Zoltan Terner

Prezenţe, absenţe...

Ti s-a întâmplat, presupun, şi dumitale, cititorule, să simţi cât de greu e de suportat absenţa celui prezent. Când îl vezi în faţa ta şi nu e prezent. E aici dar e la depărtări aproape insuportabile.
Absenţa celor prezenţi e mai dureroasă decât absenţa celor absenţi. A celor duşi.
De câte ori, vorbind cu cineva la telefon sau „tete a tete” eşti nevoit să-l întrebi: „eşti cu mine?”,”eşti aici?”
Tu, prietene, ştii şi simţi dureros toate astea. Nu-ţi spun nimic nou. Ţi le reamintesc doar ca să întăresc ideea că gândurile a doi prieteni merg ţinându-se de mână.
Ce tare mă poate durea când eşti cu mine şi totuşi nu eşti cu mine! Eşti în faţa ochilor mei şi totuşi absent. Eşti aici numai fizic. Faci act de prezenţă. Te prefaci că eşti prezent.
Vorbesc cu tine, sunt în faţa ta dar tu nu mă auzi. Poate nici nu mă vezi. Nu ai ochi şi urechi pentru mine.
Mi-e tare dor câteodată de cel care este aici şi totuşi absent.
Mă apucă ameţeala când stau şi mă gândesc ce mulţime de absenţe umane mişună în jurul meu. Cine ştie? Poate că unele dintre ele ar putea deveni pentru mine, prezenţe omeneşti reale. Tare ne bântuie câteodată nevoia de prezenţa reală a oamenilor! Suntem covârşiţi de absenţa lor.
Pe măsură ce păleşte prezenţa ta, în aceeaşi măsură îţi creşte gradul de absenţă. Cât de preţioase îmi sunt drămuitele tale clipe de prezenţă totală, iubito!
Cum de nu reuşim întotdeauna să ne fim îndeajuns de prezenţi? Cum ne putem justifica absenţele faţă de noi înşine sau faţă de cel care ne este veşnic prezent? Cine este acesta, niciodată absent? Nu ştiu, poate mama, poate fratele, uneori Dumnezeu.
Câte neînţelegeri, câte suferinţe nu se nasc într-o viaţă de om din jocul de nestăpânit al prezenţelor şi absenţelor!
Când tu îmi eşti prezent, eu îţi sunt absent.Sau invers. Eu te fac să suferi, tu mă faci să sufăr. Jocul vieţii omeneşti.
Visăm să ne fim nouă înşine prezenţe împlinite, fără fisuri. Pe semne că aşa ceva nu se poate. Tânjim după prezenţe absolute, totale, de neştirbit. Le visăm. Ce ne-am face, pe lume, fără gândul prezenţei unor forţe a căror absenţă este intolerabilă sau imposibil de conceput? De pildă, Conştiinţa Universală.
Văd de la o vreme şi simt în adâncuri ofensatoarea ta absenţă. De ce? Ce ţi-am căşunat?
Trăiesc fiecare absenţă a ta de lângă mine cu toate simţurile mele copleşitor de prezente.
Prea deseori apar între oameni penibile simulacre ale prezenţei.
Simulezi prezenţa fizică, Te străduieşti să pari că mai eşti viu cum ai fost cândva. Simulezi prezenţa ta sufletească lângă mine. Te faci că mă iubeşti. Simulezi că mintea ta este în pas cu a mea. Că suntem pe aceeaşi lungime de undă. Te prefaci că simţi ce simt şi eu. Dar la mine nu ajunge căldura simţirii tale. Inima ta bate în contratimp cu a mea.
Trebuie să preţuim până la cer minutele în care prezenţele noastre se contopesc ca în prezenţele veşnice.
E bine să te întrebi mai des, omule, cât de prezent îţi eşti ţie însuţi. Cât de grijuliu, de responsabil, de atent, de înţelegător şi de neîndurător te porţi cu tine însuţi.
Prea des ni se întâmplă să fim absenţi nouă înşine. A te pierde de tine poate fi trecător şi inofensiv. Dar poate fi şi tragic.
A-ţi fi dor de tine înseamnă că îţi pasă de absenţele tale faţă de tine.. E semnul bun al prezenţei tale pentru tine.
Când îţi pierzi prezenţa şi nimeni nu-ţi simte absenţa înseamnă că prezenţa ta a fost doar fantomatică, a fost o dureroasă absenţă..
Se întâmplă şi invers: de când ai plecat, absenţa ta e mai prezentă decât oricând.
Aşa se măsoară poate şi intensitatea dragostei: prin gradul de prezenţă al unuia pentru celălalt.
De când ai plecat, mamă, eşti parcă mai prezentă decât înainte. Sunt clipe când prezenţa ta devine copleşitoare. Îmi umple viaţa.
Eu îţi întăresc prezenţa. Te prezenteific după intensitatea dorului meu. Nu e uşor. Câteodată nu te laşi făcută prezentă aici, lângă viaţa mea.
Dacă pot, îţi lecuiesc absenţa. Ţi-o alin cu prezenţa mea. Poate te ajută.