poezie, proză, muzică, arte plastice, foto, video, evenimente
Tara Regelui Dac
Mi s-a spus că ar fi existat un tărâm anume
botezat în ascuns de ursitoare cu trena în alb
și smocuri mari de iarbă parfumata prinse în floarea
părului,
pentru ai fi de drag lui Zamolxis, zeul cel sfânt.
Fruntea sa, ieșita din mare,
privea semeț zarea străbătută de vulturii fără stăpâni.
Un Eden plămădit, la răsărit de lumină, din izvoare de cristal,
din ambrozie de albină,
din cerbi
și urși,
și zimbrii,
din adâncuri peste care se nasc ape limpezi,
inviorand munții rasuciti pe varful norilor.
De pe creste pleșuve , se topesc, fremătând spre vale,
colinde încărcate de belșug,
limpezire a sufletului de Țară a Regelui Dac.
Un singur popor era pe atunci!
Blând ca o căprioară tolănită lângă puiul ei,
simplu, muncitor, curat ca lacrimile Domnului
pogorâte peste un nou născut,
crunt la mânie, aprig in luptă,
drept cu ce-i drept de dumnezeire lăsat.
Feciorii și fecioarele
își dănțuiau steagul lor cu cap de lup,
la o margine de pădure,
iar bunicii își leganau amintirile in spuma unui foc de legendă,
jucând misterios pe altarele Sarmisegetuzei.
mai apoi, ne spun cronicarii cei vechi, fântânile au secat,
pădurile s-au umplut de noapte lângă capul lui Decebal,
fluturii și-au luat rămas bun,
și au plecat să se afunde în Marea cea Mare,
căprioarele au lăcrimat lângă amintirea puiului ucis mișelește
de umbra hâdă a unui iuda de curte,
privighetorile au tăcut, iarba a uitat să mai înflorească,
iar din mireasma curcubeului a mai rămas doar tresarirea fluidă
de roșu,
galben,
albastru.
apoi, din podoaba încărcată cu lumini a zeului Zamolxis,
ca o fântână în jurul izvorului, ne-am circumscris nouă.
si din Țara Regelui Dac nu a mai rămas o țară,
căci a fost o singură Dobroge cândva,
și iată,
azi sunt două.
și a fost o Moldovă,
și azi sunt două.
și a fost o Bucovină
și azi sunt două.
și un Banat a fost
împărțit azi pe din două.
iar în Silvana lui Burebista a fost o Transilvanie
pe care atâția se bat azi spre a fi și ea tot pe din două.
și despre niște aromâni de peste Istru se pomeneste
in cronici fara pereche,
despre care zice-se că au dispărut,
dar continuă și azi să își poarte limba și portul.
și niște șerpi, pe o insulă a lor, au fost,
de strajă dăruirii de Domn pe aceste plaiuri,
dar șerpii au fost uciși de necristi,
iar insula lor e azi a unora care nici nu erau pe atunci,
și azi își zic stăpâni.
iar pe unde au mai rămas oamenii Regelui Dac,
se pomenește cu durere de o Cloșcă cu puii de aur
plecată în vizită la soare-răsare, și oprită mișelește de cei mișei,
ca să rătăcească prin pustiile lor,
de am rămas singuri în amintire, pentru a ne învecina peste tot
doar noi cu noi.
Dle profesor, din pacate epigrama nu e vocatia mea, dar va multumesc mult pentru informatie. E bine de stiut ca Mizilul este atat de activ in domeniul literar. Un sfarsit de saptamana frumos va doresc!
exact asa .. de ce sa tacem ? noi vrem sa spunem ceva !!!
© 2021 Created by Gelu Vlaşin.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor