi asemenea lor, că doar preţuirea  stă la îndemâna oricui,  mai ales atunci când nu  suntem plesniţi de cine mai ştie ce tip de mitocănie (la noi un fel de patologie  cu iz naţionl, dacă ne gândim la versiunea  cu capra vecinului căreia i s-a dat, spre îndestulare, frunza şi falusul carpatin (simboluri, spre cunoaşterea noastră în lume). Nu de alta, dar cică am fi popor potent, chiar  şi numai cu verdeţuri  sau murături, dacă alături lor stă fie şi numai oala cu vin! Aiurea! Se vede de la o poştă cum tremurăm ca piftia la ieşirea din aşternut, şi cum confuzia  stăruie în noi până spre seară, când suntem din nou la pământ. Apropo de asta: am să  propun Parlamentului României reintroducerea articolului 402  [dacă nu mă înşel, cel care interzicea consumul de alcool mai devreme de orele 10 şi în timpul programului], măcar pentru instituţiile de cultură, spre a mai struni creaţia ce curge, după câte se pare veşnic cu falusuri!). Dacă mai adăugăm mişcarea din buric şi manelizarea la nivel  naţional, imaginea e completă.

În consecinţă, de aici, din mitocănie, şi diferenţa.  Preţuieşti însă pe cine?  

Pentru a clarifica, oarecum, orizontul deja creionat,  trebuie să amintesc faptul că, nu putem preţui la întâmplare, chiar dacă,  de exemplu, postmodernismul îţi dă voie (ce-i drept, doar cu partea aceea a lui de trei parale,  adică cu aia ce stă sub  sintagma ,,cine a pus căcat pe cleanţă?”. Să mai spun că sub umbrela expresiei şi izul emanat, stă rangul de mare  creator? Nu, o las pentru altă dată!

Ori aici e aici! În chestiunea cu preţuirea, stă,  un fel de premergere, povestea cu înţelegerea, concept complicat şi nu la îndemâna oricui bălmăjeşte sub starea halucinant-acustico-vizuală, urmare a vreunei intoxicaţii cu poşircă vândută de  nea cutare  ce pune preţ pe dispreţ  la a sa bodegă în care...

Norocul nostru cu cei care au făcut din stiinţă şi ştiinţa de carte, profesie! Greu  îi mai suportă, astăzi, tot felul de al de fute-vânt, dar, până una, alta, dacă vrem să fim în rândul lumii, nu avem încotro!  În acest sens, amintesc spusa lui Priddy, R. C., profesor la Universitatea din Oslo, Norvegia:

„Nu putem exclude din cadrul înţelegerii nici explicaţia cauzală, nici raţionamentul logic, nici interpretarea teoretică şi nici calităţile umane, precum sensibilitatea, respectul, identificarea compătimitoare sau aprecierea calitativă. Pe scurt, înţelegerea autentică nu exclude niciodată astfel de elemente non-cognitive ca identificarea personală, etică şi respectul pentru ceilalţi. Diversele forme de activitate mentală – gândire, memorie, analogie, interpretare, raţiune, intuiţie, precum şi alte operaţii sau resurse nenumite – ne permit să descoperim conexiuni şi relaţii între posibilele obiecte ale intereselor noastre’’. Înţelegere, în zilele noastre, vizează ansamblul, iar natura sa de tip holistic vine odată cu procesul globalizării. (...),,Principiul înţelegerii şi al metaştiinţei este de a descoperi unitatea în diversitate. Ipoteza principală este că, aşa cum fiinţa umană este în esenţă la fel peste tot în lume, la fel este şi facultatea esenţial umană a înţelegerii”  (Beyond Science. On the Nature of Human Understanding and Regeneration of Its Inherent Values, http://home.no.net/rrpriddy/indexbey.html)”

Asta pe de o parte! Pe de altă parte, gradul de înţelegere, dar şi calitatea ei ţine de inteligenţa noastră. Simplificând,  într-o analiză practică a înţelegerii, trebuie avut în vedere că fiecare dintre noi vorbim cel puţin o limbă. Dacă am defini inteligenţa umană ca fiind descrisă de raţionalmentul creativ obţinut prin adunarea diverselor informaţii (vechi şi noi), pe baza cărora pot fi obţinute noi concluzii, am observa că limbajul uman este una dintre dovezile inteligenţei şi, evident, a superiorităţii umane. Chiar dacă argumentul anterior este  relativ firav, el permite, totuşi, câteva concluzii

a) cuvintele noastre fac dovada gândurilor noastre, iar sunetele care dau gravitatea lor arată cât de inteligenţi suntem;

b) s-ar putea demonstra că, fără comunicarea lingvistică, nu ar mai fi literatură, poezie, ştiinţă, pe scurt, acumulare de cunoştinţe teoretice şi practice (poezie  în sensul  demn al cuvântului, şi nu  aceea de forma: ,,scârţa, pârţa,/ ţaca, paca/ mulge vaca/, foaie verde laba gâştii,/latră mâţa-n pom/...),;

c) nimic nu poate stabili mai bine inteligenţa şi superioritatea noastră, decât existenţa comunicării verbale. (După Descartes, ,,chiar şi nebunii care spun lucruri nebuneşti, dau dovadă de o formă de inteligenţă pe care nici un alt animal nu o are”  - R. Gherghinescu, Anotimpurile empatiei, Editura Atos, Bucureşti, 2001, p. 30).

