Spectacol derizoriu
Scrisul fără frontiere
Ora 15:08:46
18 octombrie 2009
Scriitorul, omul care crede că scrie beletristică, literatură frumoasă, doreşte să se adreseze semenilor şi din când în când să aibă şi semnale, reacţii - pe cât posibil pozitive de la cei care-l citesc, despre ceea ce le adresează.
Dacă înainte de 1989 era o adevărată vitejie publicarea unui text prin presă, după, spaţiile unde se poate publica au început să se mărească şi în timp s-a ajuns ca fiecare doritor să aibă unde publica. Textele, diverse, fireşte, ocupând o gamă calitativă care oferă scriitorului să se manifeste pe întreaga claviatură a posibilităţilor oferite de genurile literare. Altfel spus, ultraspecializarea dinainte devine neacoperitoare pentru ispita spaţiului care se cere umplut cu text. Sunt numai poet, sunt un om de ştiinţă care investighez liric universul din afara mea, lumea ca atare şi toate zonele sensibilităţii mele interioare; vreau să inventez, să ajung la performanţă ca un cercetător pe vârful de ac al unui domeniu - nu mai are relevanţă. Poetul trebuie să fie ispitit de proză, eseu, teatru, proză non-ficţională, traduceri, să înceapă să adune folclor, să scrie măcar unul-două studii de teorie literară, pentru că la acest capitol suntem îngrămădiţi rău. Nu am lansat nicio teorie care să stea lângă cele cu care apusenii ocupă rafturi, ori poate nu le iau în seamă pe ale noastre.
De fapt, nu se mai pune problema publicării în modul tradiţional: cartea-hârtie, tiraj mare etc. Se poate discuta despre publicarea textelor în termenii lansării în eter a unui mesaj sau a închiderii lui într-o sticlă şi aruncarea în mare. Totul ţine de modul cum autorul se raportează la text, la lume şi ce ar cere de la sine, sau ce aşteaptă de la sine, în demersul căruia i se consacră. În principiu, scriitorul ar trebui să scrie şi de celelalte să nu se mai intereseze. Există astfel de scriitori; de pildă, spaniolul Antonio Gala nu are prieteni scriitori, nu-l interesează părerea confraţilor, sunt unii care nu iau în seamă cronicile literare chiar dacă vin de la nume mari; ori poate doar se prefac a nu fi interesaţi.
S-a deschis un front de muncă nelimitat pentru grafomani, pentru oamenii despre care se spune că scriau prea mult înainte. Unuia care publica două trei cărţi pe an i se zicea: "dom le, scrii perea mult." Iar alţii îl comentau: bine, dar când mai citeşte? deşi unii foarte preocupaţi de scrisul lor şi ajunşi la o vârstă nu-i mai prea citesc pe alţii. Faulkner a mărturisit că nu a avut timp să citească mari creatori de literatură contemporani lui, dar există şi la noi, acum, scriitori cu vârstă şi pretenţii pe care dacă-i întrebi: ce părere aveţi despre proza lui Cărtărescu, răspunde calm, fără sfială: "dom le, nu cunoscu, nu am auzit, nu am citit". În sensul acestei declaraţii ne duce gândul că, în afară de clasici, nici nu există obligativitatea unei lecturi dacă nu există o atracţie a lectorului. Cine să te oblige să citeşti ceva spre care nu simţi atracţie? Undeva, Garcia Marquez spunea că nu merită citit decât ceea ce ne bucură. E o libertate de alegere a cărţilor de citit, dar şi scris mai mare decât la căsătorie, unde opiniile soacrelor sunt de luat în seamă, paginile fiind docile, calitatea lecturii şi atenţia - două chestiuni care ţin numai de subiect şi de raporturile cu sine pe care şi le poate îngădui fiecare după toleranţa şi exigenţa faţă de activităţile proprii.
Dintr-un unghi de vedere, lipsa banilor pentru publicare se poate suplini prin mulţumirea cu tiraje confidenţiale dacă autorul nu este un orgolios şi să dorească impresionarea "la minut" a contemporanilor. Calitatea textelor poate ajuta autorul să pătrundă în reviste şi pe calea care se poate bănui se ajunge cu "pacienţie" şi la tomuri, dar condiţiile tehnice pe care le avem deschid nesfârşitele pagini virtuale pe care se poate scrie la nesfârşit şi publica pe cel mai modest blog text cât nu este nimeni în stare să producă viaţa întreagă. Evaziunea grafomanului se petrece în spaţiul virtual fără margini şi acolo se simte neputincios şi singur spre deosebire de suprafaţa hârtiei la care era oricum limitat. Dacă ar scrie toată ziua şi toată noaptea - "de seara până dimineaţa şi de dimineaţa până seara", cum sugera Cioran că se scrie la Paris - nimeni, orcât de harnic ar fi nu poate depăşi spaţiul care i se oferă a fi acoperit cu text.
Imaginarea acestei condiţii pentru cel care scrie este ameţitoare şi în acelaşi timp sugestivă pentru un deşert al acestor preocupări. Nu se pot atinge marginile lumii textelor. Paradisul - nesfârşita bibliotecă, aşa cum îl imagina Borges, este puţin pe lângă posibilităţile noastre de azi.
Ar putea întreba cineva: şi ce dacă ar scrie cineva atât de mult? Ce rost are? Probabil că are rost numai pentru cel care scrie şi are această obsesie. Poate într-un fel se mai destinde de "bolovanul" care-l munceşte precum pe Sisif şi îl ajută să trăiască. Altfel nu are niciun sens mai ales pentru cei care nu citesc şi se citeşte, spune-se, din ce în ce mai puţin. Bine, nici nu este important cât se citeşte, din perspectiva celui care scrie. Nimeni nu-şi cenzurează un rând sau o carte cu gândul că lectorii nu vor avea timp să citească, mai mult, unii doresc să-i chinuie oferindu-le romane de 1500 de pagini cum se observă prin librării, nu numai traduse, ci chiar autohtone.
Trecând la limită lumea ficţiunii spre congruenţa cu cea reală, textul ajunge să "cartografieze" fiecare întâmplare sau punct al realităţii (care?) şi revenirea recurentă asupra "gradelor" de realitate ne transportă în nemărginirea care trebuie scrisă şi nu se sfârşeşte în vremea vieţilor noastre. Bine-ar fi ca scriitorii să mai lase de scris şi pentru generaţiile următoare.
Victor ŞTIR