Petre Anghel
  • Masculin
  • Bucuresti
  • România
Partajare pe Facebook
Partajare

Petre Anghel's Prieteni

  • remus-lucian stefan
  • Mika Ciobanu
  • Gherman Laura
  • Cristian Melesteu
  • Mircea Băduţ
  • elena strizu
  • George Darie
  • Maria Ciumberică
  • Carmen Ciumărnean
  • ZINCA MARIUS IULIAN
  • Domnita Frisan
  • Elena Mititelu
  • catalina
  • Ioana Popa
  • Miriam Cihodariu

Cadouri primite (52)

De la Constantin Padureanu De la Loredana De la Loredana De la Irina Lucia Mihalca
 

Petre Anghel

Activitatea Recentă

A fost prezentată o postare de blog de Petre Anghel

Ioan Alexandru, poetul spiritului național

Este unul dintre cei mai importanţi poeţi români de după ocupația sovietică. Fiu de ardeleni, oameni ai pământului, își începe studiile de filologie la Cluj, de unde pleacă supărat, în urma unei repetenții datorată profesorului și criticului literar Mircea Zaciu. Mai târziu își vor explica unul altuia circumsatnțele și vor deveni prieteni (au intelectualii transilvăneni partea asta bună: nu-și uită obârșiile și țin la neam, indiferent dacă-și cunosc sau nu gradul de rudenie; la ei contează…Vezi mai mult
Iun 24
Utilizatorului Dominique Iordache îi place postarea pe blog Seara de-april a lui Petre Anghel
Iun 24
Doina Ira - Tăutan a lăsat un comentariu pentru Petre Anghel
"Pe 3 aprilie 2015, Petre Anghel a murit! Sa-i fie tarana usoara! Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!"
Iul 5, 2015
Lui Liviu Mataoanu i-a plăcut profilul lui Petre Anghel
Aug 26, 2014
Moldovan V. Dorin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog „Cultura şi întărirea propriei judecăţi” a utilizatorului Petre Anghel
"Cultura isi are rolul ei. Nu poate compensa bunatatea , iubirea , respectul , ingaduinta , iertarea. A fi cult nu inseamna a fi si intelept."
Iun 14, 2013
Vizaris Fulvia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog „Cultura şi întărirea propriei judecăţi” a utilizatorului Petre Anghel
"O prezentare docta  a fenomenului cunoasterii si intelegerii  umane ,vis a vis  de viata  si evolutia  ei de-a lungul timpului."
Iun 11, 2013
Utilizatorului Reteaua literara îi place postarea pe blog Cultura şi întărirea propriei judecăţi a lui Petre Anghel
Iun 11, 2013
Utilizatorului Anastasia Moldovanu îi place postarea pe blog Cultura şi întărirea propriei judecăţi a lui Petre Anghel
Iun 11, 2013
Ioan-Mircea Popovici a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog „Cultura şi întărirea propriei judecăţi” a utilizatorului Petre Anghel
"Frumos ar fi sa fie asa cum spuneti "Societatea modernă este puternic dominată de cultură. Încă din antichitate înţeleptul – deţinătorul de experienţă şi de valori ale minţii – a avut locul bine stabilit în…"
Iun 11, 2013
HORGA MIHAI a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog „Cultura şi întărirea propriei judecăţi” a utilizatorului Petre Anghel
"A scrie şi a vorbi corect...minim act de cultură."
Iun 11, 2013
Utilizatorului Nelea îi place postarea pe blog Cultura şi întărirea propriei judecăţi a lui Petre Anghel
Iun 11, 2013
Petre Anghel a primit un cadou de la Constantin Padureanu
Feb 22, 2013
Lui Gheorghe Apetroae - Sibiu i-a plăcut profilul lui Petre Anghel
Aug 6, 2012
Doria Șișu Ploeșteanu a lăsat un comentariu pentru Petre Anghel
"Bună ziua,Nu am putut sta deoparte fără a vă mulțumi personal pentru cartea primită, ca donație, Bibliotecii ”Fănuș Neagu” din cadrul Centrului Cultural Român Dublin, prin amabilitatea doamnei ing. Maria Elisabeth Schafer,…"
Iul 31, 2012
Petre Anghel a primit un cadou de la Loredana
Apr 13, 2012
gabi schuster a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog „Poetul Nichita si geambasul” a utilizatorului Petre Anghel
"Mi-am permis sa public acest superb articol si in revista atheneum.ca Sper sa nu va suparati :) Daca da, va rog sa imi spuneti si il sterg imediat. cu multa simpatie,"
Mar 22, 2012

Informaţii pentru profil

Preocuparile tale artistice:
scriitor, poet, pictor
Despre mine :
Lucrări publicate:
• Mihai Ralea, studiu critic (1973)
• Scoala pedepselor (1878)
• Cuvântul şi pietrele (1990).
• Cuvântul şi cuvintele, (1998)
• Stilistica limbii române, (1999)
• Etic si estetic, Bucureşti ( 2000)
• Creştinism şi culturi populare (2001).
• Sociolingvistică română (2001).
• Institutional Support to the Ministry of Labour and Social Solidarity, in colaborare cu Jess Price, Angela Taylor (2001).
• Comunicare sapienţială (2002).
• Stiluri şi metode de comunicare (2003).
• Comunicare transculturală (2003).
• Instituţii europene şi tehnici de negociere în procesul integrării, 2003.
• Strategii eficiente de comunicare, Bucureşti, Editura Cartea Universitară, 2004.
• Tehnici de redactare, Bucureşti (2005).
• Strategii eficiente de comunicare ( 2005). Afiliere profesională: • Membru al Asociatiei Asistentilor Sociali.
• Asociatia Sociologilor din Romania.
• Membru al Uniunii Scriitorilor.
• Membru al Uniunii Ziaristilor Profesionisti.
• Membru al Asociatiei Artistilor Plastici.
• Membru al Institutului Social Român
Alte informaţii: • Premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul Fratele nostru Emanuel.
• Premiul revistei Avanpost
• Prezent cu 14 volume in Library of Congress American şi James White Library Catalog
• Autorul volumelor:
Duhul Pământului, Cartea Romanească. 1971.
Fratele nostru Emanuel, Editura Cartea Românească, 1976.
Prindeţi vulpile, Editura. Eminescu, 1978
Şcoala Pedepselor, Editura Junimea, 1978
Sita lui Mamona, Editura Cartea Românească, 1980
Dincolo de iubire, Editura Junimea, 1978.
Întoarcerea fiilor risipitori, Editura Cartea Românească,1982.
Moştenitorul, Editura Cartea Românească, 1986.
Dealul Viilor, Cartea Românească,1988
Zodia vărsătorului de plumbi, Ed. Militară, 1989.
Davidiada, Editura Viaţă şi Sănătate, 1998.
Umbra lui Ionatan, Editura Omega-Ideal, 2005.
Pe prag de seceră, Editura Graphe, 2006.
Carraria, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2009.
• Lucrari de pictura prezente in colectii particulare din Romania si alte tari din Europa sau U.S.A.
• Preşedinte al Asociaţiei Societatea de Mâine
• Reprezentantul în România al American Seminar Leaders Association
• Prezent in Enciclopedia personalitatilor din Romania, Who is Who.
• Prezentat in diverse istorii ale literaturii.
• Referent stiintific al revistei Sociologie românească
• Directorul editurii Omega Ideal.
Website / Blog :
http://petreanghel.ro

Atacul asupra limbii române


În anul 1948 a apărut o nouă listă de publicaţii şi autori interzişi. Prima apăruse în 1946 şi cuprindea circa 2.000, aceasta va cuprinde peste 8.000 de cărţi interzise parţial sau total (V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, D. Cantemir, G. Coşbuc, Ghe. Ionescu-Siseşti, P. Ispirescu, Panait Istrati, M. Kogălniceanu, V. Madgearu, C. Negruzzi, Liviu Rebreanu, V. Slăvescu, H. H. Stahl, V. Vâlcovici etc.). În toţi anii de după ocupaţia sovietică s-a desfăşurat o intensă campanie de rusificare a culturii, prin înfiinţarea, încă din ianuarie 1945, a editurii şi librăriei ,,Cartea Rusă’’, a ,,Zilei Prieteniei româno-sovietice’’ (octombrie 1946), a „Institutului de Studii româno-sovietic’’ (1947), a „Muzeului româno-rus’’ (1948), a ,,Muzeului Frăţiei de arme româno-sovietice’’ (1948), a ,,Institutului de limbă rusă Maxim Gorki’’ (1948) sau prin introducerea obligatorie a limbii ruse în învăţământ (1948) şi a unei noi ortografii slavizate (1953). Român şi România nu se vor mai scrie cu grafia â, ci cu î.
Asociaţia de prietenie româno-rusă dispunea de o serie de publicaţii şi instituţii: ,,Veac Nou’’ (1944), ,,Caietele ARLUS’’, ,,Cartea Rusă’’ (1945), ,,Grai Nou’’, ,,Vestea Nouă’’ (1946), ,,Analele romîno-sovietice’’ (1946), ,,Casa Prieteniei romîno-sovietice’’ (1947), ,,Institutul de Studii romîno-sovietic’’ (1947), ,,Muzeul romîno-rus’’ (1948), ,,Institutul de limbă rusă Maxim Gorki’’ (1948) etc.
Concomitent se ţineau conferinţe despre cultura, istoria, geografia şi ştiinţa sovietică, organizate cu precădere la sediile ARLUS din toată ţara sau la cele ale PMR (viitorul PCR), Casa Prieteniei româno-sovietice, în aulele facultăţilor, la Sala Dalles sau la Ateneu. Printre conferenţiarii din acea vreme, sau cei care semnau articole prosovietice în presă : Dumitru Berciu, Dan Berindei, Emil Condurachi, Miron Constantinescu, P. Constantinescu-Iaşi, C. Daicoviciu, Mihail Guboglu, Traian Ionaşcu, Iorgu Iordan, Barbu Lăzăreanu, Ştrfan Milcu, Ştefan Nicolau, Paul Oprescu, Andrei Oţetea, P. P. Panaitescu, C. I. Parhon, Emil Petrovici, Mihail Roller, Lazăr Rosenbaum, Traian Săvulescu, Victor Tulbure, şi alţii.
Institutul de Studii româno-sovietic (1947) avea ca membri fondatori, printre alţii, pe Prof. Emil Condurachi, Prof. D. Danielopolu, Prof. Anton Dimitriu, George Enescu, Gala Galaction, Prof. Iorgu Iordan, Prof. N. Lupu, G. Macovei, Ilie Murgulescu, patriarhul Nicodim Munteanu, Prof. Şt. Nicolau, Andrei Oţetea, C. Paraschivescu-Bãlãceanu, Prof. C. I. Parhon, Lucreţiu Pătrăşcanu, Prof. Emil Petrovici, Prof. D. Pompeiu, Prof. Andrei Rădulescu, Prof. Alex. Rosetti, M. Sadoveanu, Prof. Traian Săvulescu, Francisc Şirato, Jean Steriadi, Prof. Simion Stoilov, Lucia Sturza-Bulandra, H. K. Zambaccian. Direcţia de studii era împărţită în mai multe secţii, cu specialişti din diferite domenii, pregătind profesori de limba şi literatura rusă (cu precădere cea sovietică), în istoria popoarelor sovietice sau economia sovietică.
Ziarele şi editurile sunt subordinate în totalitate şi au tiraje mari: Editura Cartea Rusă, revistele Veac Nou, Grai Nou sau Glasul Armatei sunt distribuite şi celor care vor şi celor care nu vor. Editurile de prestigiu din perioada interbelică – Editura Fundaţiei Regale, Cultura Naţională, Cartea Românească – nu mai există.
În 1949, cominternistul Mihai Roller public în editura “Scînteia” Pe drumul revoluţiei noastre culturale. Roller terminase un liceu la Bacău şi, chipurile, studii universitare la Moscova. Scrie o istorie mincinoasă a României care devine manual obligatoriu în şcoli. Prima frază a articolului amintit mai sus conţine şi prima minciună: “Se reînnoadă astăzi în condiţiuni cu totul noi, o veche şi îndelungată tradiţie din ţara noastră, tradiţie care a dat rezultate binefăcătoare în desvoltarea generală a României şi anume: studierea limbii ruse.” Roller avea tradiţie în studierea limbii ruse, nu poporul roman! Urmează explicaţiile necesităţii limbii ruse, în realitate falsuri grosolane ele istoriei. El pune semnul egal între limba slavă şi limba rusă şi între grafia chirilică şi limba rusă, afirmă că limba rusă a fost limba oficială a domnitorilor Moldovei şi Ţării Româneşti. Roller salută legea pentru reforma învăţământului public iniţiată de P.M.R. care cerea pre¬da¬rea obligatorie a limbii ruse în şcolile noastre începând din clasa IV-a elementară şi “posibilitatea să învăţăm limba rusă şi la radio, datorită orei speciale destinate acestui scop în fiecare zi.” Nu cred că Mihai Roller, fiu de rabin, nu citise cuvinte proorocului Osea şi nu ştia efectele puternice ale cuvintelor: „De aceea îi voi biciui prin prooroci, îi voi ucide prin cuvintele gurii Mele, şi judecăţile Mele vor străluci ca lumina! Căci bunătate voiesc nu jertfe şi cunoştinţă de Dumnezeu mai mult decât arderi de tot!” Cred că le citise, dar le interpretase invers, el voia jertfe, iar de bunătatea nu-şi mai amintea de mult.
Cunoaşterea unei limbi străine este, îşi dă seama oricine, un câştig intelectual şi facilitează comunicarea membrilor aparţinând unor culturi şi medii diferite. Un om de cultură care nu foloseşte firesc câteva limbi străine nu-şi merită numele, scria Noica, atrâgând atenţia asupra miracolului eminescian, Eminescu fiind intersat de studiul limbii germane, engleze şi chiar de limba sanscrită. Dar nu aceasta erau intenţiile ocupantului. Ne-o spune limpede Roller: “limba rusă este aceea care ne ajută să cunoaştem direct şi să ne însuşim uriaşa experienţă a Ţării Socialismului, să cunoaştem şi să ne însuşim cea mai înaintată cul¬tură, artă şi ştiinţă din lume, uriaşele cuceriri tehnice puse în slujba păcii şi bunei stări a oamenilor muncii.” În plus, “cunoaşterea limbii ruse este un nepreţuit mijloc de a studia şi de a ne însuşi învăţă¬turile gloriosului Partid Bolşevic, învăţăturile lui Lenin şi Stalin, care au aplicat şi au dez¬vol¬tat mai departe teoria lui Marx şi Engels, teoria comunismului ştiinţific.” Adică pentru a deveni marxişti-leninişti era obligatoriu să învăţăm, încă din clasa a patra, limba rusă, şi nu pentru a putea citi romanele lui Tolstoi sau Dostoievski, ori poeziile lui Maiakovscki ori Lermontov.
Dar să vedem de ce nu au învăţat copiii României bolşevizate limba rusă. Nu voiau ei să citească Tolstoi şi Puşkin? Ba voiau - tinerii au citit cu plăcere literatură rusă şi atunci şi o citesc cu plăcere şi astăzi. Dovadă tirajele epuizate din operele scriitorilor ruşi şi sovietici tipărite în sute de mii de exemplare. Un sondaj recent efectuat printre studenţii unei facultăţi bucureştene demonstrază că în afara scriitorilor români, cei mai citiţi autori sunt autorii ruşi. Înainte de 1989, cărţile scriitorilor Valentin Rasputin, Vasili Belov, Vitor Astafiev, Feodor Abramov dispăreau din librării de îndată ce erau puse pe rafturi, fără să se întrebe nimeni dacă sunt ruşi la origine, ucrainieni sau gruzini, leningrădeni sau rustici. Nu de scriitori ruşi nu voiau să audă tinerii, ci de limba rusă care devenea obligatorie în învăţământ prin legi dictatoriale. Iar literatura influenţează prin opţiune, pe când limba impusă afectează sistemul de gândire.
Limba nu este doar mijloc de comunicare, ea nu doar ajută oamenilor să-şi exprime gândurile şi sentimentele. Prin ea insul realizează cine sunt cei de-un neam cu el şi cine sunt strănii, cine îi sunt fraţii, verii şi neamul. Prin limbă ajunge la străbuni. Prin cunoaşterea limbii române, Miron Costin, care ştia şi alte limbi, a avut revelaţia că moldovenii, muntenii şi transilvăneni sunt de un neam şi toţi se trag de la Roma. Instituţia limbii ca tradiţie este dependentă de procesele sociale ce nu intră în relaţiile normative. Limba este un mediu al dominaţiei şi puterii sociale, prin ea se organizează grupurile şi instituţiile statului, prin limbă se elaboraeză norme şi legi. Limba nu reprezintă doar veştmântul exterior al gândirii; este armătura ei internă. Ea nu se mărgineşte s-o traducă în exterior, odată ce s-a format, ci creează gândire. Gândurile, scriu Michael Devitt şi Kim Sterelny, diferă nu numai prin “conţinutul reprezentaţional”, deoarece acelaşi conţinut poate fi implicat într-o convingere, dorinţă, iar fiecare dintre ele este o stare care controlează comportamentul.
Limba este însă pecetea spirituală a unui popor. Ea este aureolată de sfinţenie. Limba ne domină existena spirituală. „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră, precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ceeace fost înainte - nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci dupa ideea în genere şi în amănunte care a predominat la zidirea sanctuarului - astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească, nu orice inspiraţie întâmplătoare e un cuvânt de-a ne atinge de aeeasta gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele euvinte aparţin unei arhitecturi vechi, dar în ideea ei generală este însăşi floarea sufletului etnic al românimii.”
Limba, pentru C. Rădulescu Motru: „îndeplineşte şi un rol de creaţie. Ea incită pe om la inovaţii. Cu cât între membrii unui popor se găsesc mai multe exemplare de oameni dotaţi în mod excepţional, cu atât prin incitarea limbii se deschid înaintea societăţii orizonturi noi. Tehnica muncii se îmbogăţeşte prin putinţa ce i se dă de a fi fructul colaborării între oameni distanţaţi în timp şi spaţiu; inteligenţa membrilor societăţii câştigă aripi ca să se înalţe; cuvântul, prin virtualităţile lui de a crea convingeri, spiritualizează tot ce întâlneşte în jurul lui. Societatea prinde prin limbă conştiinţa unităţii sale de cultură, şi această conştiinţă are un orizont şi o potenţialitate cu mult mai vastă decât avea aceea de origine. Conştiinţa comunităţii de origine este prinsă pe rădăcini adânci, dar ea este oarbă cât timp nu vine conştiinţa comunităţii de limbă ca să-i dea orizont. Pe baza comunităţii de limbă, şi nu pe aceea de origine, s-au trezit în conştiinţa popoarelor europene aspiraţiile spre suveranitatea lor naţională. Căci prin cultivarea limbii, un popor începe a se cunoaşte ce este şi ce poate. Creaţiile culturale sunt pentru el oglindă, în care se poate vedea şi admira. Naţionalismul popoarelor europene din ultimul secol este produsul ideologic al stăruinţii cu care fiecare din aceste popoare şi-a cultivat limba.”
Unul dintre cei mai importanţi filosofi ai secolului trecut, Hans-Georg Gadamer poziţionează limba ca bază ontologică a fiinţelor umane. Pentru Gadamer, limba constituie mai mult decât o unealtă pentru a îndeplini scopul cuiva, mai degrabă determină cine este persoana şi ce se va alege de ea. Urmând afirmaţia faimoasă a mentorului său Heidegger că “limba este casa fiinţei”, Gadamer argumentează că omul trăieşte în şi prin practicile lingvistice, iar limba nu este doar una dintre posesiunile omului în lume, de ea depinde faptul că omul are o lume întru totul” . Gadamer spune că limba reprezintă mult mai mult decât un instrument sau o unealtă pe care cineva o poate lua, folosi şi pune deoparte pentru altădată. El afirmă că în toate cunoştinţele noastre despre lume, suntem întotdeauna deja cuprinşi de către limba care ne aparţine. De fapt suntem întotdeauna acasă prin limbă la fel cum suntem în lume. Gadamer priveşte limba ca fiind centrul în întreaga percepţia. Noţiunea lui Gadamer de limbă punctează către ceva transcendent. El portretizează puterea limbii creând şi recreând o lume diferită faţă de ceea ce a fost. Pentru Gadamer, limba nu este limitată la un stoc de cuvinte şi fraze, de concepţie, puncte de vedere şi opinii. Limba nu este convenţionalismul ei elaborat, nu povara preschematizării cu care ne încarcă, ci puterea generativă şi creatoare care lucrează fără încetare pentru a o face din nou fluentă.
Prin calităţile transcendente ale limbii, Gadamer ajunge la o înţelegere substanţială de natura judecăţii şi ceea ce trebuie preţuit. Hermeneutica filosofală a lui Gadamer subliniază nevoia pentru o relaţie dialogală. Modelul dialogal pe care Gadamer îl propune în “Adevăr şi metode”(1989) reflectă stilul socratic. Gadamer îşi bazează hermeneutica filosofală pe transformarea textului într-o relaţie dialogală cu cititorul. Potrivit lui Gadamer, adevărul reiese dintr-un dialog “autentic” dintre text şi cititor. El crede că numai participând într-un dialog “autentic”, întrebând şi răspunzând constant, adevărul va fi relevat. Pentru a înţelege un text istoric, cititorul descoperă întrebarea pe care textul o pune.
Toate dialogurile umane autentice, potrivit lui Gadamer, implică nu doar a înţelege pur şi simplu ceea ce spune celălalt şi ceea ce simte, dar a ajunge la un consens una cu cealaltă. Pentru Gadamer, această înţelegere, unanimă înseamnă transcenderea la o universalitate mai ridicată care surclasează nu numai particularitatea unuia, dar şi pe a celuilalt de asemenea. Aşadar, limba completează această fuziune de orizonturi dintre retor şi audienţă unde amândouă sunt transformate împreună în diferite fiinţe.”
Noam Chomsky, filosof şi lingvist american, profesor emerit la „Massachusetts Institute of Technology“, într-o suită de scrieri de răsunet, a postu¬lat un ansamblu de structuri lingvistice ex¬trem de abstracte la care mintea umană este considerată sensibilă, structuri care nu e ne¬voie să fie învăţate, deoarece fac parte din sistemul înnăscut de cunoaştere al copilului.
După părerea lui Dan Sperber, lingvist şi antropolog francez, director la „Centre National de la Recherche Scientifique” (CNRS) din Paris, limbajul ca sistem de simboluri trebuie radical disociat de alte forme simbolice. După cercetările americanului Jerry Fo¬dor, profesor de filosofie la “Rutgers University“, copilul se naşte cu o formă de reprezen¬tare, un limbaj al gîndirii pe care se grefează toate celelalte forme.
După Jean Piaget, gândirea este un ansamblu de capaci¬tăţi extrem de vast; operaţiuni mintale iden¬tice se găsesc la baza contactelor individului cu un registru larg de subiecte şi materiale cognitive (spaţiu, timp, moralitate, cauzalitate), iar rădăcinile formelor avansate de gîndire (de exemplu, raţionamentul în cadrul limbajului) pot fi localizate în forme timpurii (cum ar fi soluţionarea unei probleme senzoriomotorii de către un copil de un an).
Deşi poziţiile lui Chomsky şi a lui Fodor pot părea oare¬cum „extreme” în această privinţă, ei nu comit niciodată eroarea care constă în a nega faptul că limbajul şi cunoaşterea pretind mult mai mult: si anume o cultură, interacţiuni sociale, o dimensiune emoţională etc.
Ce voiseră românii, în contrast cu voinţa de acum a lui Roller, lămurise Eminescu mai înainte cu trei sferturi de veac: „Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin. Şi nu sunt aşa de multe condiţiile pentru păstrarea naţionalităţii. Căci mai mulţi oameni nu sunt meniţi de a-şi apropria rezultatele supreme ale ştiinţei, nu sunt meniţi de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazem moral într-o lume a mizeriei şi durerii, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi.”
Limba unui popor nu este doar prima limbă care-i va forma copilului primele noţiuni. Limba îl pune pe om în legătură cu fapta şi cu gândul, prin limbă poate numi, denumi, conceptualiza şi reveni asupra gandului. “Genialitatea naturii, scrie Noica, este din plin reluata pe registrul colectiv uman, odata acesta instituit. Aşa va fi cazul cu limbile. Oamenii trăiesc în comunităţi şi sînt siliţi să-şi creeze cîte un limbaj, apoi o limbă. Numai că fiecare limbă, spre a nu mai vorbi de limbajele primitive, reprezintă o excepţie faţă de lege, faţă de logosul unic pe care ar trebui să-l trimită până la cuvânt omul, care e acelaşi pretutindeni. Frica sa, foamea sa, erosul său sînt aceleaşi. Numai logosul e diferit, şi atunci ce face umanitatea? Lingvistii sunt liberi şi chiar datori să găsească structuri de vorbire identice, sa caute o gramatică generală şi să închipuie pentru viitor o limbă unică; între timp, limbile pămâtului se desfăşoară şi se diversifică mai departe, ca tot atâtea excepţii faţă de legea logosului unic. Dar totodată fiecare limbă se straduie, iar prin cultură reuşeşte, să exprime tot. Nu numai că limbile traduc orice gând şi nuanţă dintr-altă limbă, dar pretind, fiecare, să exprime ceva în plus, „l’exceas sur le tout”, cu vorba lui Valéry. Ele ţintesc să dea regula, pentru cuvânt şi cuvântare, în timp ce nu sunt decît excepţii de la regulă.” Mai mult: în concepţia lui Noica limba stă la baza constituirii statelor, fără capacitatea de a curge în structurile adânci ale staului, limbile rămân doar mijloc de comunicare între indivizi sau grupuri. Dar cu ajutorul limbii, oamenii îşi crează sentimentul apartenenţei la o familie uriaşă, care depăşeşte relaţiile directe de rudenie. Prin cimentul limbilor se consolidează comunităţile şi se alcătuiesc statele. Dar Noica se întreabă dacă este statul ca atare regula oricarei epoci mai evoluate, legea oricarei comunităţi istorice? Şi răspunde că aşa s-ar părea, de vreme ce numai seminţiile care s-au ridicat la stat (deci nu celţii, nu mongolii) au obţinut fiinţa istorică.
Noica atrage atenţia printre primii intelectuali români asupra efectelor globalizării, observând că ideologiile politice şi cetăţenii mai luminaţi ai lumii vor altceva: visează, la limită, dispariţia statului. S-ar putea vorbi, atunci, de genialitatea comunităţilor care au reuşit să facă din aşezarea lor periferică centralitate şi din excepţia lor regulă. Iar la genialitatea naturii, a vorbirii sau - de rândul acesta una doar visată- a cîrmuirii societăţii, se adauga de la sine cea a individului; dincolo de cea a creatorului într-un domeniu ori altul, arta, cunoaştere sau invenţie, merită să fie reamintită „genialitatea morală” de care s-a vorbit cu privire la subiectul etic al lui Kant, un subiect ce trebuie să faptuiască astfel încât comportarea sa să devină regulă şi pentru ceilalţi; sau genialitatea omului de cultură în genere, dacă el reuşeşte a transforma mediul exterior al culturii într-unul interior, aşa cum în veacul nostru câte un fizician, învăluit la început în mediul fizicii, a reuşit să devina fizica însăşi. Toată cultura europeană va fi fost una în care, rând pe rând, excepţiile constituite ca valori autonome - valori teologice, etice, filozofice, ştiinţifice, economice, chiar creaţii tehnice - vor fi încercat să devină regulă.”
Înţeleptul Noica nu disperă, el caută soluţii şi consideră că limbile marginale, ca şi culturile de marginea imperiilor au şansă să se facă auzite prin capacitatea de a crea alături de regulă, prin valori autonome, care să îmbogăţească întregul, nu să-l destrame. Acest lucru este posibil fiindcă în aceste culturi a avut loc o „traducere” sui-generis a unor stări sufleteşti cu dimensiune artistică anterior formulată de oamenii acestor pămînturi sau de cei statorniciţi prin vreme aici, şi intrate firesc în con¬ştiinţa urmaşilor şi în conţinutul adînc al limbii române. “Căci e sigur că proverbe, cîntece de dor şi jale, rituale şi despre natură, basme şi ghicitori, deseîntece etc, care aparţin astăzi neîndoielnic culturii române şi fondului ei permanent, s-au spus aci şi înainte de apariţia limbii noastre, multe dintre ele fiind rerostite creator într-a-ceasta şi integrate între noile şi multele produse ulteri¬oare, dintre care numai o parte s-au infuzat în lumea scrisului, altele s-au pierdut, iar altele au fost culese sistematic sau urmează să fie (încă Socrate ar fi învăţat un descântec „de la un medic trac, unul clin ucenicii lui Zamolxe, despre care se zice că îi face pe oameni nemu¬ritori”: „Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu des¬cântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înţelepciunea” - vezi Platon, Carmide).” Oprimaţi destul de des de cuceritori ai altor culturi şi limbi, românii, când n-au avut acces la scris, au topit în înţelepciuni orale gânduri şi sentimente. Tezaurul acesta inestimabil se găseşte la îndemâna oricui după editarea celor zece volume masive cu proverbele românilor de către Iuliu Zane. Iar sub dictatura comuniştilor, când accesul la presă le-a fost interzis mai tuturor oamenilor cu conştiinţă naţională, au înflorit zicerile orale, anecdotele, bancurile. E mult, e puţin? Va hotărî vremea care va să vie. Spusa că Nicolae Ceauşescu nu ar avea un defect de vorbire, ci el doar vorbeşte cum merge nevastă-sa este o sinteză a opiniilor pe care le avea poporul român despre capacitatea celor doi. Şi, la fel, explicaţia despre incapacitatea dictatorului de a se exprima corect româneşte: “vorbeşte aşa, fiindcă ţine în gură cuiele furate pe când era cismar”.
Ne-am lămurit acum ce voia Roller prin introducerea limbii ruse: să i se lipească de suflet copilului alte percepţii bătrâneşti, altă istorie decât a părinţilor lui, alte bucurii şi necazuri, care să nu aibă legătură cu semneii lui. Şi ce-i păsa lui Roller că românii nu vorbiseră niciodată limba rusă? Le spunea el, în manualul de istorie, că vorbiseră. Dar elevii nu aflaseră acest mare adevăr inventat de Roller, fiindcă, ne spune el, “s-a început prin a se falsifica însăşi ori¬¬¬gi¬nea poporului şi limbii române, ascunzându-se documentele şi faptele istorice care vor¬beau despre rolul important al elementului slav în formarea poporului şi limbii române. Conţi¬nu¬¬¬¬tul progresist al teoriilor elaborate de şcoala ardeleană a fost deformat: teoria latinităţii po¬po¬r¬u¬¬lui român a fost folosită pentru a izola România de vecina şi aliata ei firească, Rusia, şi a crea un suport ştiinţific planurilor expansioniste ale puterilor occidentale şi în special ale Franţei.” Să nu-i răspundem noi, îi “răspunsese” Eminescu: “Dar geaba vorbim cu oameni care par a nu poseda nici elemente de istorie, nici de drept public, şi care nu ştiu nici ce-i libertate, nici ce-i egalitate. Libertatea adevărată e un sentiment aproape religios.” Să ne mai mirăm că toţi cominterniştii lui Roller nu-l agreau pe Eminescu, iar urmaşii lor, chiar în anul 2010, la 160 de ani de la naştere îl consideră “scriitor de debara”? Nu, nu ne mirăm, suntem doar indignaţi.
E posibil ca indignarea noastră să pară indignarea unui urmaşi al ţăranilor valahi, origine probabil umililă pentru urmaşii moscoviţilor. S-ascultăm pe judecătorul american Winthrop, ne îndeamnă Eminescu: ”Să nu ne-nşelăm asupra înţelesului neatârnării noastre. Există într-adevăr un soi de libertate coruptă, a cărei întrebuinţare e comună oamenilor şi animalelor şi care consist în a face tot ce ne place. Această libertate e duşmană oricărei autorităţi, ea urăşte fără răbdare toate regulile; cu ea devenim inferiori nouă înşine, ea e duşmana adevărului şi a păcii; Dumnezeu a crezut însuşi de cuviinţă de-a se ridica contra ei. Dar există o libertate civilă şi morală care află tărie în unire şi a cărei protejare e misiunea puterii, e libertatea de-a face fără teamă tot ce e drept şi bun. Această sfântă libertate trebuie s-o apărăm contra tuturor întâmplărilor şi să expunem, de e necesar, viaţa noastră pentru ea”.
Şi Eminescu continuă: “Tot acest adânc sentiment, aproape religios, a dat naştere statelor române. Se ştie că dinastiile, nobilimea istorică şi ţăranii noştri liberi au venit unii din Ardeal, alţii din Maramureş - nu de nevoie materială, ci din cauze religioase. Pentru a mia oară se dovedeşte că spiritul religios, desigur unul şi acelaşi cu iubirea nestrămutată de adevăr, e acela care formează împărăţii şi regate şi ridică repede popoarele. Cine are însă iubire de adevăr acela nu numai merită, dar şi este totdeauna liber, şi acela va admite şi inegalitatea stabilită de natura organică a statului ca garanţia cea mai puternică a chiar libertăţii sale. Căci, pe când iubirea de libertate e cel mai nobil instinct al omului, acela al egalităţii are rădăcina lui în invidie şi în slăbiciune.”
Eminescu îl ia ca martor pe Alexis-Charles de Tocqueville (1805- 1859, istoric francez autorul cărţii „Democracy in America” (două volume, 1835 şi 1840) şi „The Old Regime and the Revolution” (1856): Există într-adevăr - zice Tocqueville - o patimă bărbată şi legitimă pentru egalitate, care împinge pe oameni de-a voi să fie toţi tari şi stimaţi. Această patimă cearcă a ridica pe cei mai mici la rangul celor mari. Dar se găseşte asemenea în inima omenească un gust depravat pentru egalitate, care împinge pe cei slabi de-a voi s-atingă nivelul celor tari şi care face pe oameni de-a prefera egalitatea în servitute inegalităţii în libertate.
Vom rămâne surprinşi de profeţia lui Eminescu, după ce vom vedea ce scria el despre roşii (liberalii contemporani lui) şi evoluţia roşilor moscoviţi după venirea sovieticilor în România: “Şi aceasta e patima de căpetenie a roşiilor noştri. Dar a învăţat unul numai abecedarul? Egalitate! Şi ca din senin e egal cu economiştii şi financiarii şi devine director de bancă. Dar are picioarele strâmbe, e cocoşat şi n-a fost nicicând soldat? Egalitate! Şi deodată e maior în gardă. Dar în viaţă-i n-a făcut studii tehnice şi nu ştie a deosebi un vagon de un coteţ? Egalitate! Şi deodată e de-o seamă cu Lesseps şi se face director de drum de fier! Dar e un biet licenţiat în drept de mâna a doua ori a treia? Egalitate! Şi deodată-l vedem, ba ministru de externe, ba la Finanţe, ba la Justiţie, ba guvernator de bancă. Celui care nu înţelege nimic din toate astea lucrurile i se par uşoare, dar cine ştie cât de puţină istorie acela vede că toate astea nu pot duce decât la pieire.”
Da, doar la pieire puteau duce afirmaţiile ca aceea a noul preşedinte al Academiei comuniste, Traian Săvulescu, care afirm la 28 iunie 1949: ”Ca şi Muhina, elev al lui Bourdelle a fost şi compatriotul nostru Brâncuş, pe care Muhina îl cunoaşte foarte bine, fiindcă au fost colegi. Dar câtă deosebire între unul şi celălalt! Pe când Muhina a dăruit poporului ţării sale şi artei mondiale lucrări de mare valoare, inspirate din năzuinţele şi luptele poporului sovietic, Brâncuş a căzut în păcatul asa zisei arte pentru artă, pe care, fără îndoială, nici el nu o poate înţelege, al artei sublimate până la absurd şi paradox, al astfel preţuite în dolari de miliardarii de peste Ocean, nu mai are nimc comun cu specificul ţării sale. De aceea arta Muhina creşte, se înalţă şi se impune prin vitalitatea ei lumii întregi, iar arta lui Brâncuş agonizează şi se destramă în distincţiunea câtorva snobi”. A crescut şi s-a înălţat arta Verei Muhina până la înălţimea de 24 de metri, cât avea statuia ei Muncitorul şi colhoznica. Muncitorul ţinea în mană un baros, iar colhoznica ridica secera. Cine este acum Muhina pentru arta plastică? O necunoscută. Cine este Constantin Brancuşi nu are rost, în contextual subiectului, să lungim vorba. El este românul care a bătut un piron în arta universală, obligând-o să se lege de el: dovadă atelierul lui reconstituit în mijlocul Parisului. Interior de odaie ţărănănească din Oltenia la care se raportează Centrul Pompidou. Iar dacă lucrurile stau invers, din cauza dimensiunile, adevărul nu se schimbă, fiindcă în raport cu Lumina, celor două edificii se proiectează un pe alta. Întors la Bucureşti, înainte de înstăpânirea ruşilor, artistul a fost căutat la hotel de Petre Ţuţea şi Haig Acterian: întrebat de ce îl caută, Ţuţea răspunde:” "Cînd vă aflaţi dumneavoastră în Bucureşti, numai două primiri sînt deosebite: la Palat şi la dumneavoastră. Şi-apoi, noi dorim să aflăm de la un mare artist dacă arta trebuie să aibă mesaj şi dacă mesajul ei este mai aproape de adevăr decît comunicările ştiinţei". Asemenea preocupări avea intelectualii români înainte de ocupaţia sovietică.
Să exemplificăm spusele lui Eminescu despre evoluţia roşiilor cu moscoviţii ajunşi la Bucureşti şi autonumiţi ilegalişti: Leonte Răutu (Lev Oigenstein). „A fost primul care a scris la noi despre raportul lui A. A. Jdanov asupra celor două reviste din Leningrad: „In concepţia creatorilor sovietici liberta¬tea supremă este libertatea de a crea pentru popor şi pentru umani¬tate, pentru marile interese şi idealuri ale poporului şi umanităţii”. Leonte Răutu subliniază, deci, misiunea scriitorului şi respinge, o dată cu Jdanov, arta „decadentă”, adică neangajată. Iar angajarea nu poate fi decît una singură, aceea care se practică în Uniunea Sovietică. Ceea ce îl face să exclame: „Altă perspectivă, alte orizonturi... Dar nici măcar aceste imense deosebiri de condiţie şi perspectivă nu ne pot împiedica să vedem arzătoarea actualitate pe care, mutatis mutandis, o prezintă pentru noi multe din problemele ridicate de discuţia asupra artei şi literaturii în U.R.S.S.” (Din articolul „Discuţiii asupra artei în Uniunea Sovietică”, Contemporanul, nr. 6, 25 oct. 1946.) Avea, se pare, studii liceale. A ajuns şeful Direcţiei de Propagandă şi Cultură a CC al Partidului Muncitoresc Român, cea mai înaltă funcţie din ierarhia propagandei comuniste, apoi secretar al partidului, şi, în sfârşit, rector al Academiei de studii politice „Ştefan Gheorghiu” din Bucureşti (1972-1982). În URSS lucrase iniţial ca secretar de redacţie la gazeta Pământ sovietic din Bălţi (RSS Moldovenească), deci pentru comunistul român Leonte Răutu acela era pământ sovietic. La congresul al XII-lea al P.C.R., când Constantin Pârvulescu, alt cominternist, a reuşit să rostească numai câteva fraze împotriva lui Ceauşescu, Răutu s-a simţit dator să-i ia apărarea dictatorului. Era cam târziu - Ion Popescu Puţuri şi George Macovescu tot cominternişti, i-o luaseră înainte cu elogiile la adresa secretarului general. Nu-l mai asculta nimeni, momentul de derută trecuse, se scandal la unison “Ceauşescu reales!”
La ce rezultate remarcabile ajunsese influenţa gândirii ruse asupra gândirii române se vede din următoarele versuri publicate de Maria Banuş: la “Ceva neînţeles şi mare/ Ca cântul care chip nu are”. Pentru copii avea pregătite alte versuri: Noi avem un tătic,/ Mare-mare,/ Cât clasa muncitoare/ Părinte blajin,/ Tovarăşul Stalin”. Dacă nu am înţeles despre ce este vorba, ne explică francezul Michel Sternberg: “poezia Mariei Banuş ajunge la un vocabular bogat şi pitoresc şi la o stăpânire a mijloacelor de exprimare, datorită unui fond sănătos inspirat din realitatea zilnică, făcând astfel din limbă o armă de luptă”.
Chiar aşa, de unde era să ştie proaspeţii comentatori de literatură ce este arta? Nu aveau de unde să ştie, dar nu-i acuză nimeni pentru asta, ci fiindcă s-au apucat să răsădească ghiocei cu cizmele. E drept, că au fost răsplătiţi pentru fiecare mugur strivit unei flori.
Leonte Răutu cere, în 1951, în revista “Cum vorbim” să se introducă în limba română “termeni speciali”, susţinând că “în Letonia sovietică comitetul special constituit în acest scop a aprobat 40 de mii de termeni noi”, iar “noi, cei ce muncim pe tărâmul ştiinţelor sociale, cerem ajutorul lingviştilor pentru introducerea în limba română a unor termeni filozofici care n-au existat în trecut în limba noastră”, şi în special a unuia “dintre termenii fundamentali ai filozofiei - rusescul bâtie”...
Ion Vitner era medic stomatolog. În tinereţe a fost legat de cercurile avangardiste. Volumele din 1949, Pasiunea lui Pavel Corceaghin şi Critica criticii, în care sunt adunate artico¬lele publicate în prealabil în presă „au fost primul ghid a dogma¬tismului proletcultist la noi. Cei care au venit imediat după el - C. Regman, Ov.S. Crohmălniceanu etc. - au preluat această nouă tablă de „valori”, ca şi optica şi limbajul său.” Vitner salută articolul lui Sorin Toma din „Scânteia” prin care e demascată poezia lui Arghezi, inaugurează critica sociologizantă, cu un articol despre Eminescu, intitulat “Poetul culorilor sumbre”, este colaborator permanent la “Contemporanul”, apoi ajunge în conducerea Institutului de teorie literară şi folclor şi profesor universitar la Facultatea de Litere, devenită facultatea de filologie. Mai concis: în locul istoricului G. Călinescu predă literatura română studenţilor filologi un dentist...
După Ion Vitner, „criticul literar nu este un instrument de valorificat imparţial, închis. Criticul literar exprimă în opera lui, şi apără, interese de clasă, precise. (...) Trebuie să înţelegem acest adevăr elementar: critica noastră literară de pînă astăzi (cu excepţia lui Gherea şi a unei părţi din activitatea critică a lui Ibrăileanu) a fost expresia conştiinţei de clasă a coaliţiei burghezo-moşiereşti, ale cărei interese precise le-a apărat în acest domeniu.” Lovinescu, pe cărţile căruia jură acum urmaşii proletcultiştilor, era un navigator „între ape incerte”. În opera lui el avea „exemplul palpabil al unei gândiri nevertebrate, incapabile să se susţină prin propria-i construcţie şi apelînd în mod necontenit la sprijinul înaintaşilor, la sprijinul unor edificii, şi ele îmbătrînite, şubrezite de timp (fie că e vorba de Maiorescu, de Faguet, de Taine sau de Tarde). Plutind în întunericul estetismului, el a avut o singură clipă străfulgerarea unei idei lămurite, atunci cînd a văzut posibilitatea unei condiţionări a esteticului prin structură, prin economic şi social, singura cărare de pămînt sigur într-o uriaşă mlaştină metafizică”.
Absolvent al liceului „Ştefan cel Mare” din Tihina, Nicolae Moraru, ajunge după 1944 redactor la „România liberă”, director la Radiodifuziunea română, adjunct de şef de secţie la Comitetul central al Partidului, secretar general al Ministerului artelor şi informaţiilor, redactor şef la “Viaţa Românească” apoi la „România azi”. Avea probleme grave de exprimare în limba română.
Ov. S. Crohmălniceanu (pseudonimul lui Moise Cohn, n. 1921, Galaţi, dec. 2000 Berlin). Inginer în construcţii, dar nimeni nu i-a văzut diploma. În anii şaizeci, când se fumau în voie ţigările „Carpaţi”, „Mărăşeşti” şi „Snagov”, prin holul de marmoră al facultăţii de filologie răzbea din când în când şi un plăcut miros de tutun de calitate. Era semn că venise Crohmălniceanu la cursuri. Imediat se detaşa printre capetelor celorlalţi, un trup înalt şi subţire, adus uşor de spate, o faţă ridată, asimetrică, şi o mustaţă castanie, care-ţi stârnea zâmbete, nu era nici ca a lui Hitler nici ca a lui Stalin, nici nu era deasă ca peria, nici rară ca la călugării descărnaţi. Era lăsată acolo doar ca să fie. Trecea nepăsător printre studenţi şi pe lângă profesori, răspunzând la salut prin imperturbabile mişcări ale capului. Când nu trăgea din pipă, lăsa impresia că trage aer pe nas, încercând să-şi cureţe laringele. În sala de curs nu făcea prezenţa şi nici nu-i certa pe întârziaţi. Se aşeza la catedră şi citea răspicat din fişele orânduite în faţă. Ridica ochii de pe fişe, dar nu ca să comunice cu sala, ci doar să vadă dacă studenţii ţin ritmul dictării lui. La examene se juca neliniştit cu pipa, nu era nici prezent, nici absent. Discret, zâmbind sceptic pe sub mustaţă, Crohu, cum îl porecleau studenţii (mie părându-mi nepotrivită prescurtarea, fiindcă nu-l definea) nu se întindea la palavre nici cu seniorii, cei mai mulţi evrei – Al. Graur, Ion Vitner, Savin Bratu, Paul Cornea, Vicu Mândra, Silvian Iosifescu – nici cu tinerii, cei mai mulţi români – Ghiţă Florea, Ion Dodu Bălan, Al. Hanţă, Eugen Simion, N. Manolescu. La şedinţele de partid evita să ia cuvântul, iar la cenaclul „Junimea”, cu şedinţele lui de duminica dimineaţa, unde veneau studenţi din Bucureşti şi din provincie, intervenea rar şi, cum s-ar spune, constructiv. Abia aici părea că se simte în largul lui. Pornea de la un vers al celui ce avusese curajul să se prezinte în faţa contestatarilor furioşi şi dezvolta idei moderne despre artă, cu trimiteri la realităţile din literatura vestică. Apartamentul lui de pe strada Dionisie Lupu era exact cum ţi-ai fi închipuit casa unui intelectual: mobilă puţină şi de calitate, cărţi pretutindeni, inclusiv pe jos, aşezate însă cu grijă. Privea reviste de peste hotare şi le citea făcându-şi însemnări. Când, în 1990, am înfiinţat revista „Avantpost” (titlu sugerat de Mircea Nedelciu, un mare admirator al lui Crohu) în biblioteca lui Crohmălniceanu am găsit singurele desene şi vignete care puteau să ne inspire, zestrea tipografiilor din Bucureşti fiind nesemnificativă, ca să nu spun nulă.
Cei care l-au cunoscut mai bine pe Crohmălniceanu vorbeau cu admiraţie despre el. Marin Preda mi-a mărturisit, în timpul unei plimbări prin centrul oraşului Alexandria, că personajul „prietenul meu avocatul” din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” i-a fost inspirat de Crohmălniceanu. Gurile rele ale scriitorilor, multe la număr pe vremea aceea, susţineau că tot Crohu l-a sfătuit pe Marin Preda, după despărţirea scriitorului de Aurora Cornu, s-o ia de nevastă pe Eta Vexler, fiindcă are nevoie de o femeie inteligentă, cu relaţii, care să-i slefuiască purtarea...
Cursul lui, în trei volume, despre literatura dintre cele două războaie, era salvarea profesorilor care-şi susţineau definitivatul şi examenele de grad. Găseau acolo organizată toată materia necesară: titluri, ani de apariţie, sinteze corecte, observaţii petinente şi de bun simţ. Nu lipseau, fireşte, săgeţi la extrema dreaptă şi la alunecările diverşilor scriitori „către un naţionalism etnicist foarte strâns înrudit cu rasismul.” Dar nu părea obsedat de legionarism, cum părea Z. Ornea.
Ne vom ocupa mai în amănunt de Crohmălniceanu, fiindcă merită. El a jucat un rol important în lansarea multor scriitori. Spirit cultivat, cu lecturi din clasicii germani (filosofi şi literaţi), cititor de marxism, Crohmălniceanu nu folosea lozinci auzite de la alţii. A condus un cenaclul de proză şi a publicat antologia “Desant '83“. A scris literatură fantastică şi de anticipaţie. După Revoluţia din 1989, s-a stabilit în Germania. A scris, în colaborare cu Klaus Heitmann, Cercul Literar de la Sibiu şi influenţa catalitică a culturii germane, (2001, publicată postum).
Cazul lui Crohmălniceanu este mai trist decât al altora, fiindcă el nu era un veleitar, ci un veritabil intelectual. Cu toate acestea, presiunea politicului asupra scrisului său îi umbreşte activitatea.
În 1957, când publică volumul „Cronici literare”, Crohmălniceanu avea 36 de ani, nu mai era un tânăr dezorientat de transformările revoluţionare. Şi totuşi, cartea abundă în „orientări” proletcultiste, iar scriitorii analizaţi, cu excepţia lui Tudor Arghezi şi Marin Preda, sunt nişte intruşi în literatură, ei nu înseamnă azi nimic pentru nimeni, iar dacă unii mai ocupă loc onorabil în dicţionare (Maria Banuş, Zaharia Stancu) explicaţia stă în conformismul criticii literare actuale.
Volumul debutează cu o pledoarie pentru critica literară, în care cere „să nu confundăm o îndrep¬tăţită nemulţumire faţă de slăbiciunile criticii noas¬tre, faţă de îngustimile sau miopiile reprezentanţilor ei, cu subestimarea funcţiunii critice în genere. Gre¬şeala ar fi gravă, cu atît mai mult cu cît sub steagul izgonirii criticilor din Parnas nu rareori se ascund tendinţe extrem de suspecte, începînd de la sustrage¬rea muncii literare de sub controlul obştesc şi mergînd pînă la aşezarea ei sub regimul interesat al re¬clamei reciproce. Criticul începe astfel să fie tratat, în mediul scriitoricesc, cînd cu un dispreţ, prevenitor, cînd cu o ironie miloasă. Fiecare autor, care se res¬pectă, are mica lui istorioară despre „bîzîitul” insidios al acestor „muşte la arat”, şi cele mai sumbre tem¬peramente artistice îşi descoperă brusc umor în ve¬cinătatea „domniilor lor, tovarăşii critici”. Crohmălniceanu are dreptate când atrage atenţia asupra pericolului „reclamei reciproce”, prezent atunci în viaţa literară şi prezent şi acum în toate mediile culturale, dar el a practicat toată viaţa metoda, lăudând pe cei de-o seamă cu el şi neglijind pe cei care nu l-au adulat. Dacă ar fi vorba doar de o problemă de gust, nu ar fi nimic de reproşat, dar Crohmălnceanu, prin accesul lui la toate revistele existente în cei 45 de ani de comunism şi prin conducerea unora, fiind membru în toate comisiile importante ale Uniunii scriitorilor, a practicat cu seninătate „pericolul reclamei reciproce”. Şi apoi, asupra cărui control obştesc voia criticul să fie supus scriitorul? Nu exista decât „controlul obştesc” de sub conducerea lui Leonte Răutu, Mihai Roller, Ion Vitner, Nicolae Moraru, Vladimir Tismăneanu, Valter Roman, Sorin Toma.
În cazul în care scriitorii sunt nemulţumiţi de activitatea criticilor literari, lucrurile devin clare: „Partidul clasei muncitoare a respins şi respinge cu hotărîre orice încercare de subestimare a rolului criticii în viaţa curentă ca şi în viaţa literară. Dimpotrivă, prin menirea pe care o capătă şi răs¬punderea care-i revine în procesul formării unei noi literaturi, critica e ridicată de concepţia proletaria¬tului revoluţionar asupra culturii la o însemnătate socială, necunoscută în trecut, şi exigenţa sporită a celor mai buni scriitori, ca şi a noului public cititor faţă de activitatea noastră, pleacă, în primul rînd, de la o astfel de atitudine fundamental deosebită. Ţinînd seama de ea, e evident că nimic nu poate spul¬bera mai degrabă atmosfera dezagreabilă pe care încă unii o întreţin în jurul criticii, decît ridicarea aces¬teia la nivelul cerinţelor vremii. Numai o critică prin¬cipială, slujitoare sinceră a cauzei poporului pe tărîmul producţiei bunurilor spirituale şi apărătoare cu¬rajoasă a drepturilor lui la o literatură mare, adînc umană şi demnă de epoca socialismului, va asigura îndeletnicirii noastre un prestigiu incontestabil.” Şi dacă cineva nu este mulţumit cu argumentul luat şi prelucrat din documentele de partid, Crohmălniceanu, critic informat, apelează la o glumă a lui Sainte-Beuve, care compara criticul cu activitatea unui medic, de care au nevoie şi cei bolnavi şi cei sănătoşi.
Primul studiu se ocupă de tinerii nuvelişti Silviu Podină, Francisc Munteanu, Remus Luca. „Nouă, în aceste nuvele, nu e numai capacitatea de a individualiza figurile eroilor, ci într-o mare măsură şi situaţiile prin care viaţa îi sileşte să treacă. Na¬raţiunea nu mai rămîne doar o suită de întîmplări ilustrative urmărind metodic, corect, şi oarecum in¬dependent de existenţa individuală a oamenilor, di¬ferite aspecte ale transformărilor revoluţionare din sat; destinul diferitelor categorii sociale se împleteşte aci cu destinul particular al principalelor personaje într-o unică istorisire interesantă şi pe cît e nevoie ne¬previzibilă.”
Din „Mărul de lângă drum”, de Mihai Beniuc, „o biruinţă a liricii noi, cum suntem asiguraţi din chiar titlul studiului, citează copios, versuri de o mediocritate comică, din care ar rezulta individualitatea artistică, sensibilitatea şi din care se vede „un om al vremurilor de azi, un constructor al socialismului, cu sufletul modelat de lumea noastră şi plin ca o scoică marină de ecou¬rile ei.” De aceea oamenii noi îl simt atît de aproape pe Beniuc, cîntăreţul „furtunilor de primăvară” şi-1 poftesc cu drag la sfaturile lor, unde, vorba lui :
Fiecare cu-ale sale -
Ţării-i trebuie cărbune,
Păcură, hidrocentrale,
Cîntece şi glume bune.
De aici, criticul trage concluzia că Beniuc este un poet al spontaneităţii. „La el senti¬mentele, gîndurile izbucnesc cu o mare impetuozi¬tate, artistul dînd impresia că e copleşit de tumultul sufletesc.” O asemenea poezie, atât de lăudată, va ajunge ca model şi subiect de studiu în manualele şcolare pentru multe generaţii:
Drumeţule, să iei fără sfială,
Căci n-ai să dai la nimeni socoteală.
Dar nu doar mere se puteau lua dintr-un pom crescut la margine de drum. Ţara toată era la marginea lumii: se puteau lua, fără sfială, vitele din ograda ţăranului, case, moşii, păduri. Se puteau lua vieţi. Şi fiindcă se putea, se şi petrecea astfel.
Criticul are însă cuvinte de laudă şi pentru lirica erotică a lui Beniuc, şi aici nu greşeşte, poetul scriind versuri admirabile despre iubire, năclăite însă în bolboroseală ideologică:
Iubito! Hai pe dealul unde via
Desface sînii ei de boabă coarnă...
Romanul proletcultist al lui Petru Dumitriu „Pasărea furtunii” i se pare lui Crohmălniceanu dovada unei pronunţate personalităţi artistice, pentru că autorul are „o preferinţă pentru latura etică a problemelor sociale”. Dar asta nu este suficient, fiindcă deşi „scriitorul a urmărit să sugereze înălţimea idea¬lului uman socialist printr-o încleştare grandioasă, opunîindu-şi personajul însăşi noţiunii de predesti¬nare, ca expresie a menţinerii minţii, voinţei şi for¬ţei omului sub stăpînirea necesităţii neînţelese, care-i apare tocmai de aceea ca o putere tiranică, umilitoare, de neînvins.” Ideea i se pare îndrăzneaţă criticului, de mare amploare şi adîmcime filozofică şi deschide cărţii lui Petru Dumitriu o per¬spectivă neobişnuită şi-i îngăduie să lumineze cu o intensitate, încă neatinsă în proza noastră, ceva din semnificaţia bătăliei omenirii pentru a-şi croi altă soartă. Dar Petru Dumitriu face o greşală, deşi a avut o idee bună: ideea nu este urmărită „cu consecvenţă în spiritul ideologiei marxiste”, şi „e întune¬cată, în procesul dezvoltării ei, de rămăşiţele unor concepţii greşite, care - trebuie spus de la început - îl duc uneori pe autor la erori serioase, la o pre¬zentare pe alocuri chiar deformată a realităţii.” Care este rezultatul abandonării ideii în spiritul ideologiei marxiste? Rău, ce să mai vorbim, iar dacă nu ne este clar, ne lămureşte criticul literar: „Abătută de la datele concrete sociale, însăşi problematica principală a romanului nu-şi mai poate găsi o legare corespunzătoare. Cum se ridică omul nou chiar deasupra efectelor tragice ale calamităţilor na¬turale? Răspunsul final pluteşte în plină confuzie.” Probabil ar fi fost necesar, în spiritul ideologiei marxiste, ca eroul să oprească furtuna, dar nu printr-o rugăciune, ci printr-un citat din V.I.Lenin.
Şi totuşi, pe lângă faptul că Petru Dumitriu are „sentimentul grandiosului, el mai are o calitate, pe care criticul o evidenţiază – primeşte critica. „Atitudinea binevoitoare faţă de critică, dispoziţia scriitorului de a executa cu o înaltă conştiinţă profesională comanda socială, de a reveni asupra operei sale cînd a constatat că ea nu-şi îndeplineşte cum tre¬buie scopul, sînt fenomene într-adevăr noi şi îmbucu¬rătoare.” Petru Dumitriu ştie să răspundă unei comenzi sociale şi face modificările pe care i le cer criticii marxişti, ceea ce este, pentru Crohmălniceanu, o dovadă că este „un artist de mare talent şi în acelaşi timp receptiv la critică”, fapt „indiscutabil pozitiv”. A făcut-o, suntem anunţaţi triumfător, cu Pasărea furtunii, cu Drum fără pulbere, cu multe din nuvelele sale retipărite în volumul Cronică de la cîmpie, iar pentru această acultare merită toată lauda.
În articolul „Poezie politică”, Crohmălniceanu analizează volumul Mariei Banuş ,,Ţie-ţi vorbesc, Americă !”, al Ninei Cassian „Cancerul lumii” şi al lui Marcel Breslaşu „La poarta fabulei”. Ele sunt „cele mai bune poeme politice din literatura noastră” întrucât dezbat „problemele vieţii publice în numele omului simplu, al cetăţeanului de rând”. Evident, altfel nu se putea, fiindcă „politica nu era altădată o activitate pe care această categorie socială o putea efectiv exercita. Omul de pe stradă, cetăţeanul sim¬plu, nu făcea politică ; practic, cu el se făcea politică, şi aci nu e vorba de un simplu joc de cuvinte, ci de o distincţie foarte precisă, care spune mult.” Avea dreptate criticul: cetăţeanu simplu făcea politică. Partea proastă nu este însă că făcea politică (să zicem că o făcea el şi nu cei care veniseră de la Moscova şi erau încă în cele mai înalte funcţii de partid şi de stat), dar se mai ocupa şi cu istoria şi critica literară. Iar când făcea politică (probabil cetăţeanul de rând mandatase pe Maria Banuş, Nina Cassian şi Marcel Breslaşu să-i reprezinte) rezolva şi problemele internaţionale.
Poezia Mariei Banuş este, pentru critic, plină de semnificaţii noi, caracteristice pentru vremurile revoluţionare, reprezentativă pentru lirică. „Însăşi formula de începere a dialogului, patetică, directă („Ţie-ţi vorbesc, Americă!”) pleacă de la ideea căutării unui limbaj comun, care să se raporteze la cele mai elementare şi în acelaşi timp cele mai generale şi mai profund omeneşti experienţe ale vieţii. E chemată să reflecteze asupra problemelor păcii şi războiului, nu America „pumnului şi a lin¬şajului”, nu „patroana crimelor şi a orgiilor”, nu „vrăjitoarea ce mînă sabatul drăcesc al miliardelor”, ci America simplă, mama băieţilor şi fetelor din bi¬rouri şi fabrici, mama care a pus mîncarea pe sobă la încălzit şi aşteaptă acum, seara, „în centrul micului ei univers”, al casei „cumpărată în rate, după ani de muncă şi lipsuri”, întoarcerea de la lucru a copiilor ei.”
Maria Banuş are un mesaj clar pentru femeia americană, iar pe Crohmălniceanu îl încântă:
Sora mea, prietena mea.
nu-i prea tîrziu,
încă nu-i prea tîrziu.
Desfă-te de strînsoarea minciunii.
Descolăceşte-i din jurul tău trupul de şarpe
şi ucide-o.
Caut-o la temelia căminului tău
şi ucide-o
Smulge-o de sub căpătîiul celor iubiţi
şi ucide-o.
Pentru ca moartea să nu-şi pună sărutul
pe gura copiilor tăi...
Principala originalitate a poemului Mariei Banuş stă aşadar în profunzimea cu care ea izbuteşte să transpună în termenii artei un mod cu totul nou de a trata problemele politice, modul oamenilor simpli.” Se înşela poeta Maria Banuş, iar odată cu ea şi criticul literar Ov. S. Crohmălniceanu, crezând că aşa s-ar fi adresat o „mamă simplă” semenei ei din America. Sigur, îndemnul de a ucide era o metaforă şi nu despre oameni era vorba, dar benefic ecou trebuie să fi avut repetiţiile obsesive „şi ucide-o” asupra elevilor care învăţau la şcoală poemele Mariei Banuş.
Nina Cassian are şi ea probleme cu imperialiştii, dar nu mai pune mamele să vorbească, ea, fiind mai înaltă la stat decât Maria Banuş, pune să se confrunte întrebarea simplă a omului de rând cu „negustorii de moarte „Rockefeller- regele uraniului, Morgan - regele plutoniului, Dupont - regele tritiului , care încearcă să justifice politica pregătirii unui nou măcel mondial. Dar poeta nu se lasă înşelată, pentru că oamenii simpli avertizează „hotărât”:
Eroare, mister Morgan, eroare!
Leacul cancerului e cunoscut de popoare
şi putem feri de cancer organismul lumii,
domnule propagandist al ciumii,
domnule mestecător al gumii!
Dacă sunteţi curioşi unde trăieşte azi Nina Cassian, putem să va satisfacem curiozitatea: în ţara lui mister Morgan, “propagandist al ciumii”. Dar nu o bănuim că ar mesteca gumă.
În cazul în care nu am râs de domnul mestecător al gumii, mai avem şansa să râdem alături de Marcel Breslaşu, despre care Crohmălniceanu scrie că „din manifestările concrete ale luptei de clasă în ţara noastră, poetul scotea o învă¬ţătură despre burtăverdele şi „buretele”, care deopo¬trivă nu dau îndărăt nimic de bunăvoie :
Ci seva şi vlaga nu poţi să le-ntorci
în bărdăhanul celor doi nemernici,
decît dacă-i strîngi, decît dacă-i storci
în pumni necruţători şi puternici.
Pumni necruţători nu vom găsi în criticile lui Crohmălniceanu, dar, la o lectură atentă a acestui articol, se poate observa că în mişcarea critică marxistă nu era armonie. După ce precizează că principalul duşman al literaturii noastre noi e apolitismul, acceptă că discuţiile în jurul diferitelor forme de manifestare ale apolitismului în creaţie „sînt bine¬venite pentru că ne ajută să cunoaştem simptomele bolii şi să recomandăm tratamentul cel mai nimerit. Cu condiţia numai ca medicii să-şi priceapă meseria...” Şi Crohmălniceanu, cu exemple concrete, sugerează că tovarăşii Eugen Frunză, Sergiu Fărcăşan şi chiar Mihai Novicov nu prea se pricep la literatură şi sunt incapabili să deosebească „Scrisoarea a III-a” de „Somnoroase păsărele”, în prima putând fi vorba de poezie politică, iar în „Somnoroase păsărele” nu prea.
Indiscutabil, Crohmălniceanu este cu multe clase deasupra combatanţilor lui şi reuşeşte în final să-i învingă cu armele lor: „Ba aş adăuga că o asemenea confuzie ar fi în stare să stimuleze şi alte tendinţe reprobabile. Aşa, de pildă, unii scriind despre dragoste sau despre natură şi temându-se să nu fie acuzaţi de apolitism, nu se vor mulţumi să dea viaţă în versurile lor idealurilor social-morale ale oamenilor vremii noastre, lumii lor spirituale, ci vor căuta cu orice preţ să „politizeze” problemele în mod forţat, să introducă într-un fel micul ,,moment politic”, sau „chestiunea colonială”, în conversaţiile cu iubita sau cu stelele de pe cer.” În aceslaşi volum, Crohmălniceanu va scrie şi despre „Moromeţii”, mai mult decât laudativ, numind-o „o carte pe care nu mi-e frică să joc”.
Ov.S. Crohmălniceanu era, în plin realism socialist, un critic literar format, care ştia să „citească” un text şi să-l analizeze. Nenorocul lui, ca şi al altora, a fost presiunea pe care o punea ideologia sterilă asupra intelectualilor. Se mai adaugă şi presiunea veleitarilor, cu bune relaţii la Ierusalimul Comitetului central al partidului, ca Eugen Frunză, Veronica Porumbacu, Sergiu Fărcăşan, Savin Bratu, S. Damian – poeţi, prozatori, critici literari, de cele mai multe ori deveniţi scriitori înainte de a-şi fi terminat studiile, unii neterminându-le niciodată. Cât despre talent nici nu poate fi vorba. Este, ni se pare, un motiv de adâncă tristeţe, fiindcă, va zice mai târziu poetul Nichita Stănescu în poemul Colinda colindelor: “pricina fiinţării noastre,- şi pricina fiinţări

Fotografiile lui Petre Anghel

Se încarcă...
  • Adăugare fotografii
  • Vizualizează Tot

Petre Anghel's Blog

Umbra lui Ionatan (I)

Postat în Mai 12, 2011 la 7:42pm 4 Comentarii

CAPITOLUL I

 

Privi încă o dată spre culoarea verde a semaforului, întoarse capul instinctiv în partea stângă, apoi porni nepăsătoare să traverseze. În clipa următoare, eliberată  de griji, mintea îi alergă hai-hui, iar când auzi zgomotul puternic al frânelor de maşină şi uruitul roţilor târându-se pe asfalt, se sperie. Chiar nu înţelegea ce se petrece şi ce legătură au cu ea ţipetele din jur. Un automobil de culoare neagră, Un Ford 4x4, alunecă până lângă genunchii ei, gata…

Continuare

Seara de-april

Postat în Aprilie 2, 2011 la 12:50am 2 Comentarii

E tocmai deasupra palatului

Raza lunii,

Cade precum mărul

Lui Newton

Pe terasa de iarba

A câmpiei intinsă

Pe spatele

Moșiei mostenită

De moșul moșului moșit.



Nero modern

Aș da foc pușcariei

Care-mi ține inchise

Iubirea si neputințele.



Printesă, dormi,

Am poruncit străzii să nu lase

Vremea să intre

Pe pământul neliniștii mele.



Si ce mici îți sunt sânii,

Fiica a Văcărescului,

Să-i las… Continuare

Poem optimist cu lacrima in gene

Postat în Februarie 22, 2011 la 7:58am 14 Comentarii

Cuvântul acela

Care nu costă nimic,

(Aerul de care are nevoie

Peștele ca să poată fi numit astfel,

Pasărea scăpată din laț),

Da, cuvântul acela

(Pe care nu mai poate

A-l spune

Niciunul din condamnații la moarte),

Se spulbera acum

Ca averea strânsă din sila

Săracului.

 

L-am rostit fără rost,

L-am uitat,

Cum cu visul am făcut

Deseori dimineața,

L-am tocit ca pe-o gheată…

Continuare

Poetul Nichita si geambasul

Postat în Februarie 11, 2011 la 8:12pm 28 Comentarii

Poetul, după unii, ar fi un lunatic prin care vorbesc zeii. După alții, un surd și mut, din care trebuia, totuși, să se facă ceva. Ridicat în slăvi (chemat de razele lunii (zic unii), propulsat de aburii alcoolului (zic alții), târât în șanț (de abuz, zic unii) sau fiindcă e copleșit de nimicnicia vieții (zic alții), poetul face el ce face și-i obligă pe alții să se gândească la el, iar acolo unde-i găsesc numele unii subliniază cu roșu spusa lui, iar alții îl șterg cu…
Continuare

Panou de comentarii (45 comentarii)

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

La 5:05pm în Iulie 5, 2015, Doina Ira - Tăutan a spus...
Pe 3 aprilie 2015, Petre Anghel a murit!
Sa-i fie tarana usoara! Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
La 9:26am on Februarie 22, 2013, Constantin Padureanu i-a dăruit utilizatorului Petre Anghel un cadou...
Cadou
Va doresc multa sanatate si sa treceti cu bine aceasta incercare. Va doresc zile senine si indelungate. Sa aveti noroc si purtati primavara in suflet. Cu stima si prietenie, Constantin Padureanu
La 11:20am în Iulie 31, 2012, Doria Șișu Ploeșteanu a spus...

Bună ziua,
Nu am putut sta deoparte fără a vă mulțumi personal pentru cartea primită, ca donație, Bibliotecii ”Fănuș Neagu” din cadrul Centrului Cultural Român Dublin, prin amabilitatea doamnei ing. Maria Elisabeth Schafer, ”Umbra lui Ionatan”.
Cu respect și aleasă considerație,
Dorina Șișu - director al Centrului Cultural Român Dublin
Puteți vizita pagina noastră aici:
https://www.facebook.com/ccrdublin?ref=hl

La 5:35pm în Iunie 29, 2011, Petre Anghel a spus...
Multumesc, Cristina Orneata!
La 5:34pm în Iunie 29, 2011, Petre Anghel a spus...
Multumesc Constantin padureanu, cu veche prietenie!
La 5:34pm în Iunie 29, 2011, Petre Anghel a spus...

Multumesc, Irina Lucia!

 

La 2:57pm on Iunie 29, 2011, Irina Lucia Mihalca i-a dăruit utilizatorului Petre Anghel un cadou...
Cadou
La multi ani, cu bucurii si lumina, in sfanta zi aniversara!
La 1:02pm on Iunie 29, 2011, Constantin Padureanu i-a dăruit utilizatorului Petre Anghel un cadou...
Cadou
Sanatate, bucurii, impliniri si noroc pentru un suflet ales ca al Domniei Voastre. L A M U L T I A N I ! Cu stima, Constantin Padureanu
La 11:48am on Iunie 29, 2011, Cristina Orneata i-a dăruit utilizatorului Petre Anghel un cadou...
Cadou
La multi ani cu succes si tot ce va doriti ! Cu respect, Cristina Orneata
La 11:46am în Iunie 29, 2011, Cristina Orneata a spus...

La multi ani, stimate domn ! Am cititit putin mai demult cu foarte multa placere intreaga si frumoasa poveste a lui Lili si Ionatan, fascinanta in lumea celor care au nevoie de asemenea povesti in Revista de filosofie si arta infiintata la Amsterdam, ianuarie 2011. Felicitari si mult succes in tot ce faceti, va doresc numai bine.

PollDaddy

 
 
 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor