Puterea florii
Hai să facem un artificiu frumos, să dăm un aer mai flower power ploii ăsteia
Insipide, îndoctrinate, că nimic nu mai scapă, în ziua de azi, să o „alăptăm” puţin,
insesizabil, ca în Singing in the Rain, să ne spălăm
şi să ne culcăm morţii, mai ales pe cei evaporaţi în Pearl Harbor, a căror cenuşă
se alege în cafelele de noaptea-târziu, să ne retragem şi să convingem juriul mondial
că ne-au căzut carnasierele cu care nu ne-am putut hotarî să muşcăm din Auchwitz
când ne dicta conştiinţa, că ne cresc dinţii de lapte, acum, că i-am putea plânge
chiar şi pe morţii Vietnamului, că ne-am putea gândi şi la copiii care se nasc zilnic
cu înfăţişări macabre după Hiroshima,
dacă ne-am pune sufletul la contribuţie.
Dar azi e altă socoteală, azi mi-am aranjat fusta mini
şi bluziţa Mao trasparentă a lui YSL, mi-am dat cu Givenchy cel colorat,
semăn cu Barbie, care seamănă cu Grace Kellly, port nuanţa ideală de blond
şi rujul lui Marilyn Monroe, putem să savurăm cum se cade Some like it Hot,
să citim pe roluri Împăratul Muştelor şi să ne ucidem copilăriile, să fim nişte maturi
perfect cultivaţi când ne vor găsi laţi noii descoperitori ai insulei lui American Dream.
E frumoasă insula noastră, ca o fermă a animalelor; suntem animăluţe democratice,
cu o societate perfect deschisă şi verticală, îl înţepăm pe Stalin cu câte o copită,
subliminal, să nu ni se interzică furajele.
Noi doi am putea scrie un scenariu, după modelul preferatului Fahrenheit 451,
m putea închipui o societate distopică, să şocăm, ca doi baby boomers
care fac cinste generaţiei, celor 78 de milioane de începuturi strălucitoare din ’46,
"Dacă vei juca rolul unui geniu, vei deveni unul", dacă Dali o spune, noi, care am crescut cu excentrisme şi ne hrănim egourile cu ani de cuceriri mondiale, îl credem pe cuvânt.
Ne-am numi filmul...să vedem...Equilibrium. Ar fi un... blockbuster!
Sau am putea face un remake nereuşit la The Day the Earth Stood Still,
ne-ar propulsa la fel de mult.
Andy Warhol ne-ar instrui cum să fim popular artists, autentici artişti,
cu faimă şi recunoaştere,
altfel ar fi la fel de plictisitor ca un concert din muzică de Bach...
Dar până atunci să ne delectăm cu un concert al lui Bo Didley, să ne punem ochelarii negri şi să ciocnim un Ocean Spray Crannbery juice, foarte la modă,
pentru chitara lui geniala şi pătrată.
Şi dacă vrem mai mult, că pe noi nu ne mulţumeşte nici... ne punem costumul floricică
şi sărim în stradă, să denunţăm ipocrizia şi corupţia tradiţiei creştine,
că noi suntem cei informaţi, primii crescuţi de televizor, cei care iubesc şi muncitorii,
nu numai munca
şi declamă rasismul.
Ritmul nostru existenţial ne roade ca un vierme, dar noi sperăm că gândurile noastre
pentru o lume curată se vor preface în fapte, ca vorbele Marelui Orb.
Şi dacă nu ne curge destul curaj prin vene, mai mulţumim o dată CIA
şi scoatem doza de LSD, până strălucesc adevăratele convingeri în ritm de rock ’n’roll,
să fie o adevărată nebunie psihedelică.
Noi ştim că totul e relativ, (onoruri, Einstein) că nu ne-a adus barza şi nici Dumnezeul
nu ne-a pus să stăpânim pământul,
că nu ne-am născut aşa şi nu vom fi buni în vecii vecilor amin,
că „sufletul e pur, dar trupul e corupt”, vorba lui Rousseau- nouă ne place,
aşa eronată cum e- dar avem şi noi un Iisus al nostru, cu plete şi sandale
şi cu tăbliţe de legi contra sistem direct de pe muntele Răspăr.
Ne place mult de el, aşa mult că am devenit Jesus Freaks; şi iubim,
cum ni s-a propovăduit, ca la carte, în fiecare zi pe cineva nou, să nu ne aparţinem
decât nouă,
tratăm nihilismul, sănătos, de altfel, şi depresiile şi dependenţa de idoli muzicieni
cu o nouă doză şi cu o floare şi mai ţipător colorată, să grăiască pentru dreptul la cuvânt,
aşa că Be Sure to Wear Flowers in Your Hair când onorabilele forţe poliţieneşti
se aruncă să-ţi crack your head open şi să-ţi scoată fumul de marijuana
cu reflexii de vodcă şi martini.
The Beatles ne-au învăţat meditaţia, călugării nu au ştiut metoda de predare,
să ne ungă la suflet cu nimicuri ca sexul şi destrăbalarea, cum o cunosc The Doors,
asta e o adevărată artă: Mother, i wanna...”make love, not war”,
Să ne punem pălăriile, comice sau politice strict, doamnelor, casnicul nu se mai poartă, poate mai merg creaţiile Dior, imoral de voluminoase, sfidând austeritatea şi utilitarismul -aşa îi trebuie mostrului!-
şi, cu ţigările încropite pe loc din resturile celorlalte, să privim o dată spre orient
şi să ne umflăm în penele pe care ne-am ştanţat pace universală,
să ne recunoască, dacă ne mutăm prin alte ferme;
să păşim mic, dar să rezulte mare pentru omenire, ca un tribut unuia pe nume Armstrong.
Între noi fie spus, ne-ar plăcea să fim primii oameni care locuiesc pe lună,
Pamântul e claustrant pentru noi...
(Să dăm, totuşi, cezarului ce-i a cezarului şi să admitem că nici Gagarin nu e om puţin, numai dacă ar fi fost american...)
Să ne lumineze cineva... care-i treaba cu războiul şi de ce mai susţiem axa răului?
De ce ne trebuiesc duşmani imaginari ca să putem fi mai prieteni,
cu câte maladii mai trebuie să ne îmbogăţim?
Cât de anost ar fi să încetăm jocul rece, cald cu războaiele?
“Statele Unite consideră că menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale în
Asia de Sud-Est sunt esenţiale pentru interesele lor naţionale şi pentru pacea lumii”...
Hippie-iei! Adevăr grăieşte rezoluţia Congresului American...destupă o coca-cola,
lăsăm tăria, azi conducem noul Pontiac Bonneville, ne ajung minţile alcoolizate cronic.
E adevărat că noi nu vom muri niciodată...întrebaţi-l pe Herman Kahn, dacă mai e...cinic om, dar pragmatic cum ne place nouă...lovească-ne bomba nucleară şi tot aici vom fi.
E minunat să te mintă cineva cu calcule exacte.
Nu ne-am putut abţine şi ne-am introdus singuri într-o casuţă numită de Kerouac beat, notabilă, de altfel, resemantizarea, să fim recunoscuţi şi uşor evocaţi peste ani pentru estetica prozei spontane şi deliruri, dar mai ales pentru estetica fesierilor,
de care suntem cei mai mândri.
Încă un fum adânc şi mulţumim Foucault şi Sartre, ştim că ne rupe un existenţialism lamentabil, încă un acord, Joan Baez, Elvis, să mai mişcăm un şold şi să scandalizăm, prietene Bob Dylan, e adevărat că la toate zbuciumurile noastre
„The answer is blowin’ in the wind”?
