Petru Botezatu

E-o pată orişice amurg

Şi-o suferinţă ce nu moare.

În taină clipele se scurg,

Iar fericirea veşnic doare.

Şi fiecare răsărit,

Sclipind în raza străvezie,

E-un capăt trist de infinit,

O margine de veşnicie.

În soare petele se strâng,

Pătând luminii pure chipul.

Clepsidrele, tăcute, plâng

Că li s-a terminat nisipul.

E-o pată fiece apus

Când noapte stinge-n beznă…

Fructe-amare. Rădăcini amare…

Sângele – o pată vişinie –

adunat în suflet… căutare…

veşnică durere, poezie…

Joc tăcut al morţii şi-al fiinţei,

fugă şchiopă către veşnicie…

Idol trist în Templul suferinţei…

Vis şi-nfrigurare, poezie…

Dragoste şi ură, şi iertare…

Sufletul din noi se circumscrie

într-un suflet infinit mai mare,

ca-ntr-o lume-a lumii, poezie…

Şi-o iubire de…

Intrarea Domnului în Ierusalim 

Bucuraţi-vă din suflet astăzi ale lumii neamuri,

Bucuraţi-vă şi-aşterneţi flori în calea Lui şi ramuri,

Bucuraţi-vă în inimi şi în gândurile toate,

Bucuraţi-vă când intră Domnul Vieţii în cetate.

Bucuraţi-vă şi credeţi cu tărie şi…

N-ai mai trecut de mult pe la mine,

deşi te-am aşteptat tot aici,

prefăcându-mă, încet-încet, în ruine,

în pietre mai mari şi mai mici, tot mai mici.

Prefăcut, încet-încet, în nisip

de acest invizibil prăpăd,

aşteptam şi credeam că e chip

să mai vii pe aici, să te văd…

Câte veacuri s-au scurs. Mai ştii câte?

Florile s-au făcut pietre şi ele –

ruginite, îmbătrânite, urâte.

Şi doar ochii lor au zburat către stele

şi s-au prins…