Pagina lui george ionita

să ne reinventăm

aş vrea să vii în gîndul meu
strivind zăpada sub tălpile goale
şi suflarea ta
să-mi încălzească mîinile
înfipte în nori de aramă
răsturnaţi
peste apusuri de gheaţă
aş vrea să vii în lumea mea
să ne naştem încă o dată
din amnioticul vis
departe de eden
departe de ţărmuri...


căutîndu-mi ochii

noaptea se aşterne ca un laţ în jurul meu
sufocîndu-mă
făcînd cerul să curgă
într-un amestec opac
fără începuturi
fără sfîrşit
liniştea îmi perforează timpanele
în care se aud
doar bătăile inimii
paşii mei nesiguri caută un sprijin
iar mîinile mele ca nişte bastoane albe
se lovesc de umbre
căutîndu-mi ochii...


un expeditor de suflet

eu sunt un expeditor de suflet
în cuvinte
către tine
destinatarul de oriunde
de oricînd

tu poate într-o zi
îmi vei răspunde
chiar dacă la adresa mea
prin spartele ferestre
doar vîntul mai pătrunde

expediat astăzi...



solitudine

pămîntul ninge spre cer
şi îngerii strigă-n zăpadă
promisul rai -
atît cer
clepsidra-ntoarsă
cerne retardă

orbii pipăie lumina
sub degete mute
contururi se frîng
e noaptea de pe icoana
cu sfinţi exilaţi
ce mila încă plîng...


ce poate fi mai trist...

ce poate fi mai trist
în lumea asta
decît să vezi
cum lumina
din ochii unui copil
se stinge încet
încet
pînă devine
amintire
că jocul
a rămas neterminat
iar eu
am fost mut
la nedumerirea lui

faceţi linişte!

o linişte atît de mare
încît
doar fulgii de zăpadă
care cad
peste pustiul alb
să-mi spargă
timpanele...




cerul ascuns după noapte

cerul s-a ascuns după noapte
şi stelele dorm păzite
de îngeri împietriţi
mîinile mele răsfirate
se rănesc de umbre
iar ochii mei orbi
mimează privirea
prin peretele opac
al unui gînd
nemărturisit
dintr-o noapte
totuşi
atît de albă...