            În altă ordine de idei, mai amintim că:

   1. Înţelegerea reprezintă semnul distinctiv al gândirii care nu poate fi concepută în afara sesizării şi corelării atributelor esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, a faptelor în general. Ea este trăsătura esenţială şi permanentă a gândirii umane (exceptând cazurile patologice sau de rea credinţă), fără de care nici celelalte activităţi ale gândirii (conceptualizarea, sistematizarea, axiologizarea, creaţia etc.) nu ar fi posibile, chiar dacă, de exemplu, gestaltiştii o  cantonează  între un act brusc, spontan, de ,,prindere” a unei relaţii sau situaţii, şi o iluminare instantanee, intervenită în procesul rezolvării  anumitor probleme.

2. Din perspectiva lui I. P. Pavlov, înţelegerea  ar fi o “închidere bruscă de circuit”, închidere care, în opinia sa, reprezintă utilizarea vechilor cunoştinţe (cunoaşterea acumulată, stocată, care este de fapt cunoaşterea teoretică), în vederea deprinderii unor noi noţiuni, momentul înţelegerii fiind echivalent cu încadrarea noilor cunoştinţe în cele vechi.

3. Tucicov, în anii `70, defineşte înţelegerea ca ,,o activitate de pătrundere şi de relevare a relaţiilor dintre obiectele şi fenomenele realităţii’’ (A. Tucicov-Bogdan, Psihologie generală şi psihologie socială, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, p. 9.)

4. Dacă înţelepciunii noastre ( în măsura în care nu am făcut umbră pământului degeaba), suntem în stare să adăugăm înţelepciunea altora, puterea noastră de a înţelege,  tinde spre forma sa manifestă, iar preţuirea este atrasă, direct, fără efort, de către repere. 

(...) A fi în stare să recunoşti înţelepciunea în alţii, ne aminteşte acelaşi autor, R. C. Priddy, şi să ai calitatea de a putea învăţa de la o astfel de persoană nu este un lucru obişnuit, nici pentru oamenii de rând, nici pentru cei educaţi formal. Tradiţia secolelor susţine că un înţelept apare în calea oricui cel puţin o dată în viaţă, dar rar el este văzut şi ascultat. Calea spre adevăr este presărată cu certitudini abandonate. Nivelul purităţii morale, clarităţii mentale, veridicităţii intelectuale şi stabilităţii emoţionale decide adevărul pe care ne putem baza. Când orizontul se lărgeşte, valurile se astâmpară şi furtunile dispar, mai multe aspecte ale adevărului ne vin la îndemână” (R. C. Priddy, Conversations with Bhagavan Sir Sathya Sai Baba, Dr. John Hislop, 1984, p. 43.)

 

5. Despre înţelegere, s-au scris cărţi. Adunate, probabil ar forma bibiloteci, însă noi, în scurtul demers, nu putem tinde spre un rotund fără a mai adăuga măcar faptul că înţelegere fără conştiinţă este aproape un non sens.  

(...) ceea ce este corect sau greşit ne este cunoscut doar prin conştiinţă. Ceea ce este corect, uneori se face simţit de o certitudine interioară, astfel încât avem convingerea că ştim fară a avea îndoieli. “Cunoştinţa… este Spiritul Suprem omniprezent, Singura Realitate dominantă. Din ea, vine Conştiinţa, care este vocea adevărului din interior” (N. Kasturi, ,,What is Truth?”, în Indian Journal Sanathana Sarathi, January, 1987, p. 35).

Ca să încheiem, dacă  alături spuselor anteriore, adăugăm  trăirea empatică (despre care o să vorbim cu alt prilej), dacă reuşim re-cunoaşterea aproapelui prin ratarea specificităţii acestuia (prin a da la o parte ceea ce îi este specific), preţuirea lui, a aproapelui, este tot una cu preţuirea de noi însine.

În cazul în care  însă ratăm tot ce am spus anterior, rataţi suntem. În acest caz, şi noi şi preţuirea aproapelui nu depăşeşte preţul pe dispreţ în bodega lui nea cutare...  

