Ploieștiul Cultural
  • Masculin
  • Ploiești/Prahova
  • România
Partajare pe Facebook
Partajare
  • Texte Postate pe Reţeaua literară
  • Fotografii
  • Albume foto
  • Fişiere video

Ploieștiul Cultural's Prieteni

  • Dominique Iordache
  • Agafia Dragan
 

Ploieștiul Cultural

Informaţii pentru profil

Preocuparile tale artistice:
interesat de cultura, jurnalist
Despre mine :
Ma intereseaza viata reala
Website / Blog :
http://ploiestiulcultural.eu

CORNELIU VADIM TUDOR ŞI SUPERFETAŢIA PUBLICISTICĂ

Puţini sunt aceia care au avut, probabil, curiozitatea şi rãbdarea sã lectureze, cu nedisimulatã atenţie, o aşa zisã “operã” semnatã de Corneliu Vadim Tudor. Am fãcut-o eu alegând, pentru ilustrarea pragului de “înaltã performanţã intelectualã” a parlamentarului european, una dintre cãrţile mult îndrãgite de autor: “IDEALURI”.

Trebuie sã recunosc faptul cã munca a fost sisificã, dar efortul a meritat cãci numai astfel mi-am putut da seama ce se aflã dincolo de verva “spumos-intelectualistã” a unui politician abil al cãrui discurs vrãjeşte şi înşealã deopotrivã, e plin de perle şi putregaiuri totodatã. Am mai înţeles de ce are Corneliu Vadim Tudor o atât de visceralã urã împotriva unor intelectuali de frunte ai elitei culturale româneşti precum sunt Patapievici, Pleşu, Liiceanu…

Dar să trecem la substanţa propriu zisă a cărţii: “… Brâncoveanu a fost victima uneia din cele mai mari tragedii familiale din istoria lumii…” (pag. 8), “Personal, eu nu vãd în hrisovul (…) lui Vlad Ţepeş din anul 1459, actul de naştere al aşezãrii…” (pag. 127), “Forţa dacilor ajunsese atât de mare încât cel puţin în douã rânduri a existat pericolul ca ei sã-i ocupe pe romani…” (pag. 61) etc.

Desprinse din volumul “Idealuri” (C.Vadim Tudor), aceste citate exprimã caracterul ludic şi imatur al înzestrãrii autorului.
Publicistica semnatã de C.V.T., apreciatã, se pare, pentru originalitatea punctelor sale de vedere, introduce acea privire de sus, grãbitã şi autoritarã, care îi dã posibilitatea sã rateze sistematic la modul duios sau agresiv. Or, este îndeobşte cunoscut, libertatea (în spaţiul ficţiunii) celui ce scrie despre istorie nu poate fi totalã atunci când se porneşte de la DOCUMENT sau de la o personalitate a istoriei; ea este cu atât mai limitatã cu cât documentul, evenimentul sau personalitatea sunt mai importante, sacre pentru istoria naţionalã.
Astfel ficţiunea funcţioneazã în dauna adevãrului istoric deturnându-i sensurile. A vorbi despre “tragedie familialã” ar putea sã însemne, de pildã (fãrã sã fim ironici), a vorbi despre abandonul de familie, iar a neglija puterea şi autoritatea documentului sau a atribui dacilor tendinţe expansioniste sunt acţiuni calificabile în sfera delirului.
Nu poţi folosi istoria ca pretext pentru manifestarea calitãţilor (reale sau închipuite) scriitoriceşti…
Din exemplul urmãtor se detaşeazã alte douã idei fanteziste care încep sã fie de acum caracteristice distinsului publicist: “… viile, înmulţindu-se într-o vreme atât de mult şi ameninţãtor pentru sãnãtatea fizicã şi moralã a naţiei, încât Burebista, de comun acord cu marele preot Deceneu, care îşi avea sediul (sic!) într-o peşterã (…) le-a redus considerabil…” (pag. 62).
Avem, deci, naţiune în timpul lui Burebista, iar “înmulţirea viilor” prezintã un pericol pentru “sãnãtatea fizicã şi moralã” a naţiei…

Existã în textele lui C.V.T. o anumitã îndârjire a spunerii ceea ce îl conduce, inevitabil, la verbalism – fondul ideatic, cât şi punerea (corectã) în paginã a cuvântului fiind supuse alteritãţii conceptuale şi lingvistice: “…miraculoasa justiţie imanentã a istoriei…” (pag. 47), “Avem o istorie bogatã, plinã de grozãvii, dar şi de fapte iradiante…” (pag. 8), “Unii (ţãrani – n.n.) deveneau, ce-i drept, subiecte de studii etnografice, dar asta nu-i încãlzea cu nimic”. (pag. 134), “Din vechea biografie a Bãrãganului (…) a dispãrut (…) evadarea din istorie”. (pag. 136), “… tratatul de înţelepciune sãpat de Neagoe Basarab în imediata vecinãtate a caprelor de munte…” (pag. 76) etc. Iar din secţiunea a doua a cãrţii, aceste versuri “antologice” sunt edificatoare: “/…/ bagã plumbii în mişei cã/ prea fac strâmbãtate neicã/…/” şi “/…/ te-nţepeneşti în rouã/ ca o pildã frântã-n douã…/” (pag. 201-202).
În condiţiile în care autorul dilatã proporţiile unor lucruri nesemnificative (astfel iau naştere efectele de redundanţã ce împovãreazã majoritatea articolelor sale) şi afişeazã un entuziasm nemotivat, strident, artificial, precum şi o greu mascatã improprietate a termenilor, textul se autonomizeazã şi începe sã funcţioneze singur caligrafiind adevãrate calambururi: “…Sfântul Nicolae cel cu sãgeata auritã în vârf”. (pag. 141), “…Îngânduratul Hamangiei…” (pag. 67), “… imagine perfectã, holograficã aproape…” (pag. 54), “…actele de bãrbãţie superbã…” (pag. 163), “…complexul psihologiei…” (pag. 80), “…sã ne întoarcem înapoi…” (pag. 80) ş.a.m.d.
Abilitatea nedisimulatã cu care C.V.T. intersecteazã timpul istoriei cu acela al biografiei individuale are ca efect negativ accentuarea (în context) rolului determinant al elementului autobiografic: “Aceste rânduri sunt scrise de un tânãr pe care gazetãria l-a furat sportului (…). Am practicat aproape toate sporturile, posibile şi imposibile (sic!) atât ca bãiat sãrac cât şi ca sportiv deperformanţã, ca aruncãtor de suliţã”. (pag. 131). Discursul de mare falã despre sine nu se rezumã numai la acest citat (v. majoritatea textelor). Tânãrul pe care “gazetãria l-a furat sportului” se mai autodenumeşte: “tânãr creator”, “om de culturã şi artã” (pag. 77), “…tânãr poet crescut în umbra fãrã pereche a marelui Eminescu…” (pag. 40). Şi pentru cã tot l-am pomenit pe Eminescu (ca sã intrãm în firea cãrţii de faţã), acesta “…deopotrivã de gigantic ca poet şi ca autor de cosmogonii…” (pag. 126), “… a aşternut timpului una din celebrele sale scrisori pe malul heleşteului preschimbat acum în ştrand pentru angajaţii IFA…” (pag. 111).

O atenţie specialã meritã, cred eu, articolul “Poezia de care avem nevoie”, ilustrativ pentru pragurile de înaltã performanţã ale volumului. Nãvalnica (sau nãrãvaşa) scriere demascã aici (şi nu numai aici) acuitatea contradicţiei aflatã în raport de consecuţie cu vanitatea manifestã a spunerii totale şi, în consecinţã, termenii în care autorul pune problema “poeziei de care avem nevoie” alcãtuiesc un extraordinar amestec de sensuri: “ştiu o serie de poeţi – de altfel talentaţi – care îşi mai permit uneori sã se joace cu propriul lor har: pe lângã faptul cã îşi creeazã singuri (sic!) un prejudiciu, ei mai consumã şi hârtie tipograficã…”. Acesta ar fi (conform sugestiei oferite de text) polul poeziei de care NU avem nevoie.
Sã vedem ce se aflã la celãlalt pol: “La celãlalt pol, cel al bizareriilor cãutate cu lumânarea, al câlţilor mestecaţi dinadins (sic!), vom gãsi, dincolo de mimetism, o condamnabilã lipsã de pudoare civicã”. Încurcând pistele , se înţelege cã aici Corneliu Vadim Tudor a terminat prin a se rãtãci…
Publicistica, se ştie, respinge superfetaţia îndoielnicã, stilul amfiguric, esopic, esoteric şi promoveazã, fiind ostilã verbalismului, concizia stilisticã şi acribia istoricã.

Panou de comentarii (2 comentarii)

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

La 9:52pm în Decembrie 7, 2013, Agafia Dragan a spus...

Bine ati venit!

La 9:01pm în Decembrie 6, 2013, Dominique Iordache a spus...

Dacă vă interesează si literatura este excelent!  :) Bun venit!

PollDaddy

 
 
 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor