tot mai mult îmi picură miere pe ani 

și văd cum în nici o parte a lumii alergarea nu îmbătrânește 



dincolo de chipuri locuiesc lumini 

oglinzile devin din ce în ce mai însorite 

ca și când din ele cresc aripi albe 

iar undeva pe acoperișul Căii Lactee 

stau întotdeauna cărți încă închise 

în lanuri de grâu pătrunse de rouă

nici o zi nu e mai vie ca alta 

și depărtările sunt tremurătoare ca inima mea 

mereu, mereu în altă parte…

adânci se lungesc nemișcările 

doar răpitorii roiesc 

odată cu vântul în brațele Duminicii 



au venit vulturii 

au venit 

ne tremură sângele și cresc nopțile cum cresc ciupercile după ploaie 

la umbra cioatelor putrede 

ascunse cresc 

ascunse... 



știi senzația de scurgere printre degete 

atingerea aceea a fluidului în care timpul e continuu 

numai tu necernut? 

ne-a…

deși taci 

prefăcându-te că păstrezi îngerii plutind peste soare 

eu te gândesc și îmi fac nopțile înmiresmate 

fluturând zările 

măsurând și contemplând hotarele...

ca o metaforă taci 

țâșnitoare de sânge

vin pentru că mă chemi

caut din toate puterile 

să mă așez de-o parte și de-a alta respirând

dar ciudate emoții mă cuprind 

mă petrec impudic și rânduiesc depărtări 

chiar la sânul râului

de-aș ști de unde reîncepe…

Duminică 9 martie 2014, ora 18.30 am onoarea și bucuria de a vă invita să îmi fiți alături. Va aștept cu drag!