        Craiova,                                                                                  Nicolae Bălaşa

Duminică, 10 04 2011               

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Revista ART-EMIS mi-a creat o pagină personală pe interna. Acolo, în ea, o să găsiţi o parte din articolele publicate de mine. Alte, mici eseuri, le puteti găsi în revista Agero , Basarabia literară etc. Ca să vă convingeţi descideţi adresa:

http://www.art-emis.ro/autori/userprofile/balasa.html

 

 

 


Agonie si extaz

                                       Sau întoarcerea din lume la români

 

O clipă mai târziu, Olesya m-a sărutat, tandru, pe obraz, apoi şi-a rezemat fruntea de umărul meu. Când stewardesele au adus gustarea, ea deja  dormea. Am rămas, o vreme, nemişcat. Îmi părea rău să o trezesc, mai ales că,atunci, picată, parcă, în vis, părea acel îngeraş, bob de rouă, bun tocmai degustat. Mai târziu însă, s-a rezemat de spătarul scaunului. Atunci, am privitpe lângă ea, pe fereastra avionului.  Dincolo de aripa lui, un fel de reazem alsperanţelor mele, întinderea, parcă, fără de sfârşit! Sub noi, se strânseserănorii, despre care Oly nu-mi vorbise. Priveliştea ameţea. Am încercat sădesluşesc, jos, departe, pământul. Nu am putut. Un fel de fum zvârcolit seridica văzând cu ochii. Nu departe de aeronavă, am zărit fulgere. Dintr-o dată,cerul s-a întunecat. În  avion, s-auaprins toate luminile. Una, parcă şi în inima mea. Apoi, poc, şi întuneric! Deteamă, am vrut să o trezesc pe Olesya. Dormea profund. I-am strâns centura desiguranţă, apoi pe a mea.  Din clipă înclipă, aşteptam să se întâmple ceva.  Amprivit, iarăşi, pe fereastră. Avionul înota de parcă pământul îşi mutase apelepe cer. Aripile  sale păreau scăldate învaluri. În capătul culoarului, a apărut una dintre stewardese.

- Stimaţi pasageri, linişte!...  Puţină linişte, vă rog! Aşa! Toţi să aveţi centurile de siguranţă! Doamnelor şi domnilor, traversăm o zonă cu maximăturbulenţă atmosferică! Avionul nostru cât şi piloţii sunt însă pregătiţi  săreziste unor astfel de situaţii. Încredere şi calm! Nimeni nu trebuie să steaîn picioare! Nu vă ridicaţi de pe scaun! – abia a apucat să mai zică ea şi, casecerată, s-a prăbuşit. S-a ridicat însă cât ai clipi.

- Awu! – s-a auzit un fel de rumoare până spre coada avionului!

- Vai di mini, Domnuli, mi-i rău! – abia am apucat să aud un tânăr, ce stătea, crispat, în scaunul de alături.

Avionul a căzut în gol. Cu el, toţi, parcă, ne scufundam în  cer. Sângele mi-alovit, atunci, ca un ciocan, creştetul capului, gata să împroşte tavanul.Stomacul îmi ajunsese şi el în gură. Speriat, am  prins-o pe Olesya în braţe şi i-am sprijinitîntre mâini, tâmplele.  La un moment dat,aeronava a plutit din nou. Se zgâlţâia însă parcă şi mai rău. Instinctiv, în gândspuneam o rugăciune.

-  Stai, că mă sufoci! Ce e? Ce s-a întâmplat? – a întrebat Olesya, ojumătate de oră mai târziu.

- Nimic! Am trecut printr-o furtună...

- Da?

- Şi era cât pe-aci să ne prăbuşim... Să murim... Praf şi pulbere...

- Hai, mă!...

- Nu glumesc! Până jos, praf şi pulbere...

- Să ştii tu că şi eu am visat ceva!... Da! Uite, parcă văd! Aci, pe aripă, se făceau a fi două cosciuge... Doamne,două coşciuge! Nu greşesc, parcă le văd... Mi se părea că înclină totul. Penoi, avionul... Şi cerul, şi pământul... Toate, şi cerul şi pământul păreauaşa, în dungă. După aceea... parcă zburau pe lângă noi. Coşciuge în zbor!...Mai târziu, din ce în ce mai multe! Apoi, o lumină! M-a orbit lumina! Şi ele audispărut. S-au topit... Doamne, cum au dispărut!

- Gata, lasă-le!  O să fie bine! O să ajungem... Abia aştept să ating pământul! Să-L iau pe Dumnezeu în spate şi să cutreier lumea. Da, nu Elpe mine, ci invers,  şi, pe jos: pâş,pâş!  Ce atâta grabă?!

- Şi eu?

- Am să te iau şi pe tine. Da, am să te iau... Şi o să  mergem împreună până lamarginea pământului. Ce-o să-şi mai amintească omenirea!... Ăla cu  femeia aia frumoasă, în braţe, şi cu Dumnezeuîn spinare! Pâş, pâş! Apoi, am să mă urc, singur, pe un vapor...

- Singur?

 Da, singur! Tu o să rămâi la ţărmul mării. Tu şi Dumnezeu! -

- Eu?!

- Da, tu! La sfărşitul lumii, musai, femeia! Femeia şi Dumnezeu. O să rescrii Evanghelia. Fără carte, nu se poate!Parcă văd: Evanghelia după Oly! Apoi, o să faci copii! Cineva trebuie să o ia,iar, de la inceput!

- Şi tu?

- Eu am să mor, acolo, în larg. Apoi, am să fiu peşte. Fâţ, fâţ, prin valuri, până aproape de mal. Când va fi cazul, amsă mă las prins. Cu mine o să-ţi hrăneşti poporul...

- Nick, ce e cu tine?

- Nimic! Tu şi Dumnezeu la începutul lumii! Ce Adam? Ce Eva?!... Abia aştept să ating pământul! Şi, pâş, pâş!

                                                ***

În momentul în care am simţit avionul rulând de-a lungul  pistei de aterizare,zeci de aplauze au răsunat în interiorul său. Câteva secunde, am statnemişcat  Nu-mi venea să cred că am atins,din nou, pământul.

-         Nick,suntem  la tine acasă! În România! Nu tebucuri?

-   Ce să zic?  Da, numai că spaima,pe care am tras-o... Tu cu visul tău... Coşciuge în zbor?!... N-am s-o uit, tot restul vieţii!

- Nici eu? Mai ştii?...

- Ce?

- Mă, nu face pe uitucul că...  Hai, ia-mă în braţe! Dumnezeu, dacă vrea, se urcă El singur! Să te văd!  Trece-măpragul! Ca pe mireasa ta! Dintr-o lume, în într-alta?! Măcar doi paşi, aci, pepământ românesc! Şi după aceea, mai vedem noi! Că până la capătul lumii, ehe,poveste lungă!

- Aşa, în văzul oamenilor?

- Da!

- Şi dacă, uite, rămân ţeapăn?

- Mă, dacă ai să rămâi, află că am să te duc eu în cârcă, până la Cernăuţi, iar acolo...

-  O să-ţi pună nişti ventuzii că, numa!... – s-a amestecat în vorbătânărul de lângă noi.

- Da? Ca să vezi?! Dar, dumneata de unde...

- De la Chişinău, domnule! Student în România, iar acum, cu o bursă la Dijon! – a răspuns el, vorbind bine româneşte.

- Eee, asta e altceva! Rusoaica din Odessa, unul din Banatul sârbesc, frumoasa mea din Cernăuţi, şi...

- România Mare!

- Nu, domnule, românii la un loc!

- Mie mi-ar plăcea! – s-a amestecat Olesya.

-  Ascultă-mă, dacă mai stăm, pe o terasă, la un suc, pun pariu că ne găsimrude! – am glumit eu.

-  Poate chiar fraţi! – a insitat moldoveanul.

- Apropo, ea e Olesya, din Cernăuţi, eu...

- ...Nick, cel mai iubit dintre iubiţii  lumii! De mine, bineînţeles !–  mi-a luat-o ea înainte.

- ...Iar eu, Igor! Igor Cuşcenko! Moldovean din...

- Polonia, sau?...

- Nu, domnule, Chişinău. ,,,Oraşul meu din albă  piatră!

- Chiar că albă! – a confirmat Olesya. Am fost la voi. Odată, când cu... Mă rog, nu are importanţă...

- Într-o zi, poate am să ajung şi eu...  Ce zici? – am întrebat-o pe Oly.

- Până una, alta, drumurile tale spre Cernăuţi... Adică spre mine. Mă, nu cumva să te duci, că te strâng de gât!Ăştia au nişte femei aşa de frumoase, că... pe-acolo o să-ţi putrezeascăoasele...

- Dacă ar fi şi ar fi,... parcă tot aici ar trebui! Nu de alta, dar ălea, despre care zici tu că sunt, au împânzitRomânia...

- Of! Sărăcuţa de mine! Doar eu am rămas tocmai dincolo de... Nick!   Ce zici,vrei?

- Ce?

- Să mutăm Bucovina mai la sud!

- Cu tine cu tot, nu?

 - Păi, alfel, cum?!

                                                         ***                                            

 

-   Da, cum şi în ce fel? Mai vedeţi voi! Important e să vreţi, că de pututse poate! –ne-a zis Igor înainte de a ne despărţi.

- Ai auzit? Totul se poate!

De la Băneasa, la Gara de Nord,  am mers cu un taxi. Pe tot parcursul drumului, Olesya a tăcut. Privea, adesea, clădirile cenuşii, copacii ruginii,de pe marginea drumului, şi tresărea, de fiecare dată, când scârţâiau roţilemaşinilor din trafic. O priveam cu coada ochiului şi mă sfâşiam în propria-miincertidudine. Cu cât mă apropiam de gară, cu atât simţeam cum un fel de vuietnemilos al lumii îmi tăia respiraţia, şi cum timpul se împuţinează precum omulîn ultimele clipe de viaţă. Eram, în adâncul sufletului, când disperat, cândfericit, şi îmi venea să ţip: „de ce, Doamne, de ce?

- Am ajuns! – am confirmat eu oprirea taxiului aproape de intrarea principală a gării.Olesya a tăcut din nou. A coborât, cuminte, din maşină, şi m-a aşteptat.Privea, parcă, peste dealurile Moldovei, la ea, în curte, la Cernăuţi. Şoferulne-a dat bagajele, apoi am păşit în interiorul clădirii.

- Reintrăm în timp! – mi-a şoptit ea. În amărăta asta de istorie… Beţia denoi  se duce... Rămâne contingenţa…Politica!... Nimicul! Ce ai să faci în zilele următoare?

- De mâine?

- Da! Abia acum suntem la răscruci! Pupăza ta îşi ia zborul…

- Adică, se urcă în tren…

- Şi, fâl-fâl,  dacă am noroc…

- …Cam pe la prânz, am să-ţi arăt drumulmântuirii. Scara spre cer!... Crede-mă, chestiune unică!

- Ce nu s-a dovedit pe faţa pământului, vorba rusoaicei…

- Află! Dacă ar avea ăştia, prin Occident, o aşa minune, ca românii, la TârguJiu...

- S-ar perinda, pe-acolo, creştinii, ca arabii la Meca. Măă, hoţule! Tu mă ducicu zăhărelul şi, până la urmă, tot la acrituri ajung!

- Cum vrei, însă o porţie de suflet, la Masa tăcerii, doar la mine în Oltenia!…Ca să nu-ţi mai zic de Poarta spre suflet… Tot acolo, la doar doi paşi, sprerăsărit… Vrei?

- Eu ştiu?!... Poate altă dată...

- Nu da  vrabia din mână pe  cioara de pegard!

- Ce să fac?

- O vorbă de pe la mine.  Cu alte cuvinte, când prinzi o gâscă, jumoale-o, dacă vrei să îţi faci burduf de pernă cu puf.

- Tot nu înţeleg!

- Atunci, musai o trecere prin Oltenia mea!

- Şi acasă?

- Două, trei zile mai târziu, ce mai contează! Că doar nu se mută Cernăuţiul din loc!...

- Mai ştii?! Vin tătarii, vin vandalii... Însă, fie! Că doar n-o să plesnească pământul!

                                                    ***

La scurt timp, şi eu şi Olesya eram, din nou, suflete pe drumuri. De data aceasta, puse pe şinele de cale ferată.Trăncănitul roţilor de tren, acum semn al întoarcerii, îl trăiam  la nivelul unei amestec. În emoţie, ingredient,Olesya, eu, păcatul şi Dumnezeu. Ultimul, parcă liber de orice. „În definitiv, ce obligaţie ar avea  Dumnezeu faţă de mine?! -  m-am  întrebat în gând, în timp ce încercam săgăsesc un loc, cât de cât confortabil, în mijlocul unei lumi care, parcă,veşnic,  bătea toba.  Când tocmai, gata, gata, să scap deobsesii,  am auzit-o, un fel dehalucinaţie acustică, pe mama: ,,mă, băiete nu cumva să îţi baţi joc de vreo fată  mare, că blestemat vei fi! Şi blestemat veirămâne!” Am tresărit. O clipă mai târziu, Olesya  mi s-a părut a fi victima, eu, păcatul uneiiubiri cântate la flaut,  iar vecinii depe scara blocului, în care locuiam, bârfitorii universului.

,,L-ai văzut, dragă? Nici că ne mai bagă în seamă!…Nu-i mai ajungi cu prăjina la nas! A fost în Franţa şi…”  ,,De-aia nu mai pot eu!” ,,E, nu e chiar aşa!Ai văzut şi tu, şi-a luat una, de prin părţile alea… Auzi, de parcă a ta şi altele, de pe aici, nu ar avea şi ele, acolo,ce trebuie să aibă... „De-aia, uite,... dar cine ştie ce panaramă?! Ho, că o să vadă el...Ehe!Vine aia din buricul Parisului, să stea cu asta, în două camere, la bloc?! Cândo zbura porcul  cu soacră-mea în spinare!”,,Păi, na, uite, că zboară...!” ,, Da? Atunci, ducă-se dracu, şi porc, şi ea,şi tot!” ,,...Puico, fă, ascult-mă pe mine! Leana e fiartă!” „Aoleo!”Profesorul s-a întors cu una. ...Iar acum, fie-sa... Vai de mine, da` s-o vezipe ea, pe Leana... Au cam rămas cu deştiul în gură!” ,,Las` că aşa letrebuie!  Când le-am spus: fată,... preaţoapă! Una, două, ţâşti-bâşti, cu buricul gol şi fusta până la cur! Mă mir cănu s-a pus ăla cu daravela pe ea! Şi atunci s-o fi văzut eu pe Leana, pe undescotea cămaşa?!” ,, E, şi cu tine! Cum de n-a dat pleaşca peste ea? Leana!Scăpa de dracu!

-         Nick! La cegândeşti, omule?

-   La nimic! Adică, da, la chestia aia: eu cu tine în braţe şi Dumnezeu înspinare, spre sfârşitul lumii?! Frica, agonia, îţi dai seama?

-Nuu! Nu aşa, ci altfel: Împreună, până la marginea mării... Acolo, tu, peştele, fâţ, fâţ, pân` la Dumnezeu, apoieu,  şi-un alt început!...

                                                ***

La Videle, trenul aproape că s-a golit. Cel puţin, noi am rămas singuri în compartiment. Olesya privea pe fereastră.Câmpurile negricioase păreau pustiite. Tăranii îşi culeseseră porumbul,  însă arăturile de toamnă încă mai aşteptauploile ce trebuiau să înmoaie pământul.

- Nick! Ştii ce? Tot ce avem, aici, în ţară, la tine, în faţa ochilor, seamănă cu cerul de  adineauri, culcat pe pământ.

- Lipseşte furtuna!

- Totuşi, ceaţa, valuri, valuri!  Soarele, parcă se  îneacă în nori... Vezi acolo, departe, copacul acela stingher?

- Da!

- Cum ţi se pare?

- Copac!

- Şi atât?!

- Mda!...

-  Eu îl văd un uriaş revoltat, ce stă la sfadă cu Dumnezeu,... E, un fel de a zice!... În timp ce gustă din relicvele, cine mai stie alecarui muritor?!

- În definitiv, cam totul e de mâncat! ...Animalul mănâncă iarba, omul, animalul, pământul, pe om... Iarpomul, pamantul.

- Nu m-aş mira să mă simt, odată, într-o zi, frunză agăţată spre cer, într-un fel de respiraţieistorică!  Cum s-ar zice, stafie coloratăpe creanga unui copac…

- Adică, moroi?

- E, şi cu tine, moroi! În definitiv, ce e ăla, moroi?!

- Un fel de… unul mort, dus pe lumea cealaltă, şi întors!

-  Da!  Cam aceeaşi chestiune,stafie!...

- Nu prea... Stafiile au ceva din momâile mergătoare... Sau seamănă cu ălea puse în capul viei! Paznici!...Moroiul însă, e moroi! Cu personalitate, cu... Dă ordine, face, drege... Când ise pune pata, harşc! Mai trage câte unul în ţeapă!

- Şi-n timpurile ăstea?!

- Da!

- Vai, mă sperii! Sunt şi pe la tine?

- Cum să nu! Numai că, ai mei, din Oltenia, sunt mai romantici. Nu rezistă la femeile frumose. Când le văd, devinaşa, pufoşi... Bureţi de spălat cu ei pe spinare.

- Taci, că mă trec fiorii! Dragă, ştii ce?  Vreau să mă întorc! Unde mai opreştetrenul ăsta?

- Ehe, tocmai la Craiova! Moroii de sus! Nu ţi-am spus?

-  Vai de mine!... Nu mai am de ales?

- Nu!

- Nick, măcar spune-mi, când ajungem, mă duci la hotel şi pleci?

- Doamne fereşte! Am şi eu casă, masă... Ca omul!

- Nu mă păcăleşti?

- Nu!

- Ah! Mi-a venit inima la loc. Împreună, e altceva!

- Abia aştep să-ţi văd cuibuşorul şi să fac un duş! Apoi...

-  Nici o problemă... E apă caldă, şampon, spumant, eu...

                                                            ***

 

După cele întâmplate pe drum, Craiova mi s-a părut locul, în care Dumnezeu a făcut, pentru prima dată, şi cerul şi pământul.,,Raiul meu de când lumea!” – mi-am zis, în gând, după ce am ieşit în faţagării. Se întunecase bine când m-am oprit lângă fântâna arteziană şi amrespirat adânc. Drumul spre casă, în oraş, l-am făcut pe picioare.

- Am văzut lumina zilei, la nord, peste dealurile dimprejur, însă... Draga mea, orăşelul ăsta... – am rupt eu, pentru anu ştiu câta oară, tăcerea.

– Ba, nu! Frumoasa ta!... Frumoasa ta din Cernăuţi!  Sună, cum să-ţi spun, caîntr-o partitură bizantină!

-         E, sună!Spune-mi că îţi place!

-         Da! E ca unînceput de replică într-o piesă de teatru...

-         Lumea, caspectacol! Idee veche de când...

-   Şi totuşi, în fiecare zi, nouă! Sau, alta... Personajele... La noi, de exemplu, actul I : Montpelliersau drumul oaselor.  Actul II: Lyonul cuseducţia... Trebuie să spun că m-ai cam păcălit! Eu, curioasă, iar tu, haţ!Şmecher!

-  Ce să faci? Aşa e când intri în săptămâna chioară!

- Oarbă, ziceai că se zice!...

- Oarbă, chioară, cam tot un drac e!... Actul III?

- Chestia aia cu... ,,Ce-o să-şi mai amintească omenirea?!... Ăla, cu  femeiaaia frumoasă, în braţe, şi cu Dumnezeu în spinare! Pâş, pâş! M-ai dat gata! Ascultă-mă, tu ai un soi de nebunie carecucereşte! Iţi ia minţile!

- Să nu exagerăm! E plină lumea... Însă, de când lumea, musai şi un nebun în vremuri! Pentru explicaţii, pentru chestii,socoteli... Cineva trebuie să fie şi responsabil! Ceilalţi, adică, ăiazdraveni,... cică la cap, s-ar zice,... au patologia în oase! Strâmbi, fragili!Nu rezistă la terfeleală.

- E, asta e! Iar acum, partitura cu Statul în stat, Drumul mântuirii, şi Cina cea de taină la Masa tăcerii...

- Doamne, ce le-ai încurcat! Păi, eu asta am spus?

- Nu?

- Nu!

- Atunci, zii tu!

- Uite, calea de urmat trece prin pat. Asta e sigur! Dar să o lăsăm mai spre miezul nopţii, după duş, întâlnirea cumoroiii şi...

- Mă, ia vezi, că iar mă sperii! Şi?

- Pusul ventuzelor!

- Hoţule! Îţi arde de pupat! Care va să zică... Mânca-l-ar mama de băiat!

- Mda... Un fel de preludiu, înainte şi după! Mâncăm şi? Sau?... Ritualul locului în vremurile de acum, ăsteapostmoderne, că pe vremea de dinainte...

- Adică în modernism, vrei să spui?!

-  Spune-i cum vrei tu şi nu mă mai întrerupe, că pierd firul istoriei! Deci, în vremurile... după cum spui tu, totul începea cubătaia... Venea omul, acasă, şi trosc! pleosc!

- Vai de mine, dar brutali mai sunteţi! Norcul meu, că au trecut timpurile...

- N-ai înţeles! Ăsta era curăţitul! Nu puteai intra, oricum, în aşternut! Preludiul, relaxarea, începutul... Îşi vărsaomul năduful. Apoi,  mâncau... Maisuspina ea... Da! Suspina,... suspina! Iar el îşi  răsucea o ţigară cu tutun frectat în podulpalmei, şi hârtie de ziar. Ştii, aşa, de-al dracu! Se odihneau o idee, până laprimul cântat al cocoşilor. Abia atunci se întorceau ăia pe lumea ailaltă!  Adică, moroii, în lumea moroilor!... Şi, spreziuă, tăvăleala... Fiecare după puteri! Oricum, o simţea femeia pănă spre searaurmătoare...

- De unde ştii?

- Cântau! Ale dracu, cântau! ...U-ă-lă-uăă!... U-ă-lă-bă!...

- Interesant! Mai învaţă omul! Adică, eu... Şi, de închinat?

- Aaa! În fiecare zi, de dimineaţă! Beau aghiazmă, pupau şi icoana... Cum s-ar zice, spălau păcatul! Asta, când seîntâmpla să stea bărbatul mai mult pe acasă. În caz contrar, toate cele ziseîncepeau, acum, târziu, toamna, când se întorcea el din lume... Venea, aşa, dinlume! Pe drum, i se mai năzărea câte una, alta, şi o lua la palme, de cumdeschidea ea poarta...   Unii  se întorceau acasă doar  să-şi bată muierile!... În special! Ţineminte! Era şi o explicaţie: ,,mă nene, se face a dracu, dă boala în ea,  îşi ia lumea în cap...!

- Şi?

- Şi: Trosc! Pleosc! Apoi, proba cuaghiazma, icoana! Unele se mai şi jurau, că … Mai pe la prânz: ...U-ă-lă-uăă!... U-ă-lă-bă!...

- …Cu suspinatul?

- Suspinau, suspinau! Un fel de răgaz, între şi între!

- Cât îşi răsucea ăla ţigarea, aşa,… de-al dracu?!

 

 

 

                                    Ion Măldărescu, OM

 sau firea românului de-a fi în lume.

 

 

Trebuie să spun, de la început, că pot număra pe degete oamenii despre care am scris, fie şi numai contextual. Şi asta nu din răutate, nu din egoism,  nu din egocentrism  şi nici din nepricepere, ci din rezerva ce mi-a sugerat-o, mai tot timpul, ştiinţa contemporană, şi, mai ales, filosofia (în termenii kantieni, tot ştiinţă!) despre om. Vreau sau nu, chiar şi când trec pe uliţa satului şi o văd pe baba Floarea, femeia care, în urmă cu vreo 40 de ani, se lua cu joarda după mine ca să nu rup crengile cireşului în care dădeam buzna de cum i se pârguiau fructele, mă plec, îmi scot pălăria, salut respectuos, apoi, ameţit, la prima vedere, de un fel de gol în timp, mă întreb: cine e ea?,  cine sunt eu?,   ce este lumea?  Cum nu pot îndruga mai nimic, mă tot  frământ dacă celelalte întrebări puse de Kant: „ce pot să ştiu”, „ce pot să sper?”, „ce pot să fac?”, îşi mai au rostul, câtă vreme nu pot răspunde nici măcar la prima ,,ce este omul?” Dumneavoastră, citind aceste rânduri, o să ziceţi: „speculaţie!”. De data asta, n-am să vă contrazic, deşi, de aci, din a bate apa în piuă (a se înţelege a pisa cuvântul, într-o veşnică  întoarcerea a feţelor, nu pierdere de vreme!), din despicarea firului în patru, din contradicţii, s-a mai limpezit  omenirea la cap (dacă s-o fi limpezit?!), dar nici n-am să vă las (măcar pe cei apropiaţi, pe cei ce ne cunoaştem), fără să întreb:  cine eşti tu? cine sunt eu? (despre mine puteţi spune câte-n lună şi-n stele tot am să mă bucur!), dar mai ales, cine este Ion Măldărescu? Eee?! E altceva!  Întrebare cu subiect şi predicat. Vedeţi, nici măcar eu nu mă mai pun de-a contra (doar de dragul unui anume Gică!) şi las gândurile să curgă. Mda! Hai, ziceţi! Aud!  ,,Păi, că o fi, că o păţii...” „...şi el ca ca şi noi, ceilalţi”, „...domnule, mare profesor! Cărturar de viţă veche!” ,, mă nene, ascultă-mă pe mine: artist, nu glumă!” Altul: „...dumneata l-ai cunoscut?”  Personal, adică, faţă în faţă, nu! - îi răspund cu sfială.  „Păcat! Dar mai ai vreme, altfel...”

Altfel? – m-am întrebat şi m-am ruşinat peste măsură. – Altfel umblu şi eu, ca mulţi alţii, prin lume, fără să văd Oamenii!  În grabă, îmi propun o întâlnire, însă până atunci, răsfoiesc reviste, cărţi, privesc în trecut, răscolesc prezentul,  caut cumva şi-n viitorul nostru şi, culmea, abia acolo îl descopăr ca întreg. Da!  Ion Măldărescu, OM sau firea românului de-a fi în lume! Şi nu e puţin, ascultaţi-mă pe mine!

 

La mulţi ani, Maestre!

 Nicolae Bălaşa

 

Tuturor femeilor din lume gânduri sincere de dragoste şi iubire

 http://www.youtube.com/watch?v=2wsqsOLYFE4&feature=related

 

 

 

 

 

           

 

 

Nicolae Bălaşa's Blog

Grădina carpatină - Turnul Babel -filosofie şi formă de a fi la români-

Postat în Ianuarie 21, 2011 la 9:31am 1 Adaugă un comentariu

                   Grădina carpatină - Turnul Babel

                          -filosofie şi formă de a fi la români-

 

În unul din articolele noastre anterioare ,,De la comunicare la marea bălmăjeală”, am încercat să reactualizăm şi câteva puncte de vedere în abordarea comunicării. În ideea de a completa cele spuse atunci, reamintim faptul că se vorbeşte despre comunicare în lumea animală, despre comunicare cu transcendentul sau cu lumea de dincolo, despre…

Continuare

Omenirea in criză, Dumnezeu cu cercul, baba şi războiul nuclear

Postat în Ianuarie 4, 2011 la 4:55pm 0 Comentarii

În ziua următoare, m-am trezit devreme. Eram acasă. Intrasem, deja, parcă,  în  vremurile mele. Respiram în voie. M-am ridicat, uşor, de lângă Olesya, şi am ieşit în balcon. Răcoarea dimineţii,

strada, oamenii ce forfoteau într-o parte şi în alta, zgomotul tocurilor, ce

trăncăneau pe scara blocului, îmi păreau, de când…

Continuare

Agonie si extaz Sau întoarcerea din lume la români

Postat în Ianuarie 4, 2011 la 4:51pm 0 Comentarii

 

Agonie si extaz…

Continuare

Panou de comentarii (12 comentarii)

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

La 12:36pm în Martie 5, 2011, Nicolae Bălaşa a spus...

Tuturor femeilor din lume gânduri sincere de dragoste şi iubire

 http://www.youtube.com/watch?v=2wsqsOLYFE4&feature=related

 

La 10:37pm on Martie 04, 2011, Roxana Ştiubei i-a dăruit utilizatorului Nicolae Bălaşa un cadou...
Cadou
Happy birthday !
La 10:36pm în Martie 4, 2011, Roxana Ştiubei a spus...
la multi ani ! cu multa sanatate si multa inspiratie !
La 10:21pm on Martie 04, 2011, Elena Mititelu i-a dăruit utilizatorului Nicolae Bălaşa un cadou...
Cadou
LA MULŢI ANI!
La 6:39pm on Martie 04, 2011, catalina i-a dăruit utilizatorului Nicolae Bălaşa un cadou...
Cadou
LA MULTI ANI!
La 11:21am on Martie 04, 2011, ZINCA MARIUS IULIAN i-a dăruit utilizatorului Nicolae Bălaşa un cadou...
Cadou
LA MULTI ANI!
La 8:30pm on Ianuarie 09, 2011, COŢOAPĂ MIRELA i-a dăruit utilizatorului Nicolae Bălaşa un cadou...
Cadou
Multumesc mult pentru invitatie! La multi ani in 2011 cu pace, speranta, dragoste si bucurii implinite!
La 4:58pm on Decembrie 05, 2010, Georgeta NEDELCU i-a dăruit utilizatorului Nicolae Bălaşa un cadou...
Cadou
Sa aveti o zi minunata!
La 4:57pm în Decembrie 5, 2010, Georgeta NEDELCU a spus...


Vreau să ai o viaţă buna,
Îţi urez pe dor şi strună,
Din vers... si cu-al meu condei,
Viaţă lungă, tot ce vrei!
Şi să fii lângă ai tai
Să trăieşti zile senine.
Şi de fericire pline
Bucuria lumii toata,
Zi de zi-n usa sa-ti bata,
Bunul Dumnezeu sa-ti dea,
Tot ce iti doresti si ai vrea.

La multi ani! Georgeta.

PollDaddy

 
 
 

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor