ana ardeleanu

visam să cânt o noapte

pentru omul cu auzul albastru

am răsucit tăcerea ca pe o ţigară

şi am ieşit afară în văzul său

pe acel pergament

devenit sudul liniştii

era singur pe arcul cerului

luneca pe zăpada seducţiei

îmbogăţind cu trandafiri albi atingerea

cunoştea răspunsurile

le înnoda fierele galbene

în ochii sticleţilor amorezi

lângă ecoul

unde sunt zărite fiarele

ca…

am nimerit cum un orb de lumină

în întunericul tău / în ploia lui rece

ce-mi străpezeşte cu umezeala

tot manuscrisul inimii

pe care aşez ca motto

ochii ascultători şi albaştri ai îngerului

şi aceea lacrimă ca o dâră de sânge

în care am adunat lecţia vieţii

acum interiorul meu scânteiază

coborâşul trăirii

se năpusteşte spre vindecarea urcuşului

luându-i rucsacul cu tot alfabetul

în care sufletul a…

în fiecare noapte

hrănesc poeme cu aripi

ce-şi vor juca rolul cutezător

în plutirea albastră

vor deveni voce a sângelui

cu accent păstrat din copilărie

în preacuratul giulgiu

împosibilul

va fi dublat de forţa posibilului

în accea aripă

ce vălureşte destinul

după uşa amiezii

voinţa

îşi face somnul de frumuseţe

apoi îşi dedică elocinţa

acelui început

cu…

eşti tristeţea mea de ieri

ori bucuria mea de mâine

oglinda nu reflectă

nici pustiul

nici opulenţa clipei zvonite

istoria încă prezentă a trupului tău

ţine de exerciţiul vieţii

în turbulenţa literelor ce poartă aspiraţia

şi alcătuiesc sângele poemului

în decriptare

o descriere cu vârful săgeţii

îmi prelinge pe spate

sudoarea revoltei

ce nu a ucis

doar a gândit

în…