Căciula cu patru bileţele


Lixandru Găzaru a avut patru copii: trei fete şi un băiat. Pe Nela a măritat-o în Tîrgovişte cu băiatul cel mare al familiei Cucu, renumită pentru moara ce vîntura apele Ialomiţei. Celorlalte fete le-a ales băieţi din sat: Floricăi pe Voicu a lu' Stan Vrabie, iar Vergicăi, pe Ion a lu' Ţurcă. Băiatul a vrut să se facă minier şi după ce a terminat şcoala de maiştri, a ajuns în fundul unei mine din Şotînga.
Lixandru era respectat în sat , poate şi pentru că era şi unul din oamenii înstăriţi de aici: avea peste zece hectare de pămînt, pădure bună, cu tufani groşi, chiar în vatra satului, o casă de curînd ridicată, cai, căruţă... Colectivizarea l-a lăsat însă şi fără pămînt şi fără pădure, caii şi căruţa fiindu-i luate într-o noapte rece şi ploioasă din toamna anului 1959, în fruntea celor hotărîţi să înfăptuiască măreţele realizări, aflîndu-se Costică Bălana, un pierde vară ce-şi petrecea mai tot timpul prin cîrciumă şi-i înjura pe cei care agonisiseră mai mult decît el. Acum avea funcţie, era brigadier şi purta banderolă cu tricolor, un om de încredere, hotărît să-şi facă datoria şi să nu ierte pe nimeni, nici chiar pe maică-sa.
După decembrie '89, lucrurile luate cu japca de comunişti, s-au restituit proprietarilor de drept sau urmaşilor acestora. Cum Lixandru nu a mai apucat să-şi vadă bunurile înapoiate, urmaşii acestuia au devenit proprietarii lor de drept. Pămîntul l-a luat Gogu, care între timp se pensionase şi se retrăsese la casa părintească, ceilalţi fraţi neavînd nicio pretenţie. La pădure lucrurile s-au complicat , fiecare dintre ei revendicîndu-şi o parte.
Într-una din zile, cei doi cumnaţi, Voicu şi Ion, s-au hotărît să dea o raită pînă la pădurea lui Titică, moştenirea din parte lui Stan Vrabie, din care auziseră că se fură ca-n codru !
-Dacă tot e în drumul nostru, hai să trecem şi prin pădurea lui socru-miu, zise Ion, să vedem dacă şi de acolo s-a tăiat ceva.
S-au urcat în căruţă şi au plecat la pasul cailor spre pădure, trecînd pe lîngă cocioabele din chirpici ale ţiganilor, curţile lor fără garduri amestec]ndu/le găinile, ce rîcîiau pămîntul reavăn şi cotcodăceau nederanjate de nimeni.
-O să cam facă frigul ăştia la iarnă cumnate, spuse Voicu. Acum nu mai au de unde fura, că dacă-i prinde omu’ în pădurea lui…
-Ai văzut tu ţigan care să rămînă în urmă cu iarna? Se descurcă ei, nu le duce tu grija. O să le fie ceva frig prin fe-martie, apoi se vor încălzi la soare.
După ce drumul o coti la dreapta, intrară în pădure, unde aerul răcoros juca printre dîrele de lumină, ce străpungeau din loc în loc coronamentul arborilor. Era miezul zilei şi liniştea părea încremenită, tulburată din cînd în cînd, de bătăile sacadate ale vreunei ciocănitori, însemnînd parcă scurgerea molcomă a timpului. Tresăriră amîndoi, cînd loviturile unui topor făcură să-şi ia zborul cîteva păsări din cuiburile lor.
-Cine dracu'o fi măi Ioane la furat, ziua în amiaza mare? Ia opreşte ! Trage căruţa din mijlocul drumului şi hai să mergem pînă acolo. Zgomotul parcă vine din pădurea lui socră-miu.
Ion trase de hăţuri şi caii se opriră pe marginea drumului. Coborî din căruţă, le priponi picioarele din faţă şi din codirla căruţei luă un braţ de fîn şi îl puse în faţa lor.
-Ia şi tu furca aia cu tine.
După ce făcură cîţiva paşi , loviturile încetară, iar silueta unei căruţe începu să prindă contur, putînd distinge acum şi două mogîldeţe ce se odihneau pe iarba încă de un verde crud.
-Mă, io cunosc căruţa aia. E a lui Dodiţă Troancă. Ăsta e băiat de treabă. Ce l-o fi apucat să vină la furat?
-Da ală nu e Gogu, măi Voicule?
-Gogu e mă. De ce-o fi tăind ăsta din pădure, că nici n-am apucat s-o-mpărţim.
Ajunseră la cei doi tocmai cînd Gogu scuipa în mîini, pregătindu-se din nou de tăiat.
-Ce faci măi Gogule, de ce tai din pădure dacă n-am împărţit-o?
-Pentru că tai din pădurea lui taică-miu, de-asta tai. Şi nu dau socoteală la nimeni…
-Păi n-au măi şi surorile tale dreptul la pădure, cum ai tu?
-Surorilor mele să le dea bărbaţii lor pădure, aţi înţeles?
-N-ai zis că ne întîlnim după Tîrgul Cornăţelului s-o împărţim? Vrei să ajungem pe uşile tribunalelor?
-Uite că m-am răzgîndit!
-Hai Voicule să mergem, că dacă mai stăm, o să-l iau la bătaie p-ăsta şi dăm de altele.
Îl lăsară pe Gogu asudînd şi se întoarseră la căruţă.
-Ce dobitoc, zise Ion, dînd bice la cai. Numai nevastă-sa l-a întors. Îl duce de nas pe prostul ăsta. Am auzit că-i mai trage şi cîte-o mătură pe spinare, din cînd în cînd, aşa o fi mă?
-Ce mătură, Ioane! Fii atent! Au venit la noi într-o zi certîndu-se pe pămîntul de peste drum, ăla a lu Nela. Nu vrea să i-l dea, deşi cumnata are acte pe numele ei. Şi tot ciondănindu-se, mă, îi trage una peste faţă, de a stat Gogu o oră cu mîna stîngă ridicată, că nu i se mai oprea sîngele din nas.
-Hai mă că nu te cred! Păi eu o jucam în picioare.

Se întoarseră după o oră, peste pădure aşternîndu-se o linişte apăsătoare.
-Or fi plecat mă ăia?
-De unde mă, uite-i în mijlocul drumului.
-Ce faceţi mă, n-aţi plecat? zise Voicu morocănos.
-Nu putem să ridicăm tufanul în căruţă. E prea greu. Ne ajutaţi şi pe noi? îngăimă Gogu smerit.
-Ce facem Ioane, îi ajutăm sau îi lasăm aici să doarmă la noapte?
-Hai mă să le dăm o mînă de ajutor, zise Ion coborînd din căruţă.
Urcară tufanul şi după ce le mulţumiră, Gogu le spuse:
-Veniţi duminică să vedem ce facem cu pădurea. O s-o împărţim.


Îi întîmpinară Maria, care îi conduse în casă. Gogu stătea pe marginea patului cu o căciulă în mînă.
-Am făcut patru bileţele numerotate de la unu la patru. Cel care trage numărul unu, are pădurea din stînga, cel cu numărul doi, pe cea de lîngă el şi aşa mai departe, e bine?
-E bine Gogule.
Primul trase Voicu bileţelul cu numărul trei, Ion pe cel cu numărul unu, iar Gogu pe cel numerotat cu patru, adică îi revenea tocmai pădurea din care tăiase tufanul.
-Ai văzut Gogule, că dumnezeu nu doarme? Abia acum tufanul e al tău, spuse Ion făcîndu-i cu ochiul lui Voicu.
Bătură palma şi luară cîte o ceaşcă de ţuică adusă în grabă de Maria, după care se îmbrăcară să plece.
Pe drum, Voicu ţuguindu-şi buzele, mormăi mulţumit, cît să-l audă Ion:
-Parcă făceau o ţuică mai bună ăştia!




muşcata din fereastră

în oraşul părăsit
unde doar fantomele
mai primesc vize de flotant
vechile străzi sunt acoperite
cu amintiri
şi neîmplinite visuri
timpul fărîmiţat abia respiră
iar vîntul se chinuie
să-l resusciteze cu adieri
aproape tăcute
răscolind frunzele uscate
în vîrtejuri de praf
la geamul unei ferestre
mai flutură încă
răsuflarea unui zîmbet
semn că acolo
a-nflorit cîndva
năluca unei flori
poate chiar o muşcată

în oraşul părăsit
doar fantomele îşi fac de cap



evoluţie?...

Dumnezeu a făcut omul
şi la sfîrşit a pus
două puncte
(:)
caută-Mă
după care l-a aşezat
printre ispite
şi omul a început să-L caute
cu cît îl căuta mai mult
cu atît începea să vadă
pînă cînd cele două puncte
s-au făcut ochi
...într-o inimă



infirmă, aripa clipei

retrăim fericiri
ce n-au fost niciodată
poate doar
în visul nostru netulburat
ce se scurge acum
prin clepsidra întoarsă
adunînd atîtea anotimpuri
neumblate

sub aripa clipei
născută fără zbor
gîndurile mele alungate
mă urăsc că te urăsc
ochii mi s-au acoperit
de noaptea privirii scurse
şi umbra mea
a redevenit jumătatea ta
strigătul meu doar tăcere