Cum să iti spun?
Mă înnebuneşte mâzga asta lipicioasa de noiembrie. Plouă dintr-o sită măruntă a cerului, adică cerne o bură deasă, rece, care ar fi mai puţin enervantă dacă s-ar transforma în ninsoare.
-Acum ai şi pretenţii –aud un glas ironic, dar nu văd pe nimeni.
Am plecat acum o oră să văd o casă (un apartament adică într-un cartier mai lesnicios).
Am terminat de curând advocatura şi am venit în Aiud. Băiatul cu care am locuit în timpul studenţiei, în Sibiu, student ca şi mine la Drept, a găsit de lucru la un patron de tiruri, transportator, adică. Încurcat în cel puţin o sută de procese, avea nevoie de un jurist, bărbat, care să-l reprezinte prin instanţe.
-Tu răţuşcă, du-te la Aiud, unde e ONG-ul ăla , care caută de două luni jurist şi nu-l găseşte.
Am zis: Da, niscai despărţire nu strică.
-Supunem la testul de fidelitate concubinajul nostru tineresc şi dacă îl trecem, putem deveni chiar şi dl şi dna Smith, Smitea am vrut să spun.
Nu ştiu dacă chiar am gustat acel proposal sine die, dar am sunat la telefonul ONG-ului şi am ajuns la Aiud. Suspect de amabil, dl presedinte sau director al ONG-ului, mi-a expus pe scurt obiectul lor de activitate neprofitabilă şi mi-a dat adresa unei locuinţe de închiriat. Urma să-mi încep a doua zi munca, la un birou plin de dosare jerpelite, aşezat în aceeaşi încăpere cu biroul negru şi lucios al d-lui Director –Preşedinte.
Mi-a mâzgălit pe o hârtie cu antetul ONG-ului, adresa, mi-a mai zâmbit odată cu bonomie studiată şi mi-a dat de înţeles că aşteaptă pe cineva şi m-aş plictisi dacă aş rămâne şi eu. Era clar că nu avea nevoie de un băgător în seamă, aşa ca am plecat să-mi văd viitoarea locuinţă.
Am luat un taxi şi am ajuns la adresă, un bloc stil ceauşist, construit pentru popor cu poporul, cum avea obiceiul un unchi, fost activist de partid, să-mi spună. Adică exact genul de bloc, construit ca o cazemată, unde nu aş fi vrut să stau. Dar cum preţul chirie era cât se poate de prietenos am intrat în bloc şi am sunat la apartamentul 11, unde stă doamna care are cheia de la 16, viitoare mea locuinţă.
D-na, către vârsta a treia, cu părul roş-oranj, încreţit de permanent, m-a privit cu interes, mi-a dat cheia şi mi-a spus că apartamentul este al d-lui Director –Preşedinte, care îl închiriază de câţiva ani, de când s-a mutat la casă cu curte. Nu vrea, săracul, să scoată nici un profit, doar taxele cad în grija celui care se mută şi obligaţia să păstreze mobilierul aşa cum l-a găsit.
Am luat cheia şi am plecat spre apartamentul meu însoţită de urarea d-nei „Să stai mai mult decât au stat ceilalţi, că zgomotele care se aud sunt de la calorifer”.
Nu m-am străduit să prelucrez urarea d-nei, eram hotărâtă să-mi încep cariera, mai ales că cele 15 milioane (1500 lei noi) cu posibilitatea de câştig suplimentar, erau aproape suficiente, într-un oraş fără cultura shopping-ului. Nu că aş fi eu nebună după shopping, dar era un modus vivendi, în anii dulci
ai studenţiei când tata îmi trimetea destui bani, iar bunica cotiza şi ea la „bunăstarea fetei” să nu fie ea de ruşine la alţii. După ce m-am mutat cu Marius, bunica a decretat: -Acum ai bărbat, să te ţină!
Am ajuns la numarul 16, am deschis şi am simţit miros dulceag, de tămâie şi iasomie, parcă şi lavandă. Am aprins lumina, pentru că draperiile erau trase şi am văzut o scrumieră cu resturi de lumânare arsă. Am aruncat resturile de lumânare, am deschis geamul şi odată cu aerul umed am simţit o pală de vânt. Nu mi s-a părut, pentru că şi perdeaua s-a umflat şi în coşul de gunoi un rest de lumânare s-a aprins. Mi-am scuipat în sân, am luat lumânarea, am aruncat-o în chiuvetă, am dat drumul la apă, lumânarea s-a stins, am aruncat-o pe fereastră. M-am spălat pe faţă cu apă rece şi am plecat să mă plimb, să vadă Aiudul că i s-a mărit populaţia cu încă un locuitor.
Când am trecut pe lângă apartamentul 11, d-na roş-oranj a ieşi să mă întrebe dacă m-am acomodat. De parcă aş fi avut o săptămână la dispoziţie. I-am zâmbit, fară să spun nimic şi am ieşit în stradă.
Sâcâitoarea ploaie,nu mă lăsă să-mi ordonez gândurile şi când îmi spuneam totul e OK aud „Acum ai şi pretenţii”.
- Cine eşti şi de ce mă înebuneşti? – am răspuns furioasă. Am lăsat confortul meu decent de locuitor al unei ex-capitale culturale şi am început să interceptez unde radio ultra-scurte?
- Nu te enerva, hai să cădem la pace. Nu vreau decât să ţii o lumănare aprinsă în amărâtul ăla de apartament unde stai. Şi eu locuiesc acolo, dar proştii spun că sunt duh necurat, satan,ucigă-l toaca şi nici nu mai ştiu cum. Fără lumânare aprinsă nu văd şi mă lovesc de pereţi,de mobilă, de toate lucrurile alea inutile care sunt în apartament. E chiar aşa de fucking greu să ţii o lumânare aprinsă?
- De ce înjuri?
- Da nu înjur, fucking greu, fucking uşor, fucking bla-bla-bla spuneau nişte tipi care au stat înaintea ta în apartament. Fumau, beau, fuckingau toată ziua şi lăsau lumânarea să se stingă.I-am speriat, aşa de tare că s-au internat la psihiatrie. De tine chiar îmi place. Dacă o să ţii afurisita aia de lumânare aprinsă, să văd şi eu pe unde mă mişc, n-o să te deranjez cu nimic, adică n-o să mişc nici o mobilă, n–o să ridic nici un pahar, ştii trucurile alea ieftine pe care proştii mă obligă să le fac.
M-am întors în cameră, am aprins o lumânare, deşi era zi, ieşise şi soarele şi draperiile erau date la o parte. Nu am să-l întreb niciodată pe invizibilul co-locatar cum îl cheamă, dar am să mă las definitiv de fumat.