dinica ovidiu

pasărea fără aripi

se așează la masă cu noi

are ciocul îmbibat în sângele scurs

uimitor

peste timpul rănit pe care îl cercetăm

prin ecranul cu pești toxici alături
de halba cu bere sortită

să aducă aerul bolnav al

rației de viață

liniștita prăbușire ne inundă venele
la New York se moare
mâine este ziua mea

Fata din colțul lung al străzii

albastre

se rătăcește în cifre mărunte

aduse de vânt pe pagini de ziar

gata să o asalteze

asemeni unei cete de maimuțe care cerșește

mângâiere

tacticos ea toarnă din lumina galbenă a zilei

surâzând silabelor

printre cuvinte

sugrumate de privirile curioase

ale pietonilor strânși

pe un câmp cu fluturi în jurul său

din tabloul

în care îi desfac inima

în multe felii cu semințe negre și…

Țărmurile care mă cuprind

se pierd între a fi și a avea,

unul se întinde spre amiază

în celălat un curcubeu

cu aripile îndreptate spre cer

se împarte anotimpurilor,

țărmul de la amiază

ocupă ochiul stâng

din el lipsesc câteva amintiri

în care pasărea albă a timpului

s-a așezat pe tâmple,

în țărmul din ochiul drept rătăcesc prin livada

cu rouă si melci

unde copilăria tărzie

trage de barbă norii

și atinge cerul cu…

Din cer inima sa veghează

ca o pasăre de aur,

iubind de dincolo de timp

râul ,ramul,doina

Versul său sărutat în lumină

seamănă spre a fi crescută

limba dulce strămoșească

Cu aripile sale de curcubeu ne strânge la piept

până în hotarele toamnei,

unde ne primeste cu iubirea de zi a păsărilor ,a codrului

cu pildele străbunilor răscumpărați istoriei.

degetele sale au răsfirat norii printre gândurile,

pe care le-a afișat cu…