Nimic nu se cîstigà, nimic nu se transformà ci totul e pierdere, sàlbaticà pierdere.

Frica plutind deasupra-mi: o pasàre neagrà si rece si rea, complice cu noaptea în care pluteste nevàzutà în cercuri concentrice din ce în ce mai strînse în mijlocul càrora mà vàd...

Treptat descifrez forme vagi, încremenite în bezna abisului: stînci golase, dezolante, de o tristete ce pare sà curgà domol din ele, adunîndu-se undeva într-o Vale si dînd formà unui drum serpuitor ce se varsà în pustiu, nicàieri...

Mà întreb ce gîndeste pustiul despre oameni. Ce gîndeste nisipul despre cel care îl stràbate cu piciorul si càruia el îi acoperà imediat urmele, ca într-un joc absurd, cu sens unic si unicà regulà: unul se zvîrcoleste si arde încercînd sà lase urme si chiar sà se amàgeascà sà creadà cà ele pot fi  vesnice, iar celàlalt sà le steargà vesnic, amuzat sau trist sau doar plictisit de monotonia sensului unic al jocului. Asa trebuie cà gîndeste nisipul pustiului: nimic mai trist decî omul.

Vocea dinlàuntru, constiinta stràinà care mà locuieste fàrà sà-mi apartinà rosteste mereu fraze ale càror sensuri si întelesuri, de cele mai multe ori îmi scapà. Imi aratà fapte si întîmplàri din timpul dinafarà, cel pe care nu-l pot întelege dar pe care îl vàd fàrà ochi. Proiecteazà în mine, ca pe un film mut, întîmplàri despre care nu pot sti niciodatà dacà ele sînt trecut, se întîmplà undeva chiar în clipa cînd le vàd sau urmeazà sà fie. O cascadà ametitoare de întîmplàri se deruleazà cu o vitezà uluitoare, amestecate cu praf alb-làptos, pulbere finà sau poate cenusà, pàduri scufundîndu-se mistuite de flàcàri uriase, ape nesfîrzite rupînd zàgazuri si înghitind munti, valuri de întuneric gelatinos coborînd dintr-un cer care nu existà, munti de humus negru si mustos în care colcàie milioane de larve si insecte bizare printre ràdàcini enorme...apoi un soare imens, portocaliu din care coboarà o singurà razà subtire si fierbinte si tàioasà ca un laser, care însà nu ajunge niciodatà sà atingà pàmîntul. Pentru cà de undeva, de nicàieri, dinspre pàmînt tîsneste fulgeràtor o altà razà la fel de fierbinte, subtire si tàioasà care o întîlneste pe cea a soarelui putin deasupra pàmîntului. Nu este o ciocnire, o disputà de energii ci mai degrabà o îmbràtisare de fulgere care se iubesc si care, despàrtite în urma cine stie càrei triste întîmplàri, se reîntîlnesc dupà o asteptare fàrà màsurà. Din îmbràtisarea celor douà fulgere se naste o luminà albà si caldà, o luminà bunà care coboarà, alunecà pe un munte nesfîrsit, cu vîrful pierdut în pîntecul cerului care nu existà. Totul se petrece în liniste, o liniste înspàimîntàtoare în imacularea si desàvîrsirea ei, poate si pentru cà nu existà ureche sà o perceapà. Existà doar ochii care vàd nevàzuti, doi ochi mari si verzi si adînci cît existenta, care uneori làcrimeazà emotii ce cad si se risipesc pe pàmînt, printre ràdàcini, humus si larve. Toate acestea se întîmplà într-o secundà sau chiar mai putin, o scînteie, un ràstimp cît clipa de moarte...