Nicolae Coande
  • Masculin
  • Craiova
  • România
Partajare pe Facebook
Partajare

Nicolae Coande's Prieteni

  • Nicolae Silade
  • Emanuel Pope
  • Roxana Ştiubei
  • Rodian Drăgoi
  • Serban Tomsa
  • L.D. Clement
  • Alexandru Potcoava
  • Igor URSENCO
  • Dialog European
  • Laura Buruiana
  • Dan Persa
  • livia rosca
  • Lucia Daramus
  • Gelu Vlaşin
 

Nicolae Coande

Informaţii pentru profil

Preocuparile tale artistice:
scriitor, poet, editor
Despre mine :
Nicolae Coande

He was born on September 23rd, 1962 in Osica de Sus, Romania. He has a degree on Philosophy and Sociology at the University of Craiova.
Between 2000 and 2006 he was a publicist on the newspaper “Cuvantul Libertatii”, and made possible the Sunday cultural edition of the same journal.
He is a member of the Writers Union from Romania since 1996.
In this moment he is literary secretary at the National Theatre “Marin Sorescu” from Craiova and editor in chief of the magazine "Spectactor”.

Published books:
POETRY – În margine, Ramuri Publishing House, 1995; Fincler, Ramuri, 1997; fundătura homer, Dacia Publishing House, 2002; Folfa, Vinea Publishing House, 2003, Vint, tutun&alcool, Brumar Publishing House, 2008.
ESSEY – Fereastra din acoperiş, Fundaţia Scrisul Românesc Publishing House, 2005, Celălalt capăt – interviews, Curtea Veche Publishing House, 2006, Revanşa chipurilor, Măiastra Publishing House, 2009.

Awards:
„Ramuri” magazine award for poetry (1988);
Writers Union from Romania poetry award for debut (1995) for the book „În margine”;
The Writers Association award for poetry (1997) for the book „Fincler”;
Writers Union from Romania poetry award (2002) for the book „Fundătura Homer;
The poetry award „Petre Pandrea” given by the literary magazine „Mozaicul” (2004);
The poetry award given by the literary magazine „Ramuri” (2006)

In 2003 he received a four months grant from Heinrich Böll Foundation (Köln); in 2008 he received two months grant from Stiftung Kunstlerdorf Schöppingen

He is present with poems in the anthology „Gefährliche Serpentinen – Rumänische Lyrik der Gegenwart”, Druckhaus Verlag, Berlin 1998, coordinated by Dieter Schlesak.






Lebenslauf

Geburtsdatum: 23. September 1962
Geburtsort: Osica de Sus (Bezirk Olt)
Ausbildung: – Lyzeum für Geschichte und Philologie Craiova
– Fakultät für Geschichte, Philosophie und Geographie (Abteilung Philosophie-Soziologie), Craiova
Berufstätigkeit: – Publizist und Kommentator der Zeitung „Cuvântul Libertăţii”, Craiova (2001-2006), wo er auch die kulturelle Seite der Zeitung, LAMA (Literatur, Kunst, Mentalitäten und Einstellungen) veröffentlicht hat.
– Mitglied des Schriftstellersverbandes Rumäniens (1996), Zweigestelle Craiova.
– zur Zeit: dramaturge beim Nationaltheater „Marin Sorescu“, Craiova, Verleger der Zeitschrift „SpectActor“


Veröffentlichte Bücher

Lyrik:
– În margine (Am Rande), Ramuri Verlag, 1995
– Fincler, Ramuri Verlag, 1997
– Fundătura Homer (Homer Sackgasse), Dacia Verlag, 2002
– Folfa, Vinea Verlag, 2003
-- Vînt, tutun şi alcool (Wind, Tabak und Alkohol), Brumar Verlag, 2008

Publizistik:
– Fereastra din acoperiş (Das Fenster im Dach), Fundaţia Scrisul Românesc Verlag, 2005
– Celălalt capăt (Das andere Ende) – Interviews, Curtea Veche Verlag, 2006
- Revanşa chipurilor, Măiastra Verlag, 2009

Auszeichnungen

– Der Preis für Lyrik der Zeitschrift “Ramuri” (1998)
– Debütpreis des Schriftstellerverbandes für În margine (1995)
– Der Preis des Schriftstellervereins Craiova für Fincler (1997)
– Der Preis des Schriftstellerverbandes Rumäniens für Fundătura Homer (2002)
– Der “Petre Pandrea”-Preis für Lyrik der Zetischrift “Mozaicul” (Craiova) (2004)
– Der Lyrikpreis der Zeitschrift “Ramuri” (2006)

– Stipendiat der “Heinrich Böll”-Stiftung (November 2003-März 2004) unde Stiftung Kuenstlerdorf Schöppingen, 2008

– Seine Gedichte wurden auch in der Anthologie Gefährliche Serpentinen – Rumänische Lyrik der Gegenwart (Hrg. Dieter Schlesak), Druckhaus Verlag, Berlin 1998 veröffentlicht.
– Erwähnt von Marin Mincu in Poezia română actuală (Rumänische Lyrik der Gegenwart), Pontica Verlag, 1998
Website / Blog :
http://www.geocities.com/nicolae_coande
Apocalipsa după Nimigean

Într-o scurtă notă la volumul „Inerţii de tranziţie” (Ed. Vremea, 2006), O. Nimigean denunţa, pe lângă tribulaţiile manuscrisului său pe la selecte curţi editoriale, şi apariţia iminentă a unei noi cărţi de versuri trade mark: nicolina blues.
Iată, în 2007 autorul s-a ţinut de cuvânt, graţie Editurii „Cartea Românească”, aceeaşi care anţărţ se arăta neinteresată de explorările sale critic-gascone. Aşa se face că, de puţin timp, avem pe piaţa iconizată la mimimum a cărţii în România un volum fulminant de poezie al celui care „trăieşte şi suspină ironic în nefericitul oraş Iaşi” (D. Spineanu). Se ştie, însă, că nefericirea este motorul perfect pentru a tura o literatură de calitate!
Mă grăbesc să afirm că orice scrie Nimigean este împotriva a ceva, mai ales împotriva sa. Fulminaţia, la el, ţine de starea de asediu a unei fiinţe ultragiate de tot ce este sub demnitatea ei, inclusiv scrisul: „Departe de proştii care scriu poezie – culmea / uneori le iese tu să scrii altceva tu să nu scrii nimic / să te zvânţi în vântul neauzit / vântul care nu mişcă frunzele.” (tu să scrii altceva). Ai putea bănui la un moment dat că omul s-a născut cu pacea în vene (se simte asta în poemele scurte în care ia părtaş „râul, ramul” la setea lui de ataraxie, cu, pe drept cuvânt, memorabilul pumn „o oră departe de proşti”), dar o sectă de mitocani, răzleţită în toate straturile naţiei, pune carbid în apele sale teritoriale şi îl stârneşte la „răzbel”. O „nevroză amniotică” îl face mai degrabă soldatul zeului Ares, chiar dacă proiecţia mentală a unei Venus Callipyge întinde adesea spre poet mărul cu tot cu creanga care îndeamnă la iubire la umbră. Adept al inter-medierii genurilor în literatură, iubitor de patină literară, aşa, ca iniţiaţii care distilează viaţă pură, Nimigean nu cunoaşte starea intermediară descrisă de Bacovia şi atât de căutată de poeţii leneşi: când voi fi liniştit, voi scrie un vers. De unde vine, totuşi, elanul poetului? Cred că dintr-un clasic deficit de trăire, mai ales că viaţă pură nu există, dintr-un soi de revanşă a celui care neputând fi lumea ideală mută lumea, centrul ei vorace în buza cartierului peste care aruncă năvodul poeziei, ca răscumpărător al ei. Ca orice caracter picat printre tombatere, Nimigean trăieşte cu o intensitate paroxistică detracarea lumii înconjurătoare. El îşi asumă fragmentarea conştiinţei acesteia în calitatea sa de ins auto-sacrificat, dar nu îngenunchind în faţa unui fals sinedriu, aşa cum ar face un pietist, ci sfidând-o necontenit.
Ca urmare, dacă nu are război, Nimigean îl provoacă. Rar atâta aplomb belicos la un poet sedus de mecanismul filologic al poeziei, inspirat grămătic al „a-facerii” acestuia, când vine vorba de rotiţele zimţate ale „monstrului” cu maţele la vedere, tenace precum un arheolog care a intrat printre sacramente, preocupat de alchimia poemului obţinut după îndelungate şi rare distilări – ca puţini alţi poeţi români de azi. Printre nouăzecişti, el este o apariţie rară, mai degrabă afin, orişice s-ar spune, cu nostalgia după „cultură” şi carnagiu livresc a câtorva poeţi ai generaţiei `70, Alexandru Miran sau Cristian Simionescu, de-o pildă. De optzecişti, am impresia, el se desparte fluierând.
nicolina blues este o carte-epitaf, oricâtă viaţă (proastă) ar sărbători, mai ales în clipele când poetul se agaţă de carnea ei lascivă prin prieteni, iubită, prin călătorii imaginare în continente unde zeii locali încă ţin canalia umană la respect. Într-un volum anterior, adio, adio, dragi poezii, Nimigean ameninţa să pună harfa-n cui: era o provocare, desigur, a deznădejdii care îl cuprinde pe orice poet căruia piş-lirele îi induc sezonier „această lehamite” a scrisului şi a existenţei ca atare în poezie. Paradoxal, nu lipsa cititorului îl poate face pe un poet să dezerteze de la a mai fi combatant pe un front atât de transpersonal, ci tocmai pululaţia de care este capabil ordinul grafomanilor atunci când iese în hoardă pe „catalaunicele” poeziei. Să mai lansez un truism de genul „orice poet adevărat simte nevoia să se delimiteze, să iasă din casa de nebuni care a sechestrat poezia” pentru a o trimite la „produs”, e deja banal...
Însă, înainte de a ieşi de oriunde, Nimigean iese din ţâţâni.
Lipsa unui zeu al locului îl face, de pildă, pe Nimigean să iasă cu tot cu pereţi din blocul în care con-vieţuieşte cu Gina (muza sa decepţionată) şi să instituie minutul naţional de reculegere intonând, cu un umor amar, prohodul unui popor scatofag: „m-am săturat / să mă mai bat / cu mâncătorii de rahat // azi stau tăcut / întins / pe întuneric / şi-n pizda mamii lor îi bag generic / au câştigat din nou precum se pare / înc-o jiuma’ dă secol de duhoare / libarca groasă cât ai da cu clor // se lăfăie-n latrina gurii lor...” (zombiezon ţara lor).
Cufundat într-o formă de exil în care experimentează moartea în viaţă, acest oficiant al infernului, ca stil de viaţă românesc-autentic, se jupoaie de toate pieile şi armurile pe care poeţii-legiune ai României şi le pun cu o ostentaţie ridicolă amintind de acel capaneu, dintr-un poem al lui Pound, ce creşte crini din ghindă.
Nimigean, ludic? Da, dacă ne punem de acord că mai putem să râdem la vederea vintrelor unei lumi care îşi are centrul în „canalul de la G4”. Cu o voinţă de dezarticulare proprie celor care constrâng lumea să-i expulzeze ca pe avortoni de mare clasă, el lucrează ca forjorul în oţelăriile poeticeşti la o stranietate care se adaugă lumii bete de „sus”: „Nu, revolta nu a pierit. Mi-e la fel de silă de guşile / unsuroase de la prezidii. De cefe. De porcii care se / cred Dumnezeu. De primarii care-ţi dau un cârnat şi / o bere. De băieţii finuţi care s-au futut în cur cu / securitatea. De limbile puţind a căcat ale rezistenţilor / prin cultură. De târlă. De ţaţe. De Patriarh. Dar nu / vreau să plec nicăieri. Vreau să mă vindec de urticaria / epifenomenelor. / Cineva, mult umilul, trebuie să îi iubească” (Nu, revolta nu a pierit). Unii locuitori ai nicolinei naţionale vor spune oripilaţi: dar este asta poezie, această combinaţie de vitalism golănesc cu sensibleria la spectacolul degradării umane, tot acest furibund atac la „cele sfinte”? Muşcătura lui Nimigean, cu amprenta de rigoare, îmi spune că da. Nu vorbesc aici în termenii vreunui profesor de poezie care se îndoieşte, ştiinţific, de adevărul lumii care i se arată în orice poem pe care are obligaţia să-l explice, ci (şi) din punctul de vedere al mocofanilor pentru care viaţa nu are punctuaţie şi nici subtilităţi, doar un oarece profit, şi care ar putea într-o zi să dea nas în nas cu o poezie ca asta. Riscă ei să creadă că că poezia este înjurătură, sictir de cartier, bagabonţeală din cele care se scriu azi pe ziduri venerabile? Sigur că... riscă, cititorul va risca întotdeauna – poetul a şi făcut-o. Volumul lui Nimigean ar fi putut lăsa pe dinafară, din punctul de vedere ale puriştilor, destule „texte” poetice care nu amuşină, parcă, decât dâra unui experiment personal – dar care nu arată gheara leului. Remarca lui Andrei Terian, în cronica făcută cărţii în „Cultura” (nr. 12/2007), cum că unele poeme nu-l conving ar fi trebuit motivată nu prin senzaţia de déja-lu (criticului i se pare că descoperă sherlockholemsian amprenta poemelor lui Francis Ponge sau Williams Carlos Williams), ci prin sentimentul de „slăbire” a terorii poetice cu care te-a obişnuit poetul. Sunt momente în scrisul său când îşi aduce aminte de „omul liniştit” care ar fi putut fi şi se „trădează” ca atare.
Cu toate astea, orice obişnuit al poeziei sale ştie că Nimigean nu-şi menajează suporterii şi că, aidoma unui boxer năprasnic, el ţinteşte ficatul şi bărbia celui care vine la „meciul” său. De aici senzaţia încercată de criticul de la Sibiu. Desigur, Ponge e celebru, dar, ca cititor oarecare, nu trebuie, nu sunt obligat să fi citit poezia lumii de până la Nimigean, pentru a afla că francezul este revenantul lui Nimigean. În schimb, poetul trebuie să-i fi citit pe cei doi, să nu mă zăpăcească pe mine cu „remake”-uri mai mult sau mai puţin reuşite – cu asta sunt de acord. Eu unul, însă, nu am citit nici un poem al lui Williams care să-mi amintească de, să zicem, „Caut corespondenţele” sau „Prisme albe”. E-adevărat însă că, spre deosebire de poemele unde Nimigean este toute entiere a sa proie attaché, poeme precum cele arătate cu degetul par lipsite de acel palpit care este al poemului viu: muşchiul cu care s-au scris era mai zgârcit, garda a fost lăsată jos, ai zice că poetul stă de bruioane la o altă artă poetică. De fapt, chiar aşa, trebuie ca poemul să se arate cu cărnurile şiroind de sângele facerii sau este un obiect care, aidoma „sărmanei zeiţe, de poliester”, imită foarte bine viul, naturaleţea vieţii? Aici îmi vine în minte acel autoportret al unui artist britanic, făcut cu sângele său cules pe durata a cinci luni! Sunt momente în artă în care vopseaua nu poate să imite sângele, trebuie să recunoaştem...
Cumva, aici este „vina” poetului: el şi-a obişnuit nu doar critica, dar şi cititorii cu o anume agresivitate care face din el un ultragiat pentru tot restul lumii, ca un donator de sânge pentru care poemul se scrie aşa cum intuise în ultimii ani ai vieţii şi Nichita Stănescu. Aici, Terian are dreptate: „Când vine vorba de literatură, O. Nimigean takes it personal”, dar nu aşa ar trebui să i se întâmple oricărui poet? Sigur, există şi poeţi foarte buni care reuşesc să pună un ecran între ceea ce se vede în pagina scrisă şi cel care trăieşte în primă-instanţă efectul de realitate al versului. Sunt poeţi care se nasc o dată cu versul pe care îl scriu – cazul lui Nimigean – şi poeţi care asistă cumva ceremonioşi la naşterea versului lor, un fel de adepţi ai tehnicii Lamaze, dotaţi cu ştiinţa deja-născutului, ca să zic aşa! Nimigean iese fără ceremonie din burta poemului, cu tot cu poem, ca în „Acum câteva zile...”, stampă stranie a locului unde se întâlnesc lumile domestice cu cele unde ne este cunoscut destinul: „Acum câteva zile în baie-bucătărie-WC şi ce mai e / pe-colo din sticla de plastic cu soluţie de curăţat / vasele, prin orificiul minuscul, crescuse un balonaş sidefiu. Oarecum neverosimil. Am chemat-o pe Gina / să-l privim împreună. Am fi putut încerca să împăr- / tăşim acel mic miracol. Când a ajuns, dispăruse. Nici nu i-am mai spus despre ce fusese vorba. Ieri, pe când mă întorceam de la ping-pong, muşcând / vârtos dintr-un sandviş cu şuncă şi brânză, în apropierea / Liceului „Racoviţă”, pe o străduţă, sub ramurile unui tei, peste maşinile parcate, plutea singură o sferă de / spumă de mărimea unei mingi de oină. Pelicula ei / subţire strălucea galben-roşiatic-verzui. Am vrut să o / suflu. M-am răzgândit. Mi s-a părut foarte calmă, uşor / absentă, „... dar mişcându-se în întregime ca un glob / în văzduhul minţii şi purtând în sine îmbinate, ca / într-un cerc, începutul şi sfârşitul...” (acum câteva zile...).
Nu cred trebuie să mergem pe traseul indicat de poet atunci când spune că cel mai mult şi-ar dori să spargă „codul”, chiar dacă se poate pricepe dorinţa de a „ţine sub control discursul paralel” şi, mai ales, dorul de a putea scrie „poeme simple despre ierburi şi ape, despre zile / de vară târzie, cu mere căzute, cu şezlonguri uitate în / soare, cu nuduri arămindu-se pe nisip”. Poetul este, ca să recurg la formularea lui Eugen Simion, un „maestru al preteriţiunii”. Aceste fantasme, tocmai pentru că sunt ale omului „debole”, ne indică ceva preţios: Nimigean este un tip de poet de frontieră, undeva pe linia subţire din „afara” şi „înăuntrul” poeziei, adică tot atâtea situări pernicioase pe care le ironiza Montale într-un poem. Onest cu tot ce reclamă codul său de onoare, el doreşte să „aparţină”, ca orice interiorizat pe care gregarii îl oripilează. De aici, starea de nicolina. Spargerea „codului” vieţii, însă, nu este decât o dorinţă firească a oricărui aspirant la iniţiere care, sătul de lupta cu cuvintele tribului, caută flama esenţială. Cum zice chiar el, „l-aş împrieteni... pe Iisus cu Lynn Margulis”. Numai că Iisus „ştie” mai multă bio-ştiinţă decât adoratorii Gaiei! Într-un fel, Nimigean se poate regăsi în teoriile gnosticilor de la Princeton, iniţiaţi fără misterii care încearcă să împace „savanteria” cu explicarea limpede a secretelor vieţii de care, culmea, uneori se învrednicesc cei simpli, nu „complicaţii”. Poeme ca „benedict”, „nu sunt mai vii cărţile decât oamenii”, „Dreptul la fericire...”, „vocea liberă din niemandsland”, „Nu, nu-i nici o glumă”, „Îmi spun”, „pummerin” sunt refugiile unui poet care-şi lasă carnasierii în bătătura literaturii pentru a se odihni puţin. Şi lumea o face din când în când.
Sunt poemele unui abstras care are oroare de vacuitatea din sufletul uman şi atunci ar ieşi din lume. Până când o va face, cântă la o trompetă de copil uitat la colţul pieţei Nicolina variaţiuni pe aceeaşi temă: Apocalipsa după Nimigean.

Nicolae Coande's Blog

Vasile Vlad – poetul ca maimuţă a Apocalipsei

Postat în Septembrie 19, 2009 la 6:35pm 4 Comentarii

Nu poţi să intri în dialog cu poezia lui Vasile Vlad oricum, deşi în „Îndreptările Doctorului Faustus sau calea cea mai lungă” (1978) poetul ne linişteşte: „Să mai zic o dată că / toţi vorbim omeneasca şi fiecare-şi vorbeşte / omeneasca sa?”.

Oameni suntem cu toţii – dar când poetul acesta ne vorbeşte aşa cum o face în puţinele sale cărţi înţelegem, de fapt, că suntem „vorbiţi” de poezia sa.



Uneori critica literară este, la noi, o aplicaţie musculoasă pe trupul debil al bietei… Continuare

Cristian Simionescu – un maratonist în „penitenciarul vanităţii”

Postat în August 30, 2009 la 8:02pm 14 Comentarii

Cristian Simionescu – un maratonist în „penitenciarul vanităţii”



Cristian Simionescu a „reuşit” performanţa în sine – pentru care nu a depus nici un efort – de a nu fi selectat nici de Marin Mincu, în „O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea”, nici de Nicolae Manolescu, în „Istoria critică a literaturii române”. Ambele „mari” apărute într-un interval de nici doi ani au reuşit cu brio să-l treacă de tot cu vederea – asta da, sagacitate critică! Ca să-l cităm, cu… Continuare

Marian Drăghici – Ghidul supravieţuirii poetului în Epocalipsă

Postat în August 16, 2009 la 1:05pm 4 Comentarii

Marea provocare a celui care scrie şi receptează poezia pare a fi, pentru reactivii vremurilor noastre, insignifiantă: este poezia doar limbaj, unul ca atâtea altele? Şi: cum supravieţuieşte poetul, ca reacţionar hârşit, propriului său cod liric? Cel mai bătrân poet este acela care a supravieţuit a doua zi ultimei sale cărţi, se ştie.

„Meseria de a muri”, cum este meseria oricărui poet bun, trage după sine poezia în fundătura exprimării cu orice preţ, de care era atât de conştient un… Continuare

Panou de comentarii (15 comentarii)

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

La 3:33pm în Decembrie 3, 2011, Gotcu Viorica a spus...

Avem deosebita plăcere de a vă invita pe site-ul nostru “Confluente lirice”     http://junimeadigitala.ning.com/

 Vă așteptăm cu plăcere!

 

La 6:20pm în Aprilie 9, 2011, ANGELA BACIU a spus...

va felicit pentru tot ce faceti, un gand bun si multa inspiratie, va urez mult succes.

(angela_baciu@yahoo.com)

http://angelabaciu.blogspot.com/

La 8:34pm on Decembrie 24, 2010, Roxana Ştiubei i-a dăruit utilizatorului Nicolae Coande un cadou...
Cadou
Craciun fericit !
La 5:02pm în Decembrie 5, 2010, Georgeta NEDELCU a spus...


Vreau să ai o viaţă buna,
Îţi urez pe dor şi strună,
Din vers... si cu-al meu condei,
Viaţă lungă, tot ce vrei!
Şi să fii lângă ai tai
Să trăieşti zile senine.
Şi de fericire pline
Bucuria lumii toata,
Zi de zi-n usa sa-ti bata,
Bunul Dumnezeu sa-ti dea,
Tot ce iti doresti si ai vrea.

La multi ani! Georgeta.
La 2:50am on Septembrie 23, 2010, Gelu Vlaşin i-a dăruit utilizatorului Nicolae Coande un cadou...
Cadou
La multi ani !
La 6:10pm în Septembrie 22, 2010, Roxana Ştiubei a spus...
tot pt maine
La multi ani ! multa sanatate....multe poeme!
La 11:42am în Septembrie 22, 2010, Constantin Padureanu a spus...
Pentru maine:
Sanatate, bucurii, impliniri si noroc pentru un suflet ales ca al Domniei Voastre. Ma plec in fata dumneavoastra si va felicit pentru destinul exemplar si pentru opera. Sa va binecuvanteze Dumnezeu cu zile senine si indelungate, ca sa publicati noi si valoroase carti.
LA MULTI ANI !
Cu deosebita stima si consideratie,
Constantin Padureanu
La 9:01am în Iulie 27, 2010, IRENE a spus...
calda imbratisare ,o admiratoare

La 3:25pm on Iunie 08, 2010, Constantin Padureanu i-a dăruit utilizatorului Nicolae Coande un cadou...
Cadou
Salut, tinere domn, si felicitari pentru tot ceea ce faci. Esti un mare poet si OM. Bucurii si impliniri binecuvantate de Dumnezeu. Dimineti senine si succes. Cu stima, Constantin Padureanu
La 9:22am on Februarie 01, 2010, CRISTINA i-a dăruit utilizatorului Nicolae Coande un cadou...
Cadou
buna dimineata!

PollDaddy

 
 
 

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor