gabi nan
  • madrid
  • Spania
Partajare pe Facebook
Partajare

Gabi nan's Prieteni

  • David Alexandru
  • Gabriel Stefan
  • Reteaua literara
  • Calotescu Tudor-Gheorghe
 

gabi nan

Informaţii pentru profil

Preocuparile tale artistice:
scriitor, poet
Despre mine :
da
Website / Blog :
http://si

RANA gabi nan

RANA GABI NAN Luca 7,13

-Mamă, ce simte omul când moare? Ce simte mamă? De ce se moare mamă? ce e moartea?
Mama obosise de-atâta plâns. Absentă, cu ochii uscați pieduți în necunoscut, tresărea doar la întrebările mele, cantr-o capcană. Îmi răsunau încă vii țipetele ei ce speriaseră satul. Între noi întins, se afla trupul tatălui meu mort, cu rana aceea deschisă pe piept, care și astăzi îmi răscolește somnul. Nu mi-era somn, mi-era doar frică, iar spațiul se umplea de-o înserare ce se bătătorea în suflet. Se mai afla cu noi tanti Anuța, sora mamei mai mare, ce uscățivă, cu ochii ca două umbre și palme crăpate, mă ținea la piept cu teamă.
-De ce murim mamă, de ce? Ce face un mort?
Întrebarea mea agoniza în aer, revenind tot mai slab din pereții cenușii.
-Părinții noștri au făcut păcat înaintea lui Dumnezeu de-aceea murim băiete, spuse mama cu glas stins, întorcându-și într-un târziu fața spre mine. Apoi din nou, o duse departe acea durută absență.
-Ce păcat a făcut tata mamă, ce păcat ca să moară?
Mama tresări ca atinsă de-o flacără.
-Am să mor și eu mamă într-o zi? De ce să mor, ce are un păcat mamă ca să mor?
Tanti Ana îmi puse ușor mâna la gură.
-Las-o-n pace Mateuț, că nu-i e capu-aici, de abea s-a oprit din plâns, las-o! O să vină mesia curând și tu n-o să mori înțelegi? Tu n-o să mori.
Tata părea trist, fața lui mereu veselă și roșie, era galben-pământie. Așa o fii un mort gândeam, dar e tata. E un mort care seamănă cu tata, ba nu, e tata, dar e un mort. Cum să nu mai fie tata, cum să fie un mort din cimitir? Biciul întrebărilor mă lovea pe dinăuntru. Când n-o să mai fie tata un mort? Umerii aceia puternici, mă purtaseră zile la rând de bucurie că i-a dat Dumnezeu un moștenitor. Plecase acum cinci zile cu grâu la Ierihon și l-au adus mort. Ce este un mort, sau ce nu este? Mama țipase sălbatic de se stârniseră ciocârliile, iar câinii din sat lătrau auzind-o, răsunau dealurile de țipetele ei. Apoi deodată răcni către cer cu toată ființa, ca o leoaică prinsă-n laț, de-am căzut în genunchi de frică. Niciodată n-o văzusem așa. A scos toată lumea afară, l-a așezat pe pat cu grijă, a pregătit mâncare caldă și-l tot striga:
-Zeida ridicăte, ridicăte și mănâncă, ridicăte Zeida! Se făcuse seară dar ea-l tot mișca strigându-l. Eram sigur că tata o să se scoale la rugămințile ei, chiar dacă era mort. Mereu o asculta și-i plăcea s-o vadă veselă. Din colțul meu ascuns, priveam fără glas fața tatei, să-l văd când va deschide ochii râzând ca de obicei și sărutând-o. Apoi a venit tanti Anuța și-a strigat-o:
-Lasă-l Marie că-i mort, mort pentru totdeauna!
Am simțit atunci cum o sabie de gheță îmi străpunge măruntaiele. Ceva cumplit îmi blocase ochii și suflarea. Simțeam că niciodată n-o să mai fie ca-nainte, că bucuria noastră s-a rupt și m-a cuprins un dor sec de tata și de mâinile acelea-n permanentă mișcare. Vroiam să strig, să urc la cer să-ntreb de ce, să scap de spaimă, de înnecul întrebărilor, dar n-am putut.
-Tată, strigai șoptit, sânt Mateuț, poți să m-auzi?
-Aici erai băiete, seapropie tanti Ana surprinsă, vino la mătușa că-i durere mare.
Apoi, mama tăcuse cu privirea nicăieri. În ochii ei cerul avea culoarea pământului. Nu mai țipa, nici nu plângea, se-apleca doar din când în când uitându-se la tata, apoi din nou privea pustiu, așteptând un răspuns, o dezlegare, o șoaptă albă de departe. A doua zi, l-au înfășurat în pânze noi, l-au dus la marginea satului într-o groapă, și-au pus pământ peste el. Mama nu doar striga și se lupta cu groparii să nu-l acopere, dar alerga, arunca pământul înapoi răvășită, până-ntr-un târziu când a privit spre cer, și-a presărat țărână-n cap și-a căzut la pământ leșinată. Multe nopți visam că tata, voinic cum era, se ridică de sub pământul ud și vine-n fugă, să mă sărute-n zori. Dar nu s-a mai întors. Atunci am înțeles ce-neamnă un mort. Unde viața-și pierde sensul, începe moartea.
Veneau bătrânii satului să-i povestească mamei ce-nseamnă o văduvă în Izrael. Ai un băiat spuneau, el o să-ți fie ajutor și moștenirea va fii a lui. La un an după moartea tatei, cănd locuitorii satului culegeau viile cu serbări și gălăgie, am căzut la pat cuprins de friguri. Nu numai că tremuram și visam tot timpul, dar n-aveam putere sa merg, simțeam capul greu și mă durea ca lovit de pietre.
-Când o să vină mesia mamă, când?
Mama privea la mine ca la un înger și-mi vorbea cu blândețe toată ziua. Era în ochii ei ceva din căutarea acelei oițe, căreia-i luasem mielul pentru jertfa de paști. Venise fuga la ușa noastră, strigând cu ochii tulburi după puiul ei. Ceva asemănător de tulbure se zbătea-n privirea mamei căutând spre soare, până-ntr-o dimineață când s-a întunecat deodată și n-am mai văzut-o. O auzeam doar cum strigă mișcându-mă.
-Mateuț, ia și mănâncă Mateuț.
Pluteam ușor printr-o beznă-ncărcată de spaime, cu capul strâns de-o gheară, o auzeam slab, durut, tot mai slab, tot mai departe și-apoi tăcere.
Am privit cerul, mi-a povestit mama peste trei zile, și-mi părea că se sparge-n felii de foc și că arde ucigător. Soarele se-nălța domol ca-n orice zi. De ce , de ce trebuia să se ridice, putea să-nghețe, sau să se stingă, mi-era egal, ce rost avea soarele fără tine, fără tata. Se făcuse pustiu și aerul albastru mă biciuia de mă durea tot trupul. Uram, dar nu numai casa goală, pomii, masa și scaunele, ci uram tot ce n-avea viață, tot ce nu erai tu. Oamenii mă priveau ca pe-o blestemată, ca pe-un rest deranjant al poporului și mă-ncolțeau cu privirea. Am aruncat florile, am liberat animalele, le-am alungat din ogradă, apoi am țipat din nou spre soare, de se-nfiorau văile, trezind sălbăticiuni ascunse.
Dar omul dragule, omul obosește de-atâta plâns. Sufletul din el intră într-o amorțeală surdă, ca o absență soră cu moartea. Gândurile nu mai sânt gânduri, sânt doar ace veninoase ce te vânează din mii de locuri. Nu mai ești tu însuți, și nu știi cine-ar trebui să fii. Simți doar o durere sfredelitoare, ca-ntr-o cădere nesfârșită spre nicăieri. Nu știu ce-au făcut cu mine și cu tine, dar când m-am trezit apoi, eram așezată-n car, lângă racla ta. Părea că zâmbești spre tine însuți ascuns în nemișcare, iar lumea se prăbușea în urma noastră. Pe față simțeam lacrimi, curse dintr-un izvor de dincolo de mine. Departe se zărea mormântul tatălui tău, deschis ca pentru cină.
Deodată ne-am oprit. Un bărbat tânăr, însoțit pe drum de-o ceată de oameni în dezordine și câteva femei, se oprise la doi pași de noi și mă privea preocupat. Mi-au spus că-i un predicator din aceia care prin vorbe vrea să schimbe lumea. Vorbe... nu-mi trebuiau vorbe...
-Nu plânge! mi-a zis el.
-Ce vrei să fac? Cine ești tu să-mi spui acum, când duc la groapă tot ce am, să nu plâng? Acum când lumea mea se frânge, când cerul cade, când viața lui s-a dus, tu vii cu vorbe? Auzi, nu plânge... Du-te predicatorule la cei vii să te-asculte, să te-aplaude, ce vrei să spui la morți? Câți fii ai îngropat, câți ți-au murit în brațe, ce vorbe le-ai mai spus atunci? Nu te opri, nu, morții nu te-ascultă!
-Nu plânge! mi-a șoptit din nou. Sub geana lui mi se părea că tremură un nor. S-a prins de racla ta, apoi te-a apucat ușor de mână. Mulțimea șovăia întrebătoare, cerul sa-nseninat deodată, și se vedea departe. Te-a privit calm și îndelung, ca unul care știe totul. Apoi sopti:
-Ridică-te tinerelule, ridică-te îți spun!
Ai tresărit ușor, de parcă te strigase cineva de dincolo de moarte. El te ținea de mână, și la-i privit curat. Știai că venise pentru tine și din cauza morții. Apoi te-a ridicat în brațe așezându-te ușor în poala mea. Atât de simplu îi era să învieze morții, cum simplu este pentru măr să facă mere.
-Tu nu ești predicator, i-am zis, tu ești mesia fiul lui David.
N-a mai spus nici-o vorbă, s-a dus pe drumul lui, iar lumea-nmărmurită se-treba ce-i asta. Căutau învierii tale o explicație, un răspuns, o greșeală. Spuneau că nu se poate să-nvieze nimeni înainte de vreme, dar nu-mi păsa. Tu erai viu. Groparii au închis mormântul tatei fără trupul tău. Am umplut casa de flori, am sărit și-am cântat amândoi pân-am căzut de oboseală. Singurele cuvinte pe care mi le-a spus în jarul durerii mele au fost: - nu plânge, restul erau fapte. Dumnezeu s-a oprit în fața morții noastre, s-a atins de ea și-a spus, nu plânge. El s-a atins de tine mort, repeta mama ca pentru sine. Și tu, să nu uiți Mateuț, Isus este mesia cel așteptat în lume, trăiești datorită lui.
Mama-și regăsise rostul vieții, iubea din nou oamenii, iubea grădina, casa și-mi vorbea zilnic de Isus și de tot ce povestea lumea despre el. Dar într-o zi a intrat în casă speriată strigând:
-Au condamnat pe Isus la moarte la Ierusalim...
Nu știu cand am pus șaua pe calul tatălui meu. Aveam aproape doisprezece ani, și așteptam cu nerăbdare, ca orice tânăr, să fiu dus la templu. Mă simțeam adult. Am încălecat fără să-ntreb nici cum, nici unde, și-ntr-un suflet am ajuns pe Golgota. Căzuse întunerecul. Ochii aceia m-au privit din nou, dar acum el era în brațele morții.
-Dați-l jos ucigașilor! Am strigat. El e mesia, el m-a înviat din morți, în el e viața ticăloșilor ce-ați făcut? Eu am fost mort, iar el m-a readus la viață, eu, da, am fost mort...
Doi bărbați m-au împins și m-au trântit la pământ.
-Ce l-a apucat pe copilul ăsta? Luați-l de-aici! Auziți, c-a fost mort...
Lună, ridică-te lună, să-l mai vedem o clipă viu, că soarele s-a ascuns de noi. Ceva din mine se sfârșea acolo. El atârna cu ochii stinși, iar întunerecul acela-i apăsa pe umeri ca o zdrobire, ca un sfârșit care-mi mușca din suflet.
Am privit rana aceea deschisă din pieptul lui, ce părea că ne vorbește. Rana aceea, semăna cu rana tatălui meu. Aceeași rană. Dar cum să moară mesia, cum? El nu poate să moară, el dă viață, eu trăiesc datorită lui! Din vulcanul gândurilor, o lavă ucigătore-mi cădea pe inimă. Părea că-l văd pe tata acolo rănit de moarte. Era mesia Isus, dar era tata mort în el. M-am șters la ochi ca după vis, cu inima bătând în flăcări, și deodată îmi păru că-n rana lui avem loc toți. Și eu și tata și lumea-ntreagă. Rana lui era rana tatălui meu, a mea, și rana tuturor, moartea mea și moartea lor. Viața mea era viața lui. Îmi părea că văd, gigantice valuri ucigătoare, mii de săbii, cruci, o raclă, un mormânt deschis, și toate, toate se-ascundeau în rana sa. Rana tatei și-atâtea răni, încăpeau în rana lui.
-Isuse! Tată! L-am strigat. Fă-mi și mie loc în rana Ta!

Gabi nan's Blog

Totul se învață

Postat în Martie 17, 2017 la 6:52pm 0 Comentarii

 

Totul se-nvață

 

Teama n-a fost decât o mască.

Dragostea a sosit mai târziu ca o maree totală.

Am învățat să spargem ferestrele,

s-aruncăm obiecte, să ucidem,

și totul în spațiul îngust al unui zâmbet.

Am învățat să vindem teama la prețul inocenței,

s-ascundem pumnale-n pijama,

am învățat cele mai crude minciuni,

am învățat să trăim.

Tu știai că eu arunc cu pietre-n mama ta,

în ghetoul tăcerii…

Continuare

Moarte

Postat în Martie 13, 2014 la 4:44pm 0 Comentarii

MOARTE

Tăcerea reginei diluată-n propria miere,

m-apasă ca o cruce fără îngeri.

Urme ale nimănui la sud și la nord.

Dumnezeul meu moare și n-am putere să-l mântui.

L-aș înmormânta-n vaccinul iubirii,

sau în carcasa visului spart,

de n-ar fii tăcerea aceasta mormântul regal.

Picură secunde precum stele-n golul,

unde sufletul meu pescuiește.

Dumnezeul meu moare,

îngheață fântâna deșertului,

nu există durere să-i poat-acoperi…

Continuare

Despre mamã

Postat în Martie 13, 2014 la 4:40pm 0 Comentarii

DESPRE MAMÄ

Dacã la toate portile lumii, ar fii o mamã asteptând,

si dacã-n orice lacrimã a ei, s-ar vedea un copil plângând,

Ca un copac fãrã poamã,

n-ar întelege nimic despre dragoste, cel ce n-a avut pe lume o mamã.

Dac-am putea auzi deodatã, toti copii lumii strigând - "mamã mi-e foame",

si dacã nici rãzboiul n-ar putea strigãtul sã-l destrame,

tot n-am întelege decât o fãrâmã,

din ce simnte o mamã, ce-si duce copilul de mânã.

Si dupã cum…

Continuare

RANA GABI NAN Luca 7,13 -Mamă, ce simte omul când moare? Ce simte mamă? De ce se moare mamă? ce e moartea? Mama obosise de-atâta plâns. Absentă, cu ochii uscați pieduți în necunoscut, tresărea doar l…

Postat în Martie 13, 2014 la 4:35pm 0 Comentarii

RANA GABI NAN Luca 7,13

-Mamă, ce simte omul când moare? Ce simte mamă? De ce se moare mamă? ce e moartea?

Mama obosise de-atâta plâns. Absentă, cu ochii uscați pieduți în necunoscut, tresărea doar la întrebările mele, cantr-o capcană. Îmi răsunau încă vii țipetele ei ce speriaseră satul. Între noi întins, se afla trupul tatălui meu mort, cu rana aceea deschisă pe piept, care și astăzi îmi răscolește somnul. Nu mi-era somn, mi-era doar frică, iar spațiul se umplea de-o înserare…

Continuare

Panou de comentarii (1 comentariu)

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

La 7:37am on Martie 23, 2012, ZINCA MARIUS IULIAN i-a dăruit utilizatorului gabi nan un cadou...
Cadou
bun venit pe taramul retelei literare
 
 
 